Gheorghe GRIGURCU
Un lirism autoînnăbușit (”din loc în loc de-oprești / să îți tragi sufletul / (...) / aspiri mirosul tare / al bălegarului risipit primăvara / între vorbele ce vor rodi / mai cu spor”, ”Treci”) și conectat ca un siamez la existența frugală (”melancolia consumă benzină / aidoma unui Mercedez”), ambele întreținându-se preponderent din conștiința autofecundată a unui Poïmandres tăbăcit de cultură (”și se face că ești și se face că nu ești”, ”Și se face”), căruia îi place să confunde epocile și perspectivele (”strada se-ascunde-n eprubetă”, ”Cum bate-n geam o legumă îndrăgostită”). Deghizat în rolul Provincialului umil (”Treci prin necioplitele suburbii / ca și cum ai citi scrisorile de dragoste / ale unei voluptoase femei agramate / (...) / dar nu corectezi nimic / complăcîndu-te-n rolul / de învățăcel agramat”, ”Treci”), naratorul liric debordează un discurs specific ”scriiturii intranzitive” (Roland Barthes), generată de amărăciunea Tîrgului balcanic: ”pîlpîie o stea cum un fluture / vinul își drege glasul în sticle cum un / bătrîn”, ”Și se face”). Cu recuzita apodictică de teatrus mundi la dispoziție (”Jiul stă cocoțat / în vîrful unui copac / ca un papagal / și de acolo îmi îngînă viața / Jiul stă cocoțat / în vîrful unui copac / ca o maimuță / și de acolo îmi îngînă moartea”, ”Jiul stă cocoțat”), acesta își urmărește soarta desfășurîndu-se fragilă în linie de luptă (”primăvara vine pe șenile de-omizi”, ”Și se face”), conștient că ”iarba cosită-n parc stă pe gînduri / cum capul retezat al Botezătorului” (”Bune de mîncat”). Așa cum își permit să se consume generos în cele patru puncte cardinale (”zările cresc / cum unghiile”, ”depărtările cresc / cum părul”), semnele fiziologice ale morții (”în răstimpuri / trebuie să le scurtezi”, ”Doar zările”) obțin astfel toată șansa din univers de a deveni panaceul infailibilității culturale: ”vom redobîndi ce-am pierdut / (...) / luptînd tot mai puțin / mișcîndu-ne tot mai lent / ațipind”, ”Și vom redobîndi”).


Leo BUTNARU
Să publici circa șaizeci de volume de poezie, proză, eseuri și traduceri, să sponsorizezi ”Ultima călătorie a lui Ulysses” și să nu dai faliment intelectual, iar pe deasupra să mai fii preocupat de ”Strictul necesar” sau de faptul că ”Cetatea nu e gata de război” ar fi o adevărată provocare pînă și pentru haznaua oricărui stat democratic. Dar anume activele intangibile ale ”Eternității” și ”fabuloasele mereu nevăzutele înfățișări ale imaginației”, ”Poem din ziua în care s-a scumpit sarea”) îl îndreptățesc pe naratorul întreprinzător al lui Leo Butnaru un Adam Smith al poeziei basarabene (”toate se leagă în lumea aceasta dacă / liantul este rețeaua liberală a poeziei în care / sensurile circulă în toate sensurile”, ”Poeme și Poeți ținîndu-se de mînă”) să renunțe în plină glorie la lirismul capitalist (”doar / gîndul la Dumnezeu / (...) poate fi considerat / bogăție națională”, ”Gîndul”), dar nu și la abordarea absolut nedozată de sardonism faustian (”presupun că / privirea lui Dumnezeu / e strict perpendiculară”, ”Presupun că privirea Lui”) în ceea ce privește alternativele perfect valabile la Istoria oficială (”bancnota cu chipul comunismului pe ea / o luase vîntul / (...) / nu cred să fi putut supraviețui / chipul lui Lenin de pe / bancnotă de 10 ruble”, ”Mongolia, 1989”). În mod inevitabil, anume ironia dublată pentru o anumită apetență gogoliană (”straniului oraș cu fluxul / și refluxul său de populație-neființă, ”Orașul”) devine combistia inepuizabilă a discursului, amenințată sporadic de accidente biografice și farse gravitaționale neprevăzute (”în loc să traverseze Styxul / traversează / Oceanul Înghețat de Nord”, ”Poeme și Poeți ținîndu-se de mînă”), dar mai ales de propriile limite ale Curriculei Culturale Oficiale (”Din cărțile mele / poezia i se adresează lumii: / „Sunt aici împreună / cu cobaiul meu”, zice / (...) / arătînd spre poza mea / de pe coperta a IV-a”, ”Ea și Coperta a IV-a”).


