Întotdeauna m-a uimit iresponsabilitatea unor oameni vizavi de copiii lor, mai ales când aceasta era ridicată la rang de iubire. Întotdeauna m-a indignat mai mult lipsa de o minimă inteligență decât neglijența sau nepăsarea. Să susții că-ți iubești copilul mai presus de propria viață și în același timp să iei cele mai proaste decizii posibile, decizii care îi vor afecta în mod negativ dezvoltarea ulterioară, e o atitudine de-a dreptul criminală!

Întotdeauna m-a indignat relaxarea regulilor pe care o adoptă unii părinți în vacanță. Ca și cum vacanța ar fi o perioadă ruptă din realitate, în care ai voie să faci orice, oricum, oriunde. Ca în sărbătorile închinate lui Dyonisos din antichitate, în timpul cărora orice orgie era permisă, fiind sub acoperământul „zeului”.

Întotdeauna m-a uimit naivitatea fără sentimente de vinovăție a unor părinți care se întreabă sincer oare de unde au învățat copiii lor cutare cuvânt/să fumeze/să fure etc. în condițiile în care ei înșiși sunt ambasadorii mai sus numitelor apucături.

În vacanță la Sighișoara, cu ocazia festivalului medieval, așteptam începerea unuia dintre multele concerte în aer liber. un concert folk, cu mai mulți interpreți ai genului.
În jurul meu, pe lângă obișnuiții adolescenți gălăgioși și grupurile de studenți, și câteva familii cu copii cu tot. Ora târzie, căderea serii și senzația de încălcare a regulilor obișnuite îi făceau pe copii parcă mai neastâmpărați și mai activi decât de obicei.
În sfârșit, începe concertul. Cântece despre natură, despre copaci cu flori, despre iubiri și săruturi în parc, despre timpul necruțător ... temele obișnuite ale genului. Până la un anumit cântăreț și al său „Mama lor la toți”, un cântec care se voia un atac la adresa autorităților statului, un cântec-manifest. Nimic rău până aici, înjurătura din refren e acceptabilă, zic eu, pentru urechile copiilor de azi, care aud lucruri mult mai „hard” în curtea școlii și în familie.
Necazul începe când artistul nu se mai mulțumește să-și strige nemulțumirea prin cântec, ci o demonstrează și prin gestică, prin ridicarea degetului mijlociu al mâinii. În contextul în care ne aflam gestul lui mi s-ar fi părut cel mult o încercare ușor puerilă de a atrage publicul adolescentin, dacă nu mi-ar fi atras atenția altceva.
Copiii din jurul meu erau în extaz; au învățat imediat versurile și cântau alături de artist. Mamele lor erau la câțiva pași și-și priveau zâmbind cu devoțiune odraslele. La început, copiii tot trăgeau cu ochiul spre zona mamelor, apoi au început să prindă curaj și au copiat gestul artistului. Mai întâi timid, cu ochii către mame. Acestea zâmbeau în continuare cu aceeași devoțiune pe față și, departe de a-și atenționa copiii cu privire la gestul respectiv, au început să râdă vesele, aproape încântate de „drăgălășenia” odraslelor. Copiilor atât le-a trebuit. S-au dezlănțuit cu o frenezie și un entuziasm egalabil doar de cel al minerilor care au amenințat Bucureștiul în anii ’90.
M-am întristat, pentru că situația era oarecum asemănătoare cu cea a părinților care-și învață copiii de 2-3 ani cuvinte murdare, al căror sens aceștia încă nu-l înțeleg, doar din plăcerea perversă de se distra pe seama inocenței copiilor. De a vedea cum arată mizeria pe buzele trandafirului.
Copiii de la Sighișoara și mamele lor mi-au amintit de o vecină cu un vocabular mai mult decât colorat (birjăresc ar fi puțin spus), pe care nu se sfia să-l folosească cu nonșalanță în prezența propriilor ei copii. La un moment dat, mi-a spus cu o naivitate aproape imposibilă că nu știe cu cine seamănă copiii ei atât de „slobozi la gură”.
Cum spuneam, întotdeauna m-a uimit ...