Citind volumul de proză scurtă – “Orașul scufundat” - apărut în această primăvară la Editura “Cenaclul de la Păltiniș”, sub semnătura poetului Ioan Barb(care își face astfel debutul în proză, am sentimentul că întâlnesc aevea o lume reală și, în aceeași măsură, reflectată; o lume ale cărei ziduri își au fundația în adâncul memoriei, iar granița dintre ele nu poate fi percepută cu precizie.
Titlul volumului poate fi la fel de bine o realitate palpabilă - descrisă în una dintre prozele cu același titlu din volum - sau metafora efectului unor amintiri dureroase prin care prezentul se definește și se determină. Granița dintre aceste două ipostaze fiind cu nepuțință de stabilit, impresia puternică de conștiință lucidă - dar încărcată - mă izbește încă de la primul contact cu această carte: “Venise să se urce în trenul care, timp de peste zece ani a fost casa lui de noapte și în care a găsit întotdeauna o banchetă goală pe care și-a odihnit oasele. Poate era amețit și flămând. Poate era slăbit. Peste orașul adormit s-a lăsat întunericul”(Nopțile unui proscris.
Jocul realității este perceput de fiecare dintre noi diferit. Reprezentările sunt uneori idilice, alteori alienate. Pentru unii înseamnă imagine lirică, pentru alții doar o manifestare a legilor și conceptelor. Din această perspectivă, scriitorul Ioan Barb ne propune în volumul „Orașul scufundat” un prezent cu rădăcini in amintire, acolo unde, creuzetul imaginarului poate trimite trecutul în arhivele uitării, sau, dimpotrivă, îl poate cataliza prin emoții profunde, devenind astfel o altă realitate, la fel de vie, scufundată în memoria afectivă, determinând raportări majore, rechizitorii morale, balanță etică sau povară. Toate acestea însă rămân la latitudinea cititorilor, ca o funcție interactivă a cărții, povestitorul nefăcând altceva, decât să fie martor fidel.
Pornind de la realitatea concretă a transmutării unui oraș pe alte coordonate georgrafice, datorită construirii unei hidrocentrale, a unui lac de acumulare, chiar pe vatra fostei așezări, prezența orașului inundat continuâ o altă poveste, stranie și reală în aceeasi măsura, devine emblematică pentru destinul unor oameni. Trecutul comunist și experiențele ce ar părea azi doar imagini dintr-un film de groază continuă să trăiască în adâncul conștiinței, asemeni orașului de pe fundul lacului, iar de acolo determină personajelor reacții și judecăți de valoare, raportări, perspective despre viață. Se poate observa relația dintre istoria trăită și ficțiune, unde accentul cade pe asemănările dintre ele și nu pe diferențe.
Proza lui Ioan Barb nu este o pendulare stilistică între real și fantastic, ci o realitate sugerată prin scrupulozitatea datărilor, a enunțării evenimentelor și a detaliilor concrete, cu acea minuțiozitate pe care doar o memorie trezită de implicarea intensă la evenimente o poate realiza: “Pe tine viața de pe fundul apei te fascinase dea dreptul și ai început să trăiești cu ochii deschiși visul acela despre orașul scufundat sub ghețuri. Pe-atunci nu știai nimic despre Atlantida și ți se părea că ai să scrii cândva cele mai fascinante povești ale lumii. În seara aceea v-ați întors acasă fără nici un pește”(Orașul scufundat).
Regizate într-un coșmar povestit pe un ton detașat, neparticipativ, evenimentele se relevă de la sine, autorul nu intervine cu valorizări:„Pe Mili au înmormântat-o în fața bisericii vechi. Seara, într-o firidă săpată în crucea de marmoră albă, se aprindea un bec a cărui lumină făcea să tremure siluetele crucilor de pe mormintele din jur. În acele momente liliacul de pe mormânt părea că se transformă în corpul înspăimântător al unui vârcolac care ți-a înghițit trecutul. Și amintirile. Rând pe rând, toate s-au acoperit de uitare.”(Orașul scufundat).
Ceea ce face ca această proză să degaje un mister aparte este vocea interioară a povestitorului. El povestește parcă la ureche, ca pe un secret, fapte și întâmplări ce astfel capătă un iz mitic, personajele au aure de legendă, deși sunt desprinse din cea mai comună realitate.
La Ioan Barb magicul nu este dat de formulări specifice prozei eroice sau fantastice, nici de evenimente inventate, strecurate în narațiune, ci este pur literar, tine de compoziție, de încadrările si posturile aproape scenice ale personajelor, de portretele realiste, dar descrise prin întâmplări grotești sau desprinse parcă dintr-o poveste: „La micul dejun, nepoata sa îi punea la prăjit un cuibar de ouă. La început nu i-au zis nimic, apoi nu l-au mai lăsat să mănânce atât de mult. Atunci Trăienuț a început să umble pe la porțile vecinilor, plângându-se că acasă nu primește suficientă mâncare. Însă vecinii știau cum stau lucrurile… Uneori, Trăienuț dădea bani copiilor de pe stradă și îi ruga să-i cumpere de la alimentara mâncare pe care o înfuleca pe furiș”(Cea mai frumoasă zi de după viață).
