Habar nu aveam că există, hai să-i spunem, un muzeu al holocaustului și la noi în Romania, chiar în București, până nu am trecut întâmplător pe lângă el. Ceva mai târziu aveam să aflu și de existența celuilalt de la Șimleul Silvaniei. Împins de fireasca curiozitate m-am grăbit să-l vizitez deoarece aflasem câte ceva despre presiunile ce se făcuseră, aproape imediat după decembrie ’89, asupra guvernanților noștri pentru ca statul român să-și asume vina de părtaș la holocaust. Eram oarecum la curent și cu dezbaterea legată de holocaust, cu suspiciunea că unii dintre exponenții evreimii mondiale și-ar fi urmărit nu știu ce interese, că s-ar fi încercat să se obțină nu știu ce ghișeft prin valorizarea martirajului coreligionarilor europeni, victime ale celui de-al doilea război mondial.
Sufletul meu, ca al oricărui bun creștin ce își călăuzește viața după vorbele și faptele Învățătorului (Iisus evreul), a lăcrimat pentru nevinovații jertfiți în nebuneasca asta confruntare, devenită istorie, dintre noi oamenii pe considerente entice, ideologice, rasiale, religioase, economice ori alimentate de setea de supremație și dominație regională sau planetara disimulată în ceeace numim interes politic ori geopolitic. Ca unul care am și ceva habar de istorie citeam inscripțiile și mă gândeam că, din păcate, nici măcar în cadrul unor astfel de acte commemorative, reparatorii și educative pentru memoria umanitații nu reușim să ne debarasăm de patimi și să ne depășim partizanatul. Deși trăiam un moment trist am simțit o și mai mare apăsare, constatând că autorii, ctitorii acestui memorial operau cu standarde diferite când măsurau aceeași vină. De pildă era scris, foarte vizibil și la loc central, că statul roman e “responsabil” de moartea a circa 280.000 de evrei și aproximativ 11.ooo de țigani expulzați în Transnistria. În schimb când este vorba de ce s-a întâmplat sub ocupația hortistă în nord-vestul țării, statul maghiar nu e deloc “responsabil”; el doar a deportat 135.000 de evrei în Polonia care au fost uciși de germani. Pare o chestiune de interpretare, dar cercetată, într-o zi, după încă neștiute normative juridice, amintita formulare, cine își poate imagina ce consecințe ar putea avea! Plecând de la această neliniște au început să dea năvală în mintea mea tot felul de alte întrebări. Mă gândeam că, fiind vreme de război când oamenii se împușcă unii pe alții, chiar toate victimele meticulos “inventariate” or fi fost nevinovate și numai statul român trebuie făcut responsabil? Nu cumva în această cifră a morților or fi incluși, din greșală, și cei plecați din Transnistria îmbrăcați în uniforma Armatei Roșii ori înregimentați în Partidul Comunist din Romania, mulți dintre ei aducându-ne apoi comunismul pe tancurile sovietice? Nu cumva acolo printre nevinovați sunt incluși și cei care ne-au decapitat conducerea statului, ne-au exterminat elita națională și ne-au devalizat cultura de marile ei valori, ne-au rescris istoria, ne-au spoliat economia drept despăgubire de război și ne-au inventat regiunea autonomă magheară? Dar cei care au aruncat în aer Comandamentul Militar Român la Odessa, ucigând 80 de înalți ofițeri, nu ar fi considerați oare astăzi teroriști? Și cum reacționează, de pildă, soldații americani față de cei care îi atacă pe ei sau obiectivele apărate în Irak ori Afganistan? De ce nu s-o fi scris măcar într-un colțișor undeva, cu litere mici, câți evrei o fi salvat Mareșalul cand a permis refugiaților polonezi să treacă prin România ori după fiecare intervenție la el a rabinului șef din capitală?
