agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-02-16 | [This text should be read in romana] |
CODUL DESÃVÎRȘIRII
Drumul spre finalitatea actului inițiatic, este, de asemenea, un obstacol obligatoriu, pe care cel inițiat trebuie să-l parcurgă în întregime, și pe care îl întîlnim în drama lui Blaga sub forma faptei repetate. Asta înseamnă prăbușirea continuă a zidurilor și reluarea facerii lor în fiecare zi, pînă cînd meșterul găsește codul desăvîrșirii. Orice “cod” are nevoie de un “semn”, iar Mircea Eliade spunea undeva că “Semnul este pecetea care distinge ființa de neființă” , iar în alt loc, mult mai explicit, că “fiecare semn este un simbol” . Pe acest teren metafizic, Blaga spune că misterul cunoașterii luciferice "de o parte se arată prin semnele sale și de altă parte se ascunde după semnele sale". Fapta repetată este pentru actul inițierii un astfel de semn, fiind, în limbajul cotidian, un fel de indicator care-ți arată că ești pe drumul cel bun. Mircea Eliade identifică mai multe forme prin care omul sugerează apropierea de actul creației cosmice: “desțelenirea arăturii asimilată la rîndul ei cu actul generator, deci cu modelul primordial” sau “călătoria - asimilată ceremoniilor de inițiere, care la rîndul lor nu sînt decît prefigurări ale morții”. Fiind modele arhetipale, ele trebuie să fie “repetate”, iar “repetarea lor nu e un act silnic sau inutil; dimpotrivă, spune Eliade, prin ele se sporește realitatea vieții și omul, ca atare, capătă un conținut metafizic.” Ca și în poezia populară, în drama lui Blaga, Meșterul Manole este supus unor astfel de fapte repetate prin dărîmarea zilnică a zidurilor și reconstrucția lor repetată! Prăbușirea zidurilor se repetă pînă cînd meșterii acceptă ritualul magic al jertfei, ca semn al faptului că sacrificiul a fost acceptat! În drama lui Blaga, “semnul” chiar se arată în actul II, scena 3, atunci cînd meșterii hotărăsc ca prima femeie ce va sosi în mijlocul lor să fie zidită: “- ÎNTÎIUL: Aceea să fie care întîi va veni - bărbat să-și vadă, frate să-și vadă, tată să-și vadă. TOÞI: Amin! (“Și-apleacă toți capetele în jurul lui Manole și privesc în gol mult timp, fără mișcare. Printre nori, soarele trimite lumină. O umbră mare, bine hotărnicită cade între ei.) MANOLE: Un semn, fraților. Un semn. În aminul nostru s-a amestecat un semn. ÎNTÎIUL: O umbră a căzut între noi ca o pasăre uriașă. MANOLE: Biserica nu e ridicată, dar umbra ei și cade pe nisip. ALTUL: E umbră de nor. ALTUL: N-ar sta locului precum stă. Umbra e de copac sau de munte. MANOLE: N-ar fi rotundă. E umbra viitoarei biserici. (Încep să tragă cu toiagul o dungă, însemnînd marginea umbrei.) TOÞI: Umbra? MANOLE: Nu e munte, nu e copac, nu e nor. E umbra turlei de la mijloc. TOÞI: (privind, se așază în semicerc pe marginea umbrei, unul lîngă altul; exclamă cu o nădejde de neînvins) Biserica! (Dintre nori cade pe capetele lor un mănunchi de raze, un clopot se aude în văzduh.)” Dar dacă “semnul este pecetea care distinge ființa de neființă”, cum spunea Eliade, atunci e lesne de înțeles de ce metafizica lui Heidegger nu putea să rateze importanța semnului pentru a trimite la ceva. În # 17 din “Sein und Zeit”, Heidegger are cîteva observații folositoare pentru analiza noastră. Pentru el, “prin indicii și semne prevestitoare “se arată” “ceea ce stă să vină” [...] adăugîndu-se unui ceva simplu-prezent