Zarathustra descrie societatea umană ca fiind un grup de indivizi obtuzi, lipsiți de o finalitate reală. Termenul generic pe care-l folosește spre a desemna acest agregat amorf este “canalia”, un cuvânt recurent în literatura de critică socială și la care apelase inclusiv Sadegh Hedayat, în romanul "Bufnița oarbă".
Astfel, lumea este divizată în două categorii de oameni, cei care vor urma calea lui Zarathustra și se vor delimita de organizarea umană, și cei care o substanțiază, numiți “conducători de camile”. În alegoriile de la începutul cărții Nitzsche afirmase, prin vocea lui Zarathustra, că primul stadiu din cadrul procesului de revelare a voinței de putere este cel al cămilei, animalul cel mai obedient dintre cele trei, dar și cel mai lipsit de autonomie volitivă și ale cărui acțiuni sunt guvernate de verbul “tu trebuie”.
În conformitate cu aprecierile lui Aristotel în privința voinței, oamenii acestei categorii ar corespunde, mai degrabă, sclavilor deoarece voința le este impusă din exterior, ei fiind reduși la statutul de simpli executanți.
Însă, prin “conducătorii de camile” se poate înțelege și grupul mai restrâns al diriguitorilor societății, al celor care-i imprimă acesteia direcția ei circulară, privând-o de o finalitate autentică. La limită, cei care conduc societatea nu se diferențiază de restul ei deoarece întreaga masă de indivizi este circumscrisă aceleiași traiectorii evolutive anomice, făcându-i pe conducători reprezentativi sociologic pentru condiția actuală a societății. Pe de altă parte, după cum s-a enunțat în subcapitolele anterioare, conducătorii sunt total nereprezentativi ideologic și teleologic față de cetățenii pe care îi conduc, chiar dacă, de cele mai multe ori, aceștia trăiesc cu convingerea că și-au ales conducătorii cei mai potriviți.
Zarathustra înfierează nu doar societatea în sine, ci și valorile ei religioase care au fost folosite ca tehnologie psihologică de manipulare a maselor, asigurând coerență unui organism nereprezentativ pentru fiecare dintre membrii săi, luați în parte.
Nietzsche anticipează depășirea acestui impas prin abilitarea adevăratului scop al umanității, moment în care actuala orânduire socială va fi înlocuită într-un mod natural de raporturile de forță naturale dintre indivizi, prin confruntarea cărora va apărea Supraomul.
Oamenii acestei utopice perioade post-renascentiste vor fi fructele procesului dialectic natural, evoluția ontogenetică a speciei noastre fiind comparată cu un copac în coroana căruia își vor găsi locul cei care vor încerca să confere umanității un scop real, spre deosebire de cei care au acționat împotriva tendințelor lor naturale, care nu se vor putea acomoda decât în ponoarele care simbolizează organizarea socială de până acum.
Statul, în viziunea nitzscheeană, este o construcție umană agonizantă și modestă, iar distrugerea lui va determina o adâncire și mai accentuată a celor care au profitat de existența sa și și-au atrofiat mecanismele înnăscute de adaptare. Acesta este adevăratul sens al episodului petrecut la începutul cărții, când Zarathustra coboară în valea în care se găsea o așezare umană. Aerul rece și elevat al straturilor superioare ale atmosferei va excede capacitățile celor obișnuiți cu confortul societății. Zarathustra compară această destinație dorită a cursului istoriei umanității cu vânturile nordice, a căror formare face parte dintr-un ciclu natural și care, implicit, sunt inevitabile și implacabile asemeni destinului.
În mitologia germanică două forțe arhaice au modelat apariția lumii din neantul atemporal, Ginnungagap, acestea fiind vânturile calde din Muspellheim, tărâmul sudic al giganților, și vânturile reci provenite din regiunea nordică a Niflheim-ului. Din interacțiunea acestora avea să rezulte omul primordial, macro-antropic, Ymir, din materia căruia Odhinn și frații săi urmau să creeze lumea actuală. Ymir a fost puntea dintre cele două zone ale relativului haos inițial, putând fi comparat cu omul actual. Ceea ce a rezultat din rămășițele lui a fost Universul dominat de legi al prezentului, care poate să fie considerat ca fiind o analogie a noii ființe armonioase, Supraomul.