Lucrurile rămân cam la fel de când e lumea, învingătorul judecă învinsul cu argumentele sale și, ne place ori nu ne place, România, cu toată revoluția ei anticomunistă, e tratată ca stat învins în cadrul ordinii instaurate după războiul rece. Te poți considera îndreptățit să te întrebi dacă între hulita legislație antisemită a statului român (excluderea funcționarilor evrei din serviciul public; intrzicerea căsătoriilor mixte; naționalizarea bunurilor funciare evreiești) și comportamentul aceleiași populații, concetățeni ai noștri, în Basarabia față de autorități și de vecinii lor români nu este o legătură de cauzalitate. Pentru exemplificare poate că ar merita reamintit ce au făcut americanii cu etnicii japonezi, cetățeni ai lor, după Pearl Harbour (i-au internat în lagăre). Mă gândeam cât de nedrept se scrie istoria. După război milioane de etnici germani au fost expulzați din Polonia și Cehoslovacia ori transmutați din diverse regiuni, alte milioane au murit în Germania înfometată și în lagărele aliaților dar despre aceștia nici nu se prea scrie, dar să li se mai facă și comemorări.
Cine va ridica vreodată, măcar la București dacă nu la Moscova, un memorial al holocaustului românilor din Basarabia și Bucovina? Cui i-a păsat că după lichidarea “revoluției lui Kolarov", prin înăbușirea de către statul român a rebeliunii de la Tatar Bunar, intențiile și tentativele sovieticilor de ștergere de pe hartă a României Mari au devenit politică de stat ? Noile proiecte ale serviciilor secrete sovietice au excelat prin realism, abandonându-se "strategia loviturii capitale" în favoarea unor soluții parțiale, progresive caracteristice "strategiei pașilor mărunți". Primul dintre aceștia l-a reprezentat Basarabia și a avut ca etape: echiparea cu elemente subversive și "amenajarea" ei în vederea unei "tranziții"; începutul destatalizării regatului român prin desprinderea din trupul țării a unor teritorii, concomitent cu încurajarea diversiunii și terorismului intern în vederea erodării autorității și destabilizării situației sociale și a păcii etnice; deromânizarea până la conferirea unei alte identități provinciilor ocupate; construirea cadrului "imposibilei reîntoarceri" la patria mamă etc. Performanțele acestei politici sunt extrem de precis măsurabile și ele pot fi sintetizate sub denumirea - holocaustul românilor basarabeni. Acesta depășește nivelul unei simple politici revizioniste, fiind mai degrabă expresia unui autentic revanșism. Prin amploarea și vastitatea sa, respectiva operațiune se plasează dincolo de dimensiunea geografică locală, îmbrăcând conotație continentală. Este vorba de o acțiune programatică, continuă și perseverentă de "înghițire" a promontoriului latin în marea slavă. În acest sens s-au perfecționat nu numai mijloacele și tehnicile utilizate, ci însăși argumentația ideologică, scopul și obiectivele imperialismului țarist fiind preluate integral. În urma ultimatumului din iunie 1940, ce marchează începutul efectiv al războiului ruso-român, Rusia Sovietică a trecut la transformarea Basarabiei în primul laborator de experimentare a deznaționalizării și rusificării forțate și de proiectare a modelului viitoarelor "democrații populare", prin care imperiul va ajunge la cea mai mare extensie a sa și își va menține ocupația, timp de o jumătate de veac, asupra unei importante părți a Europei.
Renunțând la ideea de a mai face din Basarabia perla occidentală a URSS, un fel de vitrină a sovietismului, conducerea de la Kremlin a dispus ștergerea de pe hartă a acestui bastion oriental al românismului. S-a trecut la o politică de rusificare metodică, cu mult mai distructivă decât cea practicată pe vremea țarismului, vizând lichidarea oricărei urme de latinitate și de specific național. În acest scop s-a inventat diabolica teorie a "moldovenismului", prin care s-a încercat să se construiască o altă entitate socială cu o limbă aparte, de origine slavă, cu o cultură și istorie legate de Moscova, destinată să disloce și substituie elementul românesc. Intențiile continuării expansionismului și dincolo de Prut erau evidente dacă avem în vedere că noul stat a fost numit, într-un final, Republica Moldova.
