Tragedia e conceptul estetic cel mai condamnabil la fals în acte publice. Cum să redea cineva, chiar artist autentic, la modul plăcut simțurilor, o nenorocire, o catastrofă abominabilă? O asemenea treabă nu doar că e ireală și improbabilă dar falsifică însăși ideea de estetic. Nu e absolut nimic de plăcut în moarte oricît de eroică ar părea. Chiar pretinsa plăcere e doar prostia aceluia care "se răzbună", provocînd-o. Sau, la fel de tembel, acela care "se felicită" că îi supraviețuiește...
Tragedia e bolovanul care cretinizează estetica. Îi taie orice plăcere, altfel accesibilă. Singurul mod de a o aborda e doar exagerarea ei, dusă la limitele absurdului, pentru a o face demențial de ridicolă. Pentru că în spatele oricărui așa-zis sublim, care transformă bubele în prețiozități noi, stă un cor antic de bocitoare, un fortissimo de falseturi ridicole...
Tragedia e cel mai egoist sentiment posibil. Orice durere are propria ei personalitate și nu se poate resimți de doi oameni la fel. Orice ai face nu poți exprima tragedia altora fără parfum de eșec și falset. Nimeni nu-l poate urma pe Orfeu jos în iad. Asta e propria lui nenorocire care i se întîmplă doar lui și nici dracu nu o poate retrăi chiar de ar fii nemuritor.
Tragedia în sine, ca idee, nu trebuie să existe decît pentru sine, "per se", altfel se ajunge la comicul situației zombilitice de "hai să vă arăt ce tare am murit"...
Sau al "producătorului" de hollywood, al exploatatorului de păreri de rău, al cerșetorului miliardar foarte "demn" de milă. De fapt nu există niciun fel de demnitate în "arsenalul" tragediei. Doar un fel de durere degeaba cu aere demne. Fără nimic de înțeles din prostia care "ne doare" sau aia care "știe ea ce știe". Tot ce poate suscita e o mimică ieftină de suferind închipuit...
În fața morții, de dragul tragediei, se plînge ori pentru că ești redus mintal ori că n-ai bani...
Orice pretinsă resemnare rezultată din tragedie nu e decît dezgust. Titanicul distruge în tine gustul pentru călătorii exotice. E o catastrofă cel mult dezgustătoare. Mult mai interesant e eroismul lui Tom și Jerry. Cum să nu te leșine destinul epopeeic umflat în pene al acestui Hercule circar de doi lei? Toți prometeii de operetă nu pot să termine altfel decît la circ. Acolo unde mai răsar uneori vreo doi fani turmentați, gata să urle de cea mai plăcută groază posibilă...
În concluzie, actualmente, tragedia și-a trăit paiul înecatului, și-a făcut mălaiul praf și pulbere, după kilometri întregi de calamități de larg consum. Actualmente mai mergi la teatru doar "ca să vezi de ce mai suferă unii fraieri". Nu de alta dar amărîții ăia de actori sunt chiar impresionanți, cu toată dileala lor, moartă de rîs...