Nori pe-un cer albastru, pur, se ivesc, învăluind totul în mister, oferind o teamă de necunoscut, teama clipei ce va urma, ce se va transforma din viitor în prezent și apoi în trecut.
Astfel este și omul, asemeni unui nor: ori oferă ploaie, fiind de folos; ori întunecă cerul, doar, și eclipsează viața altuia. Trăiește cu teama de necunoscut, dorind și cutezând să învinuiască divinitatea în cazul în care necunoscutul este rău, iar în caz contrar se laudă, își ridică în slăvi propria înțelepciune deoarece, spune el, a știut să fie un magnet pentru o viață ușoară și nu a crezut în dumnezei falși.
Dar, trăind în prezent și neștiind ce-i va oferi viitorul este extrem de tensionat, încărcat electric, iar la un moment dat cedând și descărcându-se.
Sosind și viitorul mult așteptat, și fiind unul rău, primul caz, ori, din cauza credinței, speră să sosească și ceva bun pentru el cândva, ori își pierde orice speranță, înnebunește și începe a fura sau a ucide știind că la închisoare va avea mâncarea asigurată, înnegrindu-și sufletul ce până atunci fusese alb.
Al doilea caz; situația în care viitorul oferă tot ce are mai bun, omul, ființă egoistă și nerecunoscătoare, profită de aceste lucruri oferite de Fortuna și își desfată propriile simțăminte, batjocorind pe săraci, cărora Lahesis le-a oferit prea multe necazuri, și riscând a-și supune sufletul de plutocrat fără scrupule, devenit bogat din voința cerului, unor suferințe tantalice. Duce o viață în care face tot ce dorește, nu gandește și nu mai crede în conceptul de moarte. Însă Atropos neiertătoare taie firul vieții plutocratului, iar Tanatos îl trimite furiilor pentru a-l supune chinurilor.
Ajuns în fața morții, bogatul crede că poate mitui, că poate exercita o influență, prin banii lui, și asupra crudului Tanatos. Acesta îl privește, zâmbește sadic și îi curmă viața. Asupra furiilor aruncă aceeași stratagemă, care nu îi reușește, fiind mai greu pedepsit de aceste genii răzbunătoare, din cauza cutezanței și insolenței sale.
Criminalul pușcăriaș ajunge fie în Câmpiile Elizee, după moarte, datorită căinței lui, fie tot în ținutul subteran, diferența fiind că acesta nu va fi supus chinurilor tantalice.
Și, în sfârșit, săracul smerit, evlavios și credincios ajunge, indubitabil, în Câmpiile Elizee, unde duce o viață, spiritul său, plină de bucurii, uitând de trecutul, trupului său, vitreg.
Dar, întorcându-ne la nori, și aceștia sunt de mai multe feluri: situați la înălțimi mai mari sau mai mici, mai întunecați sau mai permeabili, din punct de vedere fotonic, cu dimensiuni mari sau mici, mai bogați sau mai săraci ș.a.m.d.
Pe cerul “actual” apăruse inopinant, înconjurând totul c-un întuneric tantalic, un meganor electrizat și încărcat electric negativ, opac și foarte bogat...
Asemeni atmosferei, Pământul este învăluit de-o umanitate neagră, egoistă, plutocrată; unde cei mai respectați oameni sunt bogătanii.
Pseudo-futuristul, ce detestă omul, devenit demn de dispreț, își imaginează un viitor ce, indubitabil, va fi complet devorat de-un întuneric plutonian. Încearcă a găsi excepții în acest viitor prezentual... Găsește una, în sfârșit: pe el însuși, propria-i viață. Cutia Pandorei va fi veșnic deschisă și ținută așa de-un laș însetat de avere; iar Speranța va muri... Haosul va domni, având drept marionetă omul.
Dintr-odată, din ochii negri, reci, seci, îi curg lacrimi de sânge... Vede o umanitate distrusă de...
Tanatos sosește într-un moment inoportun, îi străpunge inima plictisit cu sabia lui cea de temut. Îndeplinind acest ordin dat de moire regretă și chiar plânge împietritul Tanatos. Încălcând jurământul MOARTEA MOARE...
Trec câțiva ani, iar ceea ce a prezis Pseudo-futuristul se petrece întocmai; din momentul acela precizia devenind “poate”, Gheea are un sfârșit tragic, Helios nemaidorind a o lumina și a o încălzi...
Întreg Universul se stinge, până și Cronos...
Cât timp ar fi trecut, dacă timpul nu s-ar fi stins, de la sfârșitul sfârșitului până la începutul începutului, nimeni nu știe, însă o luminiță se zărește; Futuristul – un bătrân cărunt, un geniu în toate, resurectează viața, întinerește și devine divinitatea umană prezentă în fiecare om al noii lumi...
Moartea morții, viața resurectată, futuristul divinizat – evenimente ciclice, necunoscute de nimeni, ci vii în noi printr-un simțământ a ceva ce s-a mai petrecut în precedenta etapă a ciclului devorării timpului de ceva inexistent, pe care îl au oamenii și poartă numele de déjà-vu...