agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text

 Members comments


print e-mail
Views: 6231 .



Cum am devenit israelian (3)
essay [ ]
publicat în "Acum" - 19.09.2010 și în Jurnalul Săptămânii 23-09-2010 Tel Aviv, Israel

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Vlad Solomon ]

2011-02-06  | [This text should be read in romana]    | 



Părăseam România în plină iarnă, un ger cumplit, iar aeroportul Băneasa era acoperit de zăpadă. Am trecut destul de repede formalitățile vamale. Fiecare dintre noi avea dreptul să scoată din România 70 de kg., care fuseseră expediate în lăzi, pe cale maritimă. Cursa Tarom, în direcția Tel Aviv, făcea escală la Istanbul. În avion am întâlnit doi fotbaliști din echipa mea favorită, Steaua, Constantin și Jenei, care erau deja la apusul carierei și jucau în Turcia. Emoționat, le-am solicitat autografe, le-am povestit că emigrez spre Israel, că nu știu cum mă voi adapta, ei mi-au zâmbit și m-au asigurat că Israelul e frumos, iar eu am promis că voi continua să le urmăresc succesele, cu aceeași pasiune.

Plecarea mea din România se desfășura pe fondul unei drame sentimentale. În ultimele luni făcusem o pasiune pentru Jeni, o brunetă cu ochi ca migdalele, puțin copilăroasă, imprevizibilă, cu care mergeam la dans, la spectacolele formațiilor rock, din acele vremuri, Coral, Mondial, Sideral, Phoenix, la Casa Studenților de pe Plevnei, la “303″ și la cămine culturale. Deși eram elev de liceu, reușeam să mă strecor, fără legitimație de student, mulțumită unor amici mai mari, sau a neatenției celor de la poartă. Așadar mă îndrăgostisem de Jeni, dar, după câteva luni, am avut o cumplită dezamagire, ea preferând un student care scria versuri, în stilul lui Ion Barbu, se învârtea în anturajul Sânzianei Pop, și spera să fie publicat. Mi-o amintesc la Student Club, la altă masă, topită după “Iubire, bibelou de porțelan”. Nu îmi dădea atenție, eram doar un elev de liceu și nimic mai mult, fără perspective artistice sau literare.

Această dezamagire mi-a trezit o ambiție nebănuită. Dacă acest Mihai, atât de adulat, scria versuri despre melci, poate aș reuși să găsesc, pe undeva, în mine, o umbră de talent poetic. Spirit competitiv aveam din belșug. M-am închis în camera mea și, în 7 zile, am reușit să compun 10 poezii, le-am copiat ”pe curat” și am depus un plic la poarta revistei România Literară, pentru Poșta Redacției, condusă de Nina Cassian. Eram încă în România, când a apărut răspunsul, pozitiv, dar și critic. Dintre toate, Nina Cassian considera că poezia “Tu” merită să fie publicată. Nu mi-am făcut iluzii, știam că plec din țară, eram un adolescent necunoscut, probabil că nesemnificativele mele creații vor termina într-un coș de gunoi.


De la dreapta la stânga

Aeroportul din Tel Aviv se afla, de fapt, la Lod, 20 km de cel mai mare oraș al Israelului. Am fost așteptați de membri ai familiei, pe unii dintre ei nu-i văzusem niciodată, plecaseră imediat după război, auzeam “bine că ați scăpat”, “ați venit, în sfârșit, acasă”, dar eu vedeam totul ca fiind temporar, gândurile îmi zburau spre Bucureștiul copilăriei, spre prietenii pe care speram să-i revăd, cât de curând. La ieșirea din aeroport, am fost surprins de verdele diferit de cel din România, de ploaia deasă, de palmieri. Și de româna cu accent cântat, imperfectă, a rudelor mele.