Imediat după anexare s-a instaurat un regim politic rusofil și antiromânesc, elita națională a fost lichidată în numele luptei de clasă, s-a trecut la distrugerea sistematică a ceea ce putea conserva și salva identitatea, credința devenind principala țintă, prin dărâmarea bisericilor și educație ateistă. Totodată, învățământul și cultura au fost puse pe principii staliniste. "Apărarea patriei sovietice în fața mașinii de război germane" a constituit argumentul decisiv pe baza căruia s-a înfăptuit cea mai drastică spoliere economică a provinciei, anatemizarea "imperialismului românesc" și a tot ceea ce era național ori amintea de vechiul regat. Premeditat s-a creat o stare de dezordine și haos generalizată, pe fondul căreia au devenit posibile orice excese împotriva populației românești (asasinate, înscenări juridice, deportări, transmutări, rusificarea numelui, colonizări etc.), care au dus treptat la decompactizarea blocului etnic românesc, înlocuit printr-o masă alogenă lipsită de memorie istorică și identitate. Pentru schimbarea componenței etnice în provincie au fost aduși peste un milion de soldați, funcționari sovietici și coloniști. Istoria a fost rescrisă, "moldovenii" devenind un popor ce a privit mereu către Moscova, s-a bucurat permanent de protecția acesteia, împlinindu-și, în sfârșit, în urma "eliberării", visul de a intra în rândul popoarelor sovietice. Basarabia a fost întotdeauna "teritoriu rusesc", "ocupat" în 1918 de armata română și "eliberat", în 1940, de către URSS în urma unui "acord de retragere a trupelor regale românești din teritoriile ocupate".
Împotriva românilor s-a practicat științific un soi de "soluție finală". Mai întâi, aceștia au fost deposedați de patrimoniul public ca și de bunurile personale, mulți dintre ei pierind de foame și sărăcie. În numai un an, potrivit statisticilor românești, sovieticii au acaparat bunuri din avuția publică de peste 157 miliarde lei la valoarea anului 1942. La această cifră se adaugă sumele de peste 125 miliarde lei pagube aduse instituțiilor publice și bisericilor și de peste 160 miliarde lei prin jefuirea sectorului agricol. Basarabia a fost nu doar considerată, ci tratată drept o gubernie de la periferia imperiului. Aici forța de muncă și resursele erau absorbite de către Centru, iar evoluția economică a regiunii era astfel gândită încât să determine dependența totală față de Moscova. A existat ideea strămutării în masă a românilor (5,5 milioane) în alte republici și în special în Siberia, așa cum s-a făcut cu tătarii din Crimeea, dar această măsură nu a putut fi aplicată. S-a reușit în schimb o dispersare a elementului etnic autohton prin alipirea unor teritorii românești la Ucraina și transformarea Basarabiei într-o republică multietnică. Se poate aprecia că ororile deznaționalizării, sovietizării și comunizării în străvechea provincie românească le-a depășit pe cele din lagărele naziste contra evreilor, astfel încât se poate vorbi de un adevărat holocaust împotriva poporului român. Efecte similare "soluției finale" au fost produse prin politica "deportărilor secvențiale" care au reprezentat un adevărat genocid etnic în Basarabia. În primul an de după raptul teritorial au fost asasinați prin împușcare, tortură și alte modalități circa 30 de mii de români, iar alți peste 300 de mii au fost transmutați în Kuzbas, Kazahstan etc; 300 de mii s-au refugiat în România.