Zarathustra vorbește despre ansamblul de concepții politice, religiose și etice care formează scheletul teoretic sau morfologia ideologică a societății. Acest set de convingeri este reprezentat zoomorf, sub forma unui animal detestabil, păianjenul. Păianjenul este un animal cu un semantism complex, el fiind ideal pentru descrierea într-o formă accesibilă, de fabulă, a însușirilor pe care organismul impersonal al societății le posedă. Răceala și lipsa de scrupule a demagogilor care conduc societățile, dependența acestora de injecția constantă de sânge proaspăt furnizată de brațele de muncă și de subordonarea necondiționată a cetățenilor față de liniile directoare țesute de conducerile politice, linii politice la care, odată ce ai subscris prin naștere, devin inevitabile și chiar necesare și care, totodată, distrug valoarea individuală și posibilitatea ca aceasta să creeze ceva dincolo de ea. De altfel, apariția unor clase de oameni care nu ar mai manifesta dependență față de otrava lentă a mecanismului organic al societății este nedorită de către acesta. Păianjenul din concepția lui Nietzsche ne apare ca un ce implacabil, asemeni predamnării celor care se nasc, adică apar, în mrejele pânzei lui. Implicit, faptul de a te naște în cadrul unui stat echivalează cu soarta unei insecte care a ajuns pe pânza unui păianjen și care, pe măsură ce încearcă să se elibereze, își va diminua progresiv gradul de autonomie și de individualitate, păianjenul încetând să mai existe pentru ea de abia în momentul morții ei.
Dacă Platon, în "Phaidon", ne sugera că trupul ar putea să fie mormântul sufletului, Nietzsche, în "Așa grăit-a Zarathustra", ne spune că Statul, cea mai rece, și, deci, cea mai moartă dintre toate dihăniile, este mormântul trupului, cu sufletul lui visceral cu tot.
Statul proclamă principiul egalității inter-cetățenești, însă tocmai nivelarea socială ucide individualitatea, preîntâmpinând evoluția speciei în favoarea conservării rectilinii și staționare a individului.
Însă egalitatea constituțională, susținută legislativ, asertează Nietzsche, nu este dublată cauzal de o egalitate constitutivă a membrilor societății. Iar egalitarismul devenit lege deschide calea abuzurilor de putere politică, dictaturilor și totalitarismelor, care, la rândul lor, dezechilibrează balanța puterii intra-specifice, însă nu într-o manieră naturală și emulativă, ci într-una artificială, reglată de către Stat. La limită, astfel se poate ajunge ca tocmai indivizi inadaptați, dar care se află de partea fortunată a pânzei, să fie cei sau printre cei care trag sforile puterii. Prin urmare, se poate ajunge în situația în care mecanismul de organizare socială să fie el însuși idolatrizat, predominând asupra membrilor săi. Consecințele catastrofale ale funcționării pe principii holistice ale societății constituie un aspect valabil asupra căruia Nietzsche ne-a atras atenția, fie și sub forma inflamată a stilului său aforistic și sentențios.
Dintr-un punct de vedere juridic și politic virtutea umană a antichității era înlocuită cu conformismul sau cu legalismul, adică cu ceea ce Nietzsche numește “voința egalității”.
Într-o societate în care valorile autentice ale omului încetează să mai fie cultivate și respectate se poate asista, potrivit lui Nietzsche acest lucru întâmplându-se deja, la apariția unor calități aflate în măsură să ne adapteze unui mediu nenatural, deci care să fie lipsite de valoare obiectivă.
Zarathustra afirmă inegalitatea funciară a oamenilor, teză necesară justificării posibilității apariției unei forme mai înalte de om. Inegalitățile sunt, de altfel, necesare oricărui proces și oricărei tensiuni dialectice, evoluția naturală nefiind un tablou omogen și stagnant, ci unul bazat pe diferențe și salturi calitative generate de acestea.
Diferențele și confruntările de forță sunt condiții sine qua non ale evoluției naturale ale speciei.