Arcadie SUCEVEANU
Nu se știe care ar fi fost configurația actuală a istoriei generale dacă ”primarul Parisului” sau ”Patriarhul Ecumenic din Bizanț” ar fi fost ambii reprezentați de aceeași ”figură” literară, odioasă și simpatică în același timp, ”profesionistul Himerei”, dar restul populației cu viză de reședință literară în ”Eterna Danemarcă” a avut cu siguranță de cîștigat. În special cînd e vorba să îl înfrunți pe un Heraclit al discursului disjunctiv, înainte de toate cu propria epistemiologie existențială, dar mereu alert ca o mașină germană fiabilă (”Recunosc, sunt vetust, sunt anacronic, romantic / adesea mă înham la corul antic / necuviincios pentru vremea noastră / postmodernistă / (...) uneori împrumut de la Novalis / monstruoasa floare albastră / și vin și vă bat cu ea, / dinadins, în fereastră”, ”Arca Dies II”). Erezia programatică se manifestă preponderent în parabole de esență barocă, decretând pervertirea ciclică a sensului caduc. Acest protestantism liric de factură gotică nu poate sfîrși decât prin a dobândi o funcție similară ghilotinei retro(re)active. Astfel, ”corporalitatea” estetică a lui Topârceanu și Bacovia expusă ”la ofertă” all inclusive nu e decît reabilitarea postmodernă a celor doi precursori într-un colimator frankensteinian mai empatic: ”Polonius e acum directorul firmei / Lacrima Ofeliei SRL / iar țeasta lui Yorick a ajuns material didactic / în școală – / ce poate fi mai frumos, ce poate fi mai sublim?” (”Noua Danemarcă”). În rest, nimic prestigios să ai viză de reședință într-un al cincilea anotimp (”nori eleganți se amestecă / cu sîngele tău ușor electrizat / bun conducător de moarte”, ”Furnica trecînd ca un triumf”), știindu-te ”Profesionist al Himerei” care recoltează, de cînd se știe, ”culturi” la greu: ”grecie antică: cîte-o tonă și ceva / la hectar”!


Vasile GÎRNEÞ
Cînd ți se ivește, rara ce-i drept, ocazie să întîlnești un ”Personaj în grădina uitată” care își duce veacul doar din cruditățile eco rodite pe vasta ”Cîmpie Borges”, e obligatoriu să fii cauțios la acel soi de elitism democratic (”concurenți din provincie fluierau artistic, / o floră și o faună multicolore”), cu descendență robustă dintr-o ”Fenomenologie a spiritului” rămasă, probabil din motive geopolitice mai curînd, neteoretizată încă: ”mirosul de spray ieftin de măr din sală / ne-a dat un ușor sentiment de superioritate / față de ceilalți” (”semne pentru inițiați”). Nu trebuie să te mai mire atunci nici biografismul sintetic, cu inserțiuni semiologice camuflate în ironii caligrafiate pe pânze gen palimpsest (”întotdeauna mă salvez prin imaginație” (”caligraful suferinței”), chiar și cînd sunt precipitate rabinic (”am scăpat jos un ban / care s-a rotit mult, mult (ca la Tarkovski)”, ”semne pentru inițiați”). Dar și aici, orice ”idilă cu multiple posibilități de dezvoltare” (”semne pentru inițiați”) are neapărat în vedere the world worst case scenario (”îmi spun că va fi existînd și o mecanică / a suferinței”, ”omul deteriorat”). O metanoia involuntară, căreia îi stă în puteri să umilească orice epifanii ideologice (”afară ningea ca într-o ilustrată de Crăciun”), debordante de imaginarul heraldic de factură livrescă (”îți // inventezi suferințele tale / de melancolic // elaborat/ bolnav de veninul literaturii / notezi // tropismele de fiecare zi / și te bucuri // de imaginile tale rare”, ”vine și spune”).


Nicolae POPA
Un discurs filtrat prin grila caracterologică a idiotulului dostoievskian (”prin grădina cu flori trece-un suflet deschis”, ”copilașii treziți de tropotul boilor”), complementat de rîvna metafizică a unui Emmanuel Levinas (”va trebui să-mi răsuflec ambele mîneci / (...) / pînă la tatuajele adînc băgate în carne și în simboluri”, ”subtitrare-n-oglindă.../...și invers”), dar ambii gîrboviți de proiecțiile intricate ale spațiului românesc și de ”șirul de urme lăsat de prima / și ultima urmă a cărei strivitoare proiecție suntem” (”Proiecție”). Nu îți rămîne decît să te minunezi cum ”al șaselea simț” – omonim cu cel mai bun rol în care Bruce Willis a fost distribuit vreodată – se înalță ca o rudă morganatică din sîngele propriu: atunci ”cînd ești ca niciodată de sigur / că ai dat și tu de urmele fericirii, / îți dai seama că morții din fereastră se uită la tine / ca la unul de-al lor”, ”urmele fericirii/restartul iernii de lux”). De unde și imaginarul postromantic de factură esențialmente gotică, regizat în cea mai pură ”sintaxă” urmuziană (”Știu, genunchii tăi uneori îngenunchează în ei înșiși”, ”Sărutul nevrotic”), dar bîntuit de angoasele existențiale specifice ”teatrului cruzimii” lui Antonin Artaud: ”mă simt atît de aproape de poezie, / încît aș putea să n-o scriu deloc” (”Scrisoare scribului”). Dar orice Mîntuire stilistică e prea departe de a-și încheia perioada de ucenicie, pentru că ”nici un obiect nu-i suficient de întunecos / pentru a-i vedea în adînc stelele”, ”Jucăria sinucigașului”), inclusiv ”pixul meu, nenorocitul acesta de Bic, / va urca la cer / și toată lumea va spune: „Uite un pix înălțîndu-se!”, ”Pix / Versul zilei – selecție celestă”).