deja dat” . Însă, dacă semnele pot să indice ceva deja dat, care rămîne, totuși, o vreme ascuns, “instituirea de semne poate, mai cu seamă, să des-copere” . Și în filosofia chineză clasică semnul des-coperă o întruchipare. În “Dao De Jing”, Lao Zi folosește cuvîntul “jiao” pentru “întruchipare”, dar acesta mai înseamnă și “arătare, urmă, semn” . Observația lui Heidegger spune ceea ce afirma și Blaga despre cunoașterea luciferică: “de o parte se arată prin semnele sale și de altă parte se ascunde după semnele sale”. Vom vedea mai jos cît de importantă este această caracteristică dublă a semnului în drama “Meșterul Manole”. Semnul este codul secret al desăvîrșirii, cel care des-coperă ceea ce omul ar fi trebuit să știe înainte de a porni pe drumul cunoașterii. Dar ce cuvînt minunat este acesta care de-semnează desăvîrșirea! Asupra lui a zăbovit cu folos Constantin Noica în “Creație și frumos”, carte în care filosoful reabilitează cîteva “cuvinte-cheie”, cu ajutorul cărora limba română poate ataca la cel mai înalt nivel metafizica. În limba română, substantivul “săvîrșire“ are sinonimul “moarte”, deși verbul “a săvîrși” nu este sinonim cu “a muri”! Noica știe acest lucru, căci spune: “săvîrșirea nu ne duce numai la sfîrșit, în sens de complet, încheiat, săvîrșit pînă la capăt, dar și la înțelesul de desăvîrșit” . Cu alte cuvinte: săvîrșește ca să poți să desăvîrșești. “Săvîrșire” înseamnă, e drept, și “a sfîrși”, dar sensul său prim este cel subliniat de Noica, acela de “a îndeplini, a face, a înfăptui, fără ideea de sfîrșit sau de desăvîrșire ”, contrar teoriei lui Mircea Eliade, care scria că “desăvîrșit” e acela care, la sfîrșitul vieții, “a atins formula maximă de echilibru” , făcînd astfel și din moarte un fel de desăvîrșire. Dar “desăvîrșirea e de obicei forma plină, definitivă; desăvîrșite sînt, spune Noica, împlinirea, deplinătatea.” Ca judecător cinstit al cuvintelor, Noica sesizează că, “dincolo de sfîrșit, sau mai presus de el, este desăvîrșirea.” Aici se află codul desăvîrșirii: în faptul că acest cuvînt nu este un substantiv al facerii, al făptuirii sau al săvîrșirii, ci al creației. Desăvîrșirea este finalitatea actului de creație și de aceea ea se află totdeauna “dincolo de sfîrșit”. Întrebat cum poate cineva să renunțe la tot pentru a-l urma pe Hristos, Sfîntul Varsanufie răspunde că aceasta e calea care “vorbește despre desăvîrșire” și adaugă: “Cînd te vei apropia, vei auzi ce trebuie să faci” ! În acest sens trebuie interpretată scena din actul II, scena 3, cînd Manole, după ce acceptă necesitatea jertfei spune: “Ah, Doamne, acum văd: biserica se va înălța!” Era semnul apropierii de desăvîrșire. Și Constantin Noica desenează un cerc al sensurilor în care înoată cuvintele de mai sus: “Săvîrșirea tinde către sfîrșire, sfîrșirea către desăvîrșire, dar desăvîrșirea se întoarce la săvîrșire. ” Desăvîrșirea este nu numai finalitatea actului săvîrșit, ci sfîrșitul absolut al săvîrșirii: deplinătatea. Dar Constantin Noica știa de ce pune împreună cuvintele împlinire și deplinătate atunci cînd vorbește despre “desăvîrșire”, căci nu avea în limba română un sinonim pentru acel cuvînt inventat de Aristotel: entélecheia, care înseamnă “desăvîrșire” într-un anume fel. Mulți spun că entélecheia ar fi același lucru cu energeia, însă Aristotel, în Metafizica, 1050a, separă cei doi termeni: “materia există potențial, pentru