Treptele drumului ascetic, marcate de metamorfozări psiho-emoționale, sunt gândite de către Nietzsche ca fiind etape ale emancipării omului în evoluția lui naturală către Supraom:
“Și pentru că-i trebuiesc înălțimi, îi trebuiesc trepte și împotrivirea treptelor acestora, împotrivirea celor ce se înalță!”(Fr. Nietzsche- "Așa grăit-a Zarathustra", Ed. Antet, București, p.83).
În replică la teoria platoniciană a Ideilor, în calitatea lor de prototipuri transcendente ale tuturor lucrurilor și valorilor, Ideii Frumosului, care în gândirea antică elină avea atât conotații estetice, cât și etice, i se propune ca echivalent tocmai suma inegalităților care formează natura umană, din tensiunea cărora ar urma să apară omul nou.
Frumusețea astfel gândită are ceva din capriciozitatea și antropomorfismul olimpian al zeilor, cu deosebirea că este fundamental umană, prin aceea că vizează lumea reală, în timp ce zeii au fost doar imaginați.
Templul sau catedrala posesorului adevărului natural ar trebui să aibă o arhitectură care să reflecte conflictul inter-uman, cât și pe cel al omului față de idolii trecutului. Probabil că stilul architectural cel mai elocvent ar fi unul hibrid între stilul gotic și cel roman:
“Aici bolțile și arcadele se zdrobesc dumnezeiește în luptă: lumina și umbra se războiesc într-o dumnezeiască sforțare.”(ibidem, p.83).
Zarathustra se compară pe sine cu Prometheus deoarece, asemeni eroului legendar grec, el avea pretenția de a fi vocalizat adevărul. Și, asemeni lui Prometheus, Zoroastru consideră că rolul lui este unul pedagogic și verbal, sarcina faptelor revenind semenilor lui, oamenii, care doar așa își vor respecta demnitatea de ființe umane.
Zarathustra cuvântă despre înțelepții care, de-a lungul timpului, din postura de preoți sau de oameni politici, au servit interesele Statului. O persoană aderentă la concepțiile promovate de către Zarathustra nu va putea să ducă decât o viață extra-socială, în pustiul din afara cetăților, asemeni leului, animalul care, în alegoria de la începutul cărții, reprezenta stadiul al doilea al revelării voinței de putere, stadiu guvernat de verbul “eu vreau”. Dimpotrivă, teoreticienii societății vor reuși să subziste în singurul loc în care-și vor putea legitima existența, anume în sânul societăților, pentru care vor funcționa asemeni unor vite de jug.
Profetul imemorial Zarathustra se compară pe sine cu o sursă de lumină, prin aceasta înțelegându-se înțelepciunea doctrinei sale. Însă el s-a săturat de condiția lui quasi-divină de furnizor de cunoaștere, căruia nu i se poate transmite nicio informație care să-i fie străină. Zarathustra trăiește paradoxul imortalității și al omniscienței, paradox ipostaziat în literatura românească de Mihai Eminescu, în "Luceafărul", în condiția ontologică a lui Hyperion. Implicit, Zarathustra jinduiește la situația umbrei și a ignorantului, situație care i-ar deschide perspective existențiale pe care, ca om iluminat, nu și le mai întrevede. Mesajul subtextual este acela că Zarathustra speră să asiste la apariția Supraomului, unicul care l-ar face să simtă nevoia luminării prin cunoașterea și comportamentul paradigmatic al acestuia.
Zarathustra, urmat de noi discipoli, mergea printr-o pădure, până când ajunse într-o pajiște în care dansau niște fete. Zarathustra le sfătuiește să-și continue dansul încărcat de semnificații, și, pe deasupra, li-l propune ca partener de dănțuire pe Cupidon, zeul iubirii, pe care însuși Zarathustra îl aduce simbolic cu el, ca rezultat al iluminării sale vitaliste sau în calitate de valoare supremă a vieții.
Zarathustra le acompaniază pe fete printr-un cântec, de fapt un poem epic, în care bardul adevărului poartă o discuție cu personificarea vieții. Viața este definită ca fiind posesoarea tuturor valorilor umane, oamenii cei mai înțelepți, potrivit concepției lui Zoroastru, nefăcând decât să împrumute virtuțile adaptative, reproductive și hedonice, ale vieții. La finalul dialogului se conchide că înțelepciunea este de sorginte naturală și este raportată la natură, viața și înțelepciunea fiind doi termeni inter-substituibili.