Imediat după august 1944, au început vaste arestări pe baza acuzațiilor de "naționalist", "colaboraționist", "cuzist", "legionar" etc. în special în rândul bărbaților tineri care au fost deportați în minele Dombasului și Taigaua Siberiană. Simultan, o mare masă de români a fost încorporată în Armata Roșie și trimisă în linia întâi pe frontul german; din cei peste 240 de mii de români înrolați drept carne de tun s-au înapoiat numai circa 20%. Între 1944-1953, în numele "valorificării terenurilor din Siberia", "echilibrării forței de muncă la nivelul URSS" și prin sistemul repartițiilor de stat și mobilizărilor forțate au fost transmutați din provincie, datorită "nevoii de a scăpa de șomaj", peste 1,5 milioane de români dintre care majoritatea nu s-au mai întors. În tot acest timp a fost dirijat către Basarabia un exod de populație slavă, procentul elementului autohton coborând la 63 la sută. Potrivit unor documente, la începutul anului 1960, în Republica Moldova mai erau 2,3 milioane de români, restul de 3,5 milioane dispărând din evidențe datorită deportărilor în "localități speciale", schingiuirilor și condamnărilor politice. Se cunoaște că: 1,5 milioane au ajuns în Siberia; 200 de mii au murit prin înfometare; 500 de mii au fost arestați și executați; 200 de mii au murit în război; 880 de mii s-au refugiat în țară. Cifrele capătă semnificație aparte dacă se are în vedere că ele se raportează la o populație ce reprezenta doar 1,5% din cea sovietică și la un teritoriu de numai 0,8% din suprafața URSS.
Este de-a dreptul stupefiant că nici în prezent, după prăbușirea URSS și constituirea Republicii Moldova ca stat suveran și independent, procesul de rusificare nu a încetat. Elemente ale elitei politice de la Chișinău, susținute de Moscova, l-au continuat și îl continuă în forme subtile cum sunt: încurajarea separatismului transnistrean și găgăuz; șantajul economic; declanșarea războiului de pe Nistru; renașterea și reactualizarea "moldovenismului" ca doctrină și politică de stat; blocarea apropierii de România; promovarea elementelor antiromânești în organele puterii de stat și a filorușilor în posturile cheie de decizie și structurile economice strategice. Teama legată de "fratele mai mare" și posibilele represalii dinspre Rusia subjugă încă sufletele românilor basarabeni. Amintirea măreției imperiale și a unei relative prosperități, precum și iluzia egalitarismului comunist, întreținute de o propagandă bolșevică încă activă, în actualele dificultăți ale tranziției la democrație, trezesc nostalgii. Situația descurajantă din România și slabul sprijin acordat de către aceasta Basarabiei în cadrul unor proiecte concrete, vizibile și benefice, estompează speranțele și întârzie revigorarea cu putere a românismului. Într-o situație și mai dramatică se află românii din teritoriile incluse Ucrainei, care aproape nu sunt recunoscuți de statul vecin nici măcar după ce România a făcut grave concesii prin Tratatul încheiat.
