Suntem învățați de mici să ne placă grădina vecinului și să tânjim după ea. Suntem învățați să fim programați la fel de către societate, de parcă cineva a decretat faptul că a fi diferit e ceva nociv. Ne complacem în uniformitate și mereu zicem că e mai bine ca altul decât ca noi sau, deși zicem că nu suntem de acord cu alții,există ceva în noi care ne dictează să facem ca ei.

Încă din perioada intrauterină, suntem acomodați cu poveștile pe care mama le citește, cu muzica pe care ea o ascultă, doar pentru că studiile au demonstrat că atitudinea și comportamentul mamei influențează fătul și mamele țin cont de asta. După naștere, învățăm că oricât de cuminți suntem, mereu copilul prietenilor părinților pare mai cuminte decât noi și ne este dat mereu drept exemplu. Uite, Andrei face mai frumos bastonașele decât tine sau Andreea e fetiță cuminte pentru că ea se culcă la ora 21.00. Oricât de mult ne-am strădui, trebuie să o facem de două ori mai bine decât ceilalți copii, deși pentru părinți, niciodată nu pare a fi suficient. La școală, deja lucrurile încep să se agraveze.

Auzim adesea spunându-se că penarul altuia este mai frumos, că hainele altuia sunt mai în trend, că desenele la care se uită și prietenii pe care îi au alți copii sunt mai importante decât activitatea pe care o facem noi. Unii părinți nu sunt mulțumiți niciodată pe deplin sau dacă sunt, nu le arată copiilor prea des acest lucru. Deși catalogul prezintă notele noastre mari, părinții au mai degrabă o vorbă bună pentru copii altora. De regulă, o discuție dintre un copil de clasa a patra și mama sa, care mereu așteaptă mai mult, decurge cam în felul următor: Mamă, am luat 10 la matematică! Da, bravo, dar și băiatul Mariei a luat 10 la matematică și Maria nu i-a plătit meditații! Sau Bravo, dar băiatul Mariei mai știe să facă și treabă în casă și are și el 10 la matematică! Mereu suntem îndreptați către un model. Pubertatea este cea mai periculoasă perioadă. Deja acționăm fără să ne mai pese de faptul că nu facem altceva decât să-i copiem pe cei din jur. Că le furăm personalitatea. Lucrul acesta ne-a intrat în subconștient și îl percepem ca pe un comportament normal.

Imitația este una dintre cele mai grave forme de furt la acest nivel. Imităm limbajul, stilul de vestimentație, de machiaj, de dans și tot așa. Media ne agasează cu modele care mai de care, iar sistemul de valori si modelele promovate de media nu sunt tocmai cele mai bune. De ce nu putem fi noi și atât, chiar dacă sfidăm uniformitatea? Fetele își iau drept modele pe cele cu dimensiunile 90-60-90 și asta le poate afecta, în afară de psihic, și fizicul, multe înfometându-se, devenind anorexice sau bulimice.

Copiatul la școală poate fi considerat tot o formă de furt, care poate demonstra că avem mai multă încredere în ce gândește altul sau că ne e teamă să ne valorificăm propriile gânduri. Se întâmplă de multe ori să copiem la examene de la colegi, indiferent dacă am învățat sau nu, pentru că aceste lucruri ne-au fost insuflate de mici: mereu ceilalți sunt mai buni decât noi!

Adolescența este vârsta la care ni se conturează, din ce în ce mai clar, personalitatea. Începem să ne creionăm și să ne consolidăm gândurile, principiile și aspirațiile. Dintr-o dată, avem impresia că noi suntem inițiatorii unui curent, a unei mode sau a tot ce, brusc, ni se pare nou. Numai că, de cele mai multe ori, avem doar impresia eronată sau vrem să ne dăm drept promotorii unor acțiuni sau idei.

De câte ori nu am auzit o idee pe care am însușit-o și pe care am prezentat-o ca fiind proprie? Se zice că avem nevoie de modele pentru a ne dezvolta. Sunt total de acord, dar există ceva excepții care îmi ridică întrebări. Totuși Mozart, care a compus câteva piese pentru pian la vârsta de 5 ani, înainte de a ști să scrie și să citească, Einstein despre care s-a crezut că ar fi retardat mintal pentru că nu a vorbit până aproape de vârsta de trei ani, Freud care a avut parte de o copilărie modestă, atenția părinților fiind îndreptată asupra celor peste 9 copii ai familiei pe ce modele și-au construit genialitatea?

Majoritatea geniilor a fost inițial proscrisă, lipsită de încrederea celor din jur, dar a sfidat vremurile și s-a autodepășit, fără teama de a fi diferită. Au avut un cuvânt de spus, o idee pe care nu a mai avut-o altcineva sau pe care, dacă a avut-o nu a reușit să o finalizeze și nu s-au ferit să fie ei înșiși.

În societatea contemporană, ne lipsește un model care să ne învețe să respectăm personalitatea și ideile celorlați fără a le reproduce, să ne îndrume înspre dezvoltarea creativității fără ca aceasta să fie redusă de utilizarea tiparelor pentru cunoașterea și schimbarea societății, să ne ghideze înspre descoperirea, consolidarea și susținerea propriei personalități. Încă ne e teamă să fim noi înșine.

Familia, în primul rând, instituțiile cu scop educativ, în al doilea, sunt elemente esențiale ce ar trebuie să conlucreze pentru identitatea fiecăruia dintre noi. Toți suntem egali în drepturi, îndatoriri și responsabilități, dar să nu uităm că egalitatea nu înseamnă identitate.

"Împrumutăm" personalități, gânduri și idei. Așa s-a născut, de altfel, și acest articol.