Plecarea simbolică a alaiului fețelor, însoțite de quintesența iluminării lui Zarathustra, zeul Cupidon, condamnă restul vieții fostului sihastru și actualului stâlpnic al adevărului într-un non-sens. În absența valorilor vitaliste viața lui Zarathustra se vădește ca fiind inutilă, devenind emblematică pentru viața unei umanități lipsite de o finalitate reală și naturală.
Zarathustra aruncă o privire retrospectivă asupra tinereții lui, pe care o compară cu o insulă a mormintelor. Insula capătă valori semantice deosebite în concepția nitzscheeană din "Așa grăit-a Zarathustra", ea fiind reprezentarea litomorfă a Supraomului. Pământul nu este un simbol întâmplător al Supraomului cât timp acesta constituie un sumum bonum al trăsăturilor naturale ale ființei umane. Zarathustra se află la capătul traversării întinderii profunde a mării, care semnifică, deopotrivă, tinerețea trecută a proorocului, cât și reprezentarea hidromorfă a omenirii. Și, la capătul acestui drum sinuos, dacă în cazul particular al vieții lui Zarathustra este atinsă bătrânețea, în cazul evoluției filogenetice este obținut fructul maturității specifice, Supraomul, simbolizat prin insula ridicată de ape din mijlocul lor.
Zarathustra se consideră trădat de viață, de plăcerile carnale pe care nu le-a experimentat deoarece, modificându-și concepția asupra scopului umanității, a ajuns la concluzia că țelul omenirii este situat dincolo de ea însăși. Celibatul lui este exemplar pentru congenerii lui umani care întârziaseră în a-și legitima existențele prin schimbarea modului lor de viață și producerea unui om mai bun, omul actual neavând niciun viitor sau vreo rațiune de a fi. Chiar ajuns la bătrânețe și privat de erosul tinereții, lui Zarathustra îi rămâne un bun natural, intrinsec, anume voința. Aceasta poate să resuscite specia umană și să-i redea sensul autentic, pe care milenii de viață socială i l-au atrofiat și i l-au denaturat.
Zarathustra cuvântă, în cele ce urmează, despre voința de putere. Descoperitorul voinței puterii este omul capabil să creeze o lume în fața căreia, ca un creator divin, să poată îngenunchea contemplându-i raportul de identitate față de intenționalitatea sa. Lumea remodelată în acord cu dorința celui care și-a descoperit voința de putere, voință prezentă în toate formele de viață, va fi replica creată de om a naturii naturata, în calitatea ei de imago Deus, a tradițiilor abrahamice.
Optimist în anarhismul său, Zarathustra anticipează venirea momentului de cotitură din istoria umanității în care omul își va transcende condiția actuală. El compară omenirea cu apele unui fluviu, iar pe demagogii care o conduc și care îi stabilesc valorile morale, cu pasagerii unei bărci aflate în derivă printre cataractele fluviului spumos. De acum încolo, deși apariția Supraomului este iminentă, drumul trebuie continuat, oricât de primejdios ar deveni el pentru încărcătura axiologică aflată la bordul bărcii:
“Acum fluviul duce înainte barca voastră: trebuie s-o ducă. Prea puțin importă că valul a sfărâmat spuma și se împotrivește cu mânie scoicii.” (Fr. Nietzsche- "Așa grăit-a Zarathustra", Ed. Antet, București, p.95).
Zarathustra stabilește o relație de echivalență practică și operațională între viață și voință. Acest lucru se datorează consubstanțialității dintre voință și viață, faptului că voința animă viața, constituind esența ei intențională. Influența lui Schopenhauer, care consideră că întreaga lume este o obiectivare a voinței, mi se pare evidentă.
De abia termenul “putere” este diferit semantic, aceasta fiind dorința către care voința vie va fi direcționată întotdeauna.
Valorile morale nu sunt autonome, nici axiologic, și cu atât mai puțin ontologic, cum susținea Platon, ci ele sunt creeate și recreeate de către om.