Din păcate lucrurile nu stau mai bine nici în țară. Cu firească compasiune umană deplângem soarta țiganilor morți de frig și de foame ca și suferințele supraviețuitorilor lagărelor din Transnistria. Descoperim însă că țiganii au devenit astăzi rromi, au drept stemă roata și în curând poate și drapel și imn. Le mai trebuie pentru afirmarea naționalismului propriu un teritoriu unde să-și întemeieze o țară! Având în vedere declinul demografic în rândul românilor, această aspirație, încă nedeclarată, ar putea fi împlinită pe seama Romaniei. Europenii s-ar putea simți astfel ușurați, găsind, în sfârșit, o rezolvare atât de stânjenitoarei probleme țigănești. Nu putem să nu ne întrebăm ce minte bolnavă a clocit această uriașă diversiune împotriva poporului român ? Cine a avut malefica inspirație să transforme cuvântul « dom », care în țigănește înseamnă om, în « rom » și să-l lipească drept etichetă pe fruntea unei etnii, ea însăși nedumirită de ce i se întâmplă ? Și nu trebuie să căutăm prea departe. Cu complicitatea unor personalități cu origini țigănești care ne-au guvernat după ‘90 rețeaua Soros Open Network se tot străduiește să inventeze o limbă a țiganilor denumită Romani Vlax (Vlach), dialect al limbii române. Probabil bine susținut financiar și nu numai un anume Ian F. Hancoch, cercetător ce se recomandă de origine romani cu descendență britanică și magheară (o fi coetnic cu domnul Soros?) și profesor de studii romani la Universitatea din Texas încearcă să demonstreze și să inducă în conștința publică faptul că “olahii” sau “vlahii” sunt țigani care vorbesc limba vlax romani. E doar primul pas, mâine probabil “ ilustrul gânditor” va afirma că vorbind aceiași limbă ca și românii țiganii au aceeași legitimitate asupra teritoriului primit de la strămoșii noștri geto-daci și pot organiza oricând un referendum prin care să-și proclame autodeterminarea.
Alungați din țară de sărăcie, agresați de toate bolile datorită unui sistem sanitar lăsat de izbeliște, cu urmași din ce în ce mai puțini, analfabetizați de un sistem de învățământ pus pe butuci, imbecilizați de zilnica manipulare mediatică, mințiți și furați continuu de către cei cărora le-am dat votul, jefuiți ca la drumul mare de resursele și bogățiile naționale de către venetici în complicitate cu emanați autohtoni ce suntem altceva decât victime ale unui continuu holocaust care îmbracă dimensiuni istorice? Am pierdut imense teritorii, ne-am uitat istoria, ne-am pierdut zeii și identitatea, noi cei care am fost tracii am ajuns astăzi doar un popor mic, dezorientat, la discreția celor puternici ce tremură pentru rămășița de patrie pe care o mai are. Parafrazând vorbele poetului național, noi suntem urmașii Romei?
Viitorul ne este cât se poate de incert, habar nu avem cum vom mai arăta și câți vom mai încăpea în noua ordine globală. Poate că, în fapt, memorialul holocaustului nu este adresat doar populației evreiești dispărute în ultima conflagrație mondială ci însuși poporului român și viitorului său. În Georgia a fost ridicat un enigmatic monument din granit pe care sunt grevate, în mai multe limbi, zece reguli pentru o „Epocă a Rațiunii”. Acestea amintesc unele dintre preceptele noii ordini mondiale cum sunt: guvern unic planetar; o limbă unică unificatoare; un tribunal mondial; instituirea unui nou tip de spiritualitate etc. Regula de fier însă o reprezintă reducerea populației planetei cu circa 93% și menținerea ei sub cinci sute de milioane de locuitori. Deci în timp ce comemorăm la București, printr-un memorial, victimele regimului antonescian în altă parte o ocultă înalță un monument cu reguli pentru exterminarea populației planetei. Potrivit programului inițiatorilor, 12 din 13 persoane existente în prezent ar trebui să dispară prin ceea ce se chema cândva eugenie și prin controlul reproducerii populației (limitarea numărului de copii prin naștere selectivă, sterilizarea nedoriților etc). Mari miliardari americani au discutat în cadrul unei întruniri secrete cum să-și folosească resursele pentru depopularea planetei. Celebrul Bill Gates agrează utilizarea unor vaccinuri cu care să se reducă cu 10-15% populația. Prințul Philip al Marii Britanii își exprima dorința ca printr-o viitoare reâncarnare să devina un „virus mortal” pentru populația lumii. Nu știm cum va arăta lumea, astăzi putem spune doar că e tragică când alături de cei care ridică memoriale ale holocaustului pentru a ne îndemna la veghe astfel încât crime împotriva umanității să nu mai fie posibile coexistă alții care gândesc monstruozități ce l-ar face pe Hitler să înebunească de invidieze.