că ea poate să purceadă spre forma ei și ea este în forma ei abia atunci cînd este în act” . Francis E. Peters interpretează simplu acest text: “starea de funcționare (energeia) tinde spre starea de împlinire (en-telecheia)” . Observăm că există aici același raport ca între săvîrșire și desăvîrșire. În același loc, Aristotel adaugă: “opera este scopul, iar actul este opera. De aceea, cuvîntul act derivă de la cuvîntul opera și năzuiește să însemne același lucru ca săvîrșire” . Nota de la ediția românească a “Metafizicii” lui Aristotel explică, după Tricot și Bonitz, acest pasaj: “Cuvîntul act (energeia) derivă din cuvîntul operă (ergon) și năzuiește să însemne același lucru ca săvîrșire (entelecheia). După această etimologie, energeia vine de la ergon, de unde rezultă că s-ar referi mai puțin la schimbare și mai mult la înfăptuire, dar tinde spre entelehie, fiindcă ergon reprezintă totodată funcție și scop” . Creația este desăvîrșirea care a săvîrșit lungul drum de la Ideea apărută în mintea creatorului, pînă la tabloul înrămat din expoziție sau la simfonia interpretată de orchestră în sala de spectacol, ori la zidurile stabile ale bisericii. Dincolo de desăvîrșire nu mai este nimic. Poate doar contemplație, revelație și recunoștință pentru mira-colul rezultat din săvîrșire. Acestea sînt atributele Absolutului și asta este desăvîrșirea. De aceea, aspirația către Absolut, ca treaptă primă a săvîrșirii sacrificiului, a fost percepută mereu ca fiind o sursă a durerii, a suferinței, iar atingerea lui, adică desăvîrșirea acestui proiect, înseamnă eliberare. Și dacă “toate se îndreaptă către sau se mișcă întru desăvîrșire”, înseamnă că această desăvîrșire este finalul unei inițieri, după parcurgerea treptelor din timpul făptuirii . O spune și Manole în actul I, scena 3: “Prin suferință, pînă la urmă multe se mai pot desăvîrși.” “Omul, cea mai cinstită și desăvîrșită zidire”, se scria în Calendarul din 1814, citat de Noica. Și omul nu e altceva decît Creația unui Absolut către care își îndreaptă mereu aspirațiile. Întîlnirea cu El este totdeauna un mira-col. Nu putem însă să trecem ușor peste cuvintele lui Constantin Noica pe care le-am citat mai sus, unde spunea că “desăvîrșite sînt împlinirea, deplinătatea”. Să vedem ce este cu această “împlinire” și cu această “deplinătate”, două cuvinte care par identice și care restrîng sensul desăvîrșirii pînă la semnificația acelui “dincolo” aflat la sfîrșitul unei acțiuni, adică dincolo de săvîrșire. Nu era oare suficientă “împlinirea”? Mai era nevoie și de “plinătate” pentru a fixa sensul exact al “desăvîrșirii”? Dacă privim cu atenție, “împlinirea” este definită pur și simplu ca fiind “acțiunea de a (se) împlini”. Pentru a înțelege acest substantiv, va trebui să vedem ce acțiune definește. “A împlini” are multiple înțelesuri. Înseamnă “a atinge vîrsta de...”, iar cînd se referă la timp “a ajunge la soroc, a se scurge, a trece în întregime, a expira”. Mai înseamnă și “a face să fie plin sau întreg; a întregi, a completa” și, în expresia “a-și împlini somnul”, chiar “a dormi suficient”! Cînd se referă la oameni, înseamnă “a se dezvolta, a se îngrășa”, dar și “a aduce sau a ajunge la îndeplinire, a se realiza, a se îndeplini”, însă poate fi și “a achita, a plăti”, ba chiar și “a o păți”. Doar în sens figurat, “a împlini” înseamnă “a se desăvîrși”! Observăm ușor că “împlinirea” nu definește o stare, cum este “desăvîrșirea”, ci acțiunea care duce la “desăvîrșire”. Verbul “a împlini”, de care este legată “împlinirea”, are înțelesuri atît de diverse, încît ni se pare că-i cerem prea mult dacă îi punem în sarcină un raport direct cu “desăvîrșirea”. Dintre definițiile sale, cele care s-ar apropia, cît de cît, de acest sens sînt “a întregi, a completa, a se îndeplini”, iar ele numesc doar etapele de dinaintea încheierii actului desăvîrșirii, nu desăvîrșirea propriu zisă. Cînd spunem despre ceva că este “împlinit”, omitem faptul că acest cuvînt are, la rîndul său, două definiții diferite. Cînd se referă la timp înseamnă “întreg, complet”, iar cînd se referă la oameni înseamnă “bine făcut, proporționat, durduliu sau grăsuț”! Cu “împlinirea”, “împlinitul” sau chiar cu verbul lor tutelar, “a împlini”, nu putem înțelege “desăvîrșirea”, ci, cel mult, săvîrșirea desăvîrșirii. “Împlinirea” nu este “plinătatea”, aceasta din urmă fiind “calitatea de a fi deplin, întreg, totalitate, plenitudine”. “Plinătatea” este cea care deschide poarta spre desăvîrșire, iar cuvîntul care definește această desăvîrșire este “deplinătatea”! Ea înseamnă “faptul de a fi deplin, desăvîrșit; perfecțiune” și nu are nici un verb care s-o introducă pentru că definește starea de desăvîrșire. “Deplinătatea” arată că un lucru este “deplin”, adică “întreg, complet; desăvîrșit, perfect”. Iată de ce Constantin Noica spune în citatul de mai sus că “desăvîrșite sînt împlinirea, deplinătatea”, adăugînd “împlinirii” adevăratul sens al desăvîrșirii, care este “deplinătatea”! Lucian Blaga știa bine sensul cuvîntului “împlinire” și nu întîmplător, în actul II, scena 3, atunci cînd Manole le spune meșterilor săi: “N-ați simțit încă nici azi că, fără putința de a ne împotrivi, un destin se împlinește în noi?” Adică se înfăptuiește, nu se desăvîrșește! În “împlinire”, fapta încă mai lucrează, pe cînd în desăvîrșire și plinătate doar veșnicia își mai face lucrarea, căci “jocul e scurt. Dar lungă și fără sfîrșit minunea”, cum spune Manole în finalul actului III, scena 3. NOTE Mircea Eliade - “Fragmentarium”, în “Drumul spre centru”, ed. citată. p. 150 Ibid., p. 123 Mircea Eliade - “Comentarii la legenda Meșterului Manole”, în “Drumul spre centru”, ed. citată, p. 393 Martin Heidegger - “Ființă și timp”, Ed. Humanitas, p. 108 Ibid., p. 109 Lao Zi - “Dao De Jing”, traducere din chineza veche de Su Yan, Ed. Herald, 2009, p. 27 Constantin Noica - “Creație și frumos”, în “Cuvînt împreună despre rostirea românească”, Ed. Eminescu, 1987, p. 290 Ibid., p. 290 Mircea Eliade - “Fragmentarium”, în “Drumul spre centru”, ed. citată, p. 127 Ibid., p. 294 Ibid., p. 293 “Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvîrșirii”, trad. Dumitru Stăniloaie, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1990, vol. XI, p. 290 Constantin Noica - “Cuvînt împreună despre rostirea românească”, ed. citată, p. 294 Aristotel - “Metafizica”, trad, Șt. Bezdechi, ed. IRI, 1996, p. 351 Francis E. Peters - “Termenii filozofiei grecești”, trad. Dragan Stoianovici, Ed. Humanitas, 1993, p. 90 Aristotel - “Metafizica”, ed. citată, pp. 351-352 Aristotel - “Metafizica”, ed. citată, p. 352 Ibid., p. 297 Ibid., p. 290: “făptuirea și fapta la care s-a ajuns prin ea sînt trepte numai.” (Din vol. "Meșterul Ființei" |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy