Nimic mai dezirabil decât a fi melc.

Să ai mereu, oriunde, la îndemână, propriul refugiu. Locul sacru în care să te retragi de câte ori vrei. Cu sau fără motiv exterior ție. Să îți fi propriul univers, propria cheie, propriul punct de pornire în propria călătorie, călătorie pe care să îți poți permite să o termini și pe locul doi. Dacă vrei...

La urma urmei, în curtea ta, în casa ta, tu faci legile. Precum Regele singuratec din Micul Prinț. Aici, sensurile adesea nu sunt opozite, ci, printr-o posibilă probabilă matematică a absurdului, devin complementare. Înaintarea se face spre lume, spre exterior, prins bine însă de adâncurile cochiliei tale.

Avem/ suntem propria cochilie. Mână și mănușa în egală măsură. Drum și țintă.
Spre străfundurile noastre pășim cu spatele, pas cu pas, ne lăsăm închiși în sacralitate, ne recăpătăm certitudinea perfecțiunii lumii, a proporțiilor, a formei, redevenim perfecți prin suprapunere cu perfectul matematic. Natura este sieși gardian și eliberator. Ne retragem perfect acordați și pasul are imuabilitatea reconfortantă a pasului Fibonacci. Și atunci, ceea ce pare a fi retragere este o creștere continuă, o recunoaștere a oglindirii noastre în legi mai cuprinzătoare, legi de creștere, legi de desăvârșire...

Intrarea- ieșirea, fluxul și refluxul ne definesc prin relație cu materialitatea purtătoare de perfecțiune a formei.


Cochilia nu este doar ceea ce vede lumea când ne privește, este și proiecția din interior spre exterior a unui sentiment vital de siguranță, proiecția nevoii de a ne întinde spre lume având permanent certitudinea “acoperirii” noastre în fața ei, a protecției întru desăvârșire, întru cunoaștere, întru autocunoaștere...

Descoperim lumea prin lunecare, prin palpare, prin posedare. Descoperim că lumea există înlăuntrul și înafara noastră deopotriva. Descoperim că lumea suntem noi.