În scurt timp am ajuns la un centru de absorbție, lânga Nethania, se numea “Hahof hayarok” – Plaja Verde, unde familia urma să învețe limba ebraică, pe care tatăl meu o stăpânea binișor, încă din copilărie. După numai câteva săptămâni am fost transferat chiar în orașul Nethania, la hotelul Margoa, în cadru studențesc, gen internat, aparținând de Universitatea Tel Aviv, împreună cu tineri de vârsta mea, din multe țări, pentru a-mi însuși o limbă dificilă, care se scria de la dreapta la stânga. Comunicam mai ales în engleză și franceză, mulți erau din America de Sud, Franța, URSS, Polonia, Africa de Sud, Turcia, și doar câțiva români, cu care m-am împrietenit repede. Amestecul de limbi mă fascina, nu întâlnisem niciodată un astfel de amalgam de culturi, mentalitați, obiceiuri, unii fuseseră deja în organizații de tineret sioniste, despre care, în România, auzisem doar vag, în contextul unor povestiri despre amici ai părinților mei, care petrecuseră ani grei de pușcărie, pentru vina de a fi sioniști, pentru aspirația lor de a emigra spre țara evreilor, aceeași Palestină predestinată “jidanilor”, minoritate națională.

Într-un sfârșit de săptămână, ajuns la centrul de absorbție, unde erau cazați părinții, am fost oprit de Vivi, fiica unui medic, coleg la facultate cu ai mei. Mi-a arătat o scrisoare proaspăt primită din București. Era amintită o poezie, din România Literară, care făcea mare vâlvă între liceeni. I se trimisese poezia decupată din ziar, era chiar “Tu”, autorul eram eu, Vlad Solomon de lângă Cișmigiu, desigur, nu se știa la redacție că emigrasem, altfel nu ar fi fost publicată, nu-mi venea să cred, totul începuse doar din ambiția de a dovedi că sunt capabil să scriu versuri, din spirit de competiție. Revenit la Nethania, am împărtășit colegilor emoția mea, și le-am tradus, într-un amestec de limbi, prima mea încercare literară. Mulți ani mai tirziu, în 1984, mama mea și-a exprimat, pe patul de moarte, dorința ca poeziile mele să fie adunate într-o carte, care se va numi “În noi e un cer mai adevărat”.


Prima clipă

În cadrul cursurilor, ni se preda și câte ceva din istoria și geografia Israelului, învățam despre legile care guvernau țara, mișcările sioniste, războaiele, legislația, structurile politice (ce ciudat, o țară atât de mică, dar cu atâtea partide), literatura ebraică… Din când în când se organizau excursii prin țară, cred că prima la care am participat a fost la Ierusalim. Auzisem multe despre Ierusalim, știam că era capitala Israelului, nerecunoscută de alte state, orașul “sfânt”, unde au domnit regii de odinioară, unde se rugau aceluiași Dumnezeu, evrei, creștini și musulmani. Nu mă tenta vizita la Ierusalim, eu visam Cișmigiul, lacul Herastrău, Sinaia, Prevert, Andre Gide, nuvelele lui Mircea Eliade, romanul lui Petru Popescu, “Prins”, și, mai ales, Secolul 20 și România Literară. M-am alăturat însă colegilor, nu avea nici un rost să rămân singur în hotel.

Ajunși la poarta cetății antice, am coborât nepăsător din autobuz, dar, brusc, m-am simțit zdruncinat de ceva invizibil, ne îndreptam spre inima orașului vechi și, la fiecare pas, mă înfioram, mă apropiam de un loc necunoscut, dar parcă mi se șoptea, fără încetare, că urma să mă confrunt cu o parte din mine însumi. Deodată mi-a apărut în fața ochilor Zidul Plângerii. Îl văzusem în cărți poștale ilustrate, știam că e un lăcaș al religioșilor, parte din templul de odinioară, tremuram, vibram, întreaga mea ființă era cuprinsă de o senzație ciudată, erau doar niște pietre, dar care îmi vorbeau, mi se suprapuneau imagini neclare… Pe aici s-au perindat evreii de odinioară, mă simteam legat de acest meleag, parcă neam de neamul meu a locuit în Ierusalim, amintit în rugăciunile evreiești, în atâtea cărți, mă fulgerau emoții pe care nu reușeam să le domin, ce se întâmpla cu mine, nu sunt religios, de ce mă simt magnetizat de acest zid, aruncat într-o altă dimensiune, spre un trecut evitat, dar care mă ajunge din urmă, mă învăluie și mă țintuieste într-un loc în care, parcă, am trăit odată, zidul se apropia de mine, pietrele mă priveau în ochi și mă îndemnau să le ating…

A fost prima oară când am simțit că sunt israelian, că aparțin, poate nu am fost niciodată român, ci doar mă atașasem de oameni, de cultură, de cartierul în care crescusem, de colegi… Oare fusesem, așa cum mă considerau mulți, străin de neam, oare originea, cea pe care crezusem că pot să mi-o aleg, era mai puternică decât hotărârea mea, de a fi român, la fel ca ceilalți? Devenisem, dintr-o dată, evreu și israelian, altul, nu cel care recită din Minulescu, sau poate același, dar care putea să se simtă egal între egali, evreu între evrei. Ce taină ascunde acest Ierusalim, care mă arunca mii de ani în urmă, fără să-i pese de îndărătnicia mea de a menține puntea cu România, cu limba maternă, cu literatura țării de origine, cu amprenta apăsată a anilor trăiți dincolo de Mediterana?


A doua clipă

Ca orice israelian, trebuia să prestez serviciul militar. În timpul instrucției am cunoscut mulți emigranți din România, eram într-un pluton de noi veniți, numiți, în ebraică, olim hadashim, și, în mod natural, mă apropiasem de cei din țara de baștină. La un moment dat ne plasaseră într-o baracă, 12 români și 12 polonezi. Oho, câte conflicte s-au iscat între noi, parcă importasem din țara-mumă războaiele din urmă cu secole. De altfel, circula în Israel mitul ostilității dintre români și polonezi, mai ales datorită faptului că evreii originari din Polonia veniseră, în mare parte, înaintea masivei emigrări din România și, evident, ocupaseră posturi cheie, alături de “germani”. Astfel s-a născut și falsa convingere că “românii” au fost nedreptățiți, că nu au fost reprezentați în mod echitabil în guvern și parlament. Remarcând conflictele, comandanții au decis că soldații recent emigrați să fie amestecați cu cei născuți în Israel, în diferite plutoane, măsură care, la început, ne-a revoltat, dar s-a dovedit a fi binevenită, doar nu am ajuns în Israel ca să rămânem grupați în triburi.

Multe momente din perioada serviciului militar, pe care l-am prestat în câteva etape, mi-au rămas întipărite în memorie. Dar zilele în care am servit la frontiera cu Libanul, le retrăiesc, din când în când, de parcă n-au trecut aproape 40 de ani. Trebuia să păzim așezarea Shtula, care era situată chiar pe graniță, patrulam, doi câte doi, noaptea, sau urmăream, dintr-un turn, mișcările suspecte, dincolo de sârma ghimpată. Din când în când se infiltrau teroriști, din sudul Libanului, pentru a săvârși atentate. Uneori aveau loc schimburi de focuri, nu numai la graniță, ci și între creștini și musulmani libanezi. Noi aveam rolul de a păzi Shtula, nimic eroic, trebuia doar să patrulăm și să asigurăm liniștea locuitorilor, care trăiseră, de-a lungul anilor, destule traume. Frigul nopții era cumplit, ne intra în oase, dar sițturile erau ascuțite și ciuleam urechea la fiecare foșnet al pădurii. Haite de porci mistreți ne puneau de multe ori nervii la încercare, iar șacalii și vulpile se strecurau, încercând să-și potoleasca foamea, răpind găini.

Trebuia să fim prudenți, să nu ne scape vreun glonte, să nu ne pripim, să nu ne lăsăm înșelați de vreo mișcare care să ne distragă atenția. Într-o noapte, patrulam, alături de colegul meu, era o liniște cumplită, parcă prevestitoare de rele, întreruptă doar de vaietul șacalilor. Am simțit, deodată, că acolo, în prima linie, apărând Shtula, sunt răspunzător de securitatea întregului stat. Deși eram un mic șurub în angrenajul armatei, repartizarea mea, la granița libaneză, nu era întâmplătoare, și întreaga țară se baza pe mine, pe atenția și pregătirea mea, pe seriozitatea cu care îmi asumam rolul.

În acea noapte, spre deosebire de altele, nu s-a întâmplat nimic. Ba da, am devenit israelian.


- în numărul viitor - Cum am devenit israelian și evreu (4)

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!