De curând, în campania de promovare a ultimului său film de corectitudine politică, Django, Quentin Tarantino a suferit o sincopă în discursul său, altfel flamboiant, ca întotdeauna, iritat fiind de insistența jurnalistului care dorea să aducă în discuție mult uzata și prozaica chestiune a violenței, care a ajuns să preocupe în mod obsesiv autoritățile de pe întreg mapamondul. Faptul îmi amintește de anii ’90, când cultura grunge ajunsese o preocupare guvernamentală în SUA, bătrânul Bush, care tocmai descoperise un nou inamic în Orientul Mijlociu, atrăgând atenția asupra influenței nocive a acesteia asupra modei.



Ei bine, DE CE VIOLENȚÃ? Un răspuns destul de inteligent în acest caz ar fi: de ce nu? Ce anume face ca exprimarea violenței în artă să fie atât de temută de autorități, fie ele politice, morale ori mediatice. Răspunsul cel mai comun este că aceasta ar inspira violență. Nefiind bazată pe niciun studiu obiectiv, o asemenea afirmație nu poate veni decât din partea celor care se simt inspirați de către violența exprimată artistic să comită acte de violență. Atunci când nu există date obiective cu privire la ceea ce constituie realitatea, fiecare dintre noi tindem să credem că ceilalți sunt asemeni nouă, că realitatea e construită după chipul și asemănarea noastră. Ei bine, în acest caz, premiza noastră se dovedește a fi falsă, cei care se arată îngrijorați de exprimarea violenței în artă nefăcându-se vinovați de proliferarea sa în societate. Sau sunt?

Cum nu avem încă răspunsul la această problemă, să ne îndreptăm atenția asupra farmecului pe care violența o exercită asupra publicului. Pentru că există o atractivitate a publicului pentru violență, altminteri aceasta nu ar fi atât de populară în artă. Personal mi-e foarte greu să mă gândesc la o creație artistică străină de violență. Prima carte pe care am citit-o la șase ani a fost Legendele Olimpului a lui Alexandru Mitru. Astfel am aflat despre castrarea lui Ouranos de către fiul său Cronos care la rândul său și-a devorat copiii, despre Prometeus răstignit pe o stâncă, victimă a vulturului care în fiecare zi îi sfâșia ficatul, despre mânia zeilor care au înecat umanitatea sub apele Potopului. De fapt religia, ca una dintre creații artistice fundamentale ale umanității, e o înșiruire nesfârșită de acte de violență de la cosmogonii criminale până la escatologii apocaliptice. Biblia, de la fratricidul lui Cain până la cei patru călăreți ai apocalipsului. Istoria însăși a umanității e un șir continuu de acte de violență. Și, de ce? Pentru că omul e atât de rău? Doar omul? Zeii par cu nimic mai prejos. Doar l-au făcut pe om după chipul și asemănarea lor.



În realitate, VIOLENȚA ESTE O EXPRESIE FUNDAMENTALÃ A VIEȚII. În chiar acest moment, în trupul fiecăruia dintre noi are loc o continuă violență. Sistemul imunitar luptă împotriva agresiunii din exterior pentru a păstra sănătatea organismului, deoarece o lege a fizicii spune că mediul tinde să destabilizeze orice sistem. Dacă acesta nu este înarmat cu destulă energie pentru a lupta împotriva acestei agresiuni, invariabil va sfârși prin distrugere.

În vârful cerului Soarele este teatrul unei violențe fără seamăn care are loc în chiar pântecul său. Ea poartă numele de fuziune nucleară și este sursa primară a vieții de pe această planetă. De asemenea, va fi și sursa distrugerii ei. VIOLENȚA ESTE O MÃSURÃ A INTENSITÃȚII, generatoare și distrugătoare deopotrivă. Iar arta lipsită de intensitate e o contradicție de termeni. Fără intensitate, creația este imposibilă.


În consecință, de ce AUTORITATEA SE MANIFESTÃ ATÂT DE OBSESIV împotriva acestei creații violente, invocând toată acestă falsă moralitate? Poate pentru că are motive să se teamă. Violența inspiră violență doar în cazul unor premize reale pre-existente. Un film despre sclavi revanșarzi ar constitui fără îndoială o amenințare la adresa unui sistem sclavagist. Un film ori o carte care descrie o metodă ingenioasă de a-ți ucide nevasta ar putea inspira un soț nevolnic, dornic să scape de scorpia dracului. Și de aici ajungem la toate campaniile de protest legate de exprimarea violenței exercitată asupra femeilor, adesea în legătură cu creații al căror mesaj este exact opus, fenomen de care Quentin Tarantino de asemenea nu e străin.



În concluzie, autoritatea are de ce să se teamă de violență, nu pentru că aceasta există și este exprimată ca idee, ci pentru că exercitarea ei, a autorității, este ilicită, imorală.

Sunt peste zece ani de atunci, dar poate că odată, inspirat de Tyler Durden, cuiva ar putea să-i treacă prin cap să arunce în aer, nu WTC, ci Rezerva Federală.