Ioan Barb seamănă cu acel cameraman care surprinde unghiuri ale realității, amănunte care crează neverosimil. El pare un pictor care îngroașă sau subțiază tușa formei sau a culorii pentru a reda stări, pentru a crea emoții și, uneori, chiar zguduiri ale conștiinței.
Ioan Barb face din cititor un martor al evenimentelor și al propriilor emoții si dureri, fără a le exprima direct „Orașul aleargă prin noi mai abitir decât o herghelie în lanțuri, mai repede decât cel mai focos armăsar lipițan”(Tulipan).
În “Orașul scufundat” autorul nu creează noi dimensiuni, păstrându-și narațiunea într-o lume fizică. Totuși, cititorul se întreabă adeseori ce a fost real și ce s-a întâmplat doar la nivel subiectiv, al imaginației personajului. Scriitorul complotează adesea la această stare de ambiguitate, în evocări ale căror elemente reale și fantastice sunt prezentate la granița dintre a crede și a nu crede: “Doamna contesă mi se păruse, întreaga seară, mai fermecătoare ca niciodată. Mi-a povestit niște lucruri foarte ciudate și greu de crezut, dar m-a asigurat că erau reale. Deși avea aproape nouăzeci de ani, arăta cu cel puțin douăzeci mai tânără; era spontană și imprevizibilă și ne uimea cu memoria sa. Mi-a povestit o întâmplare bizară petrecută în tinerețe:”(Orașul Scufundat).
Cu siguranță, cititorul viitorului își va pune întrebarea ce este adevărat și ce este ficțiune în aceste 11 povestiri, multe din imaginile cărții fiind adevărate scenarii de film, unde tradiții arhaice și crâmpeie din viața sub comunism se amestecă.
Cei care au traversat comunismul știu că nimic nu este inventat în aceste povești, dar perspectiva autorului îi ajută să conștientizeze adevărata dimensiune a tragicului din cei peste 50 de ani de enclavă socialistă.
Lucrurile simple, cotidiene, prezentate cu minuție sunt uneori hiperbolizate, insă mijlocul prin care este realizat acest efect nu este unul stilistic, ci reprezintă efectul unei constiinte supradimensionate, a cărei privire și ințelegere profundă relevă sensuri ascunse. Tocmai de aceea, evenimentele prezentate dintr-o perspectivă personală, nu trezesc suspiciunea subiectivismului, ci devin adevăruri credibile. Aproape simți durerea prin evocare dintr-o memorie exaltată de durere: “cândva, vei cunoaște că nu poți trece de pe pământul celor vii cu această povară. Chiar dacă luna nu și-a schimbat niciodată poziția, chiar dacă amintirile tale par să se fi topit în uitare, așa cum numele iubiților tatuate pe pulpele acelei femei s-au transformat în țărână, orașul scufundat în tine încă așteaptă să-l readuci la viață”(Orașul scufundat).
Realitatea este defamiliarizată până la punctul în care nu mai este recunoscută, iar alteori metafora joacă un rol central, dar metafora nu mai este doar un procedeu ornamental, ci devine arhetip în percepția asupra lumii.
Amintirea nu poate fi surprinsă prin simpla fotografiere, prin simplul mimesis; fiecare element din jur este recreat prin reprezentare, fiecare sentiment, gând, ascunde în el însuși o nouă lume, uneori diferită de cea veche. Acest germene al noului crează o umbră, un contrast, dând putere textului scris. Din această cauză, realismul magic al lui Ioan Barb rămâne pe un teren palpabil, iar factorul psihologic joacă un rol important: “Belu a împrăștiat toate lucrurile de prin casă. Pe cele mai multe le-a dăruit. Spunea tuturor că nu mai are nevoie de ele, că îi era de ajuns pensia pe care o avea. În holul casei adusese un butoi din lemn de dud, de vreo sută de litri pe care îl alimenta, regulat, cu țuică de prună. Butoiul avea și rol de masă multifuncțională. În jur lui așezase butuci de stejar, aduși direct din magazia pentru lemne din spatele casei.”(Pentru învinși nu este loc între îngeri).
Dacă realismul magic este văzut în alte părți ca o “literatură postcolonială, o bătălie dintre două sisteme economice, politice, sau de gândiri diametral opuse, reprezentând coliziunea dintre civilizația modernă și cea străveche, între știință și magie”(Raisa Stoleriu), la Ioan Barb toate aceste elemente antagonice și lupta dintre ele se datorează unei rememorări postcomuniste, cu rădăcini dureroase, a evenimentelor din acea perioadă istorică, scufundate în memoria personală a povestitorului. Această scufundare a unei foste realități face imposibilă ruperea definitivă, eliberarea, determinând o mărturisire sublimată artistic, singura capabilă să determine arderea trecutului, un doliu autentic, o despărțire autentică, salvată de la victimizare.
În “Realismul magic - la granițele dintre Lumi”, Raisa Stoleriu ne oferă această definiție: “Realismul magic este o literatură a granițelor, sfărâmându-le, conturând noi imagini, prezentând din mai multe perspective o realitate. La urma urmei ce este realitatea? Un joc dintre real și magic, dintre conștiința individuală și cea colectivă, o coliziune a centrului cu perifericul, o pendulare între a crede și a nu crede, un cuvânt ce zăvorăște înăuntrul lui o lume palpabilă, vie, și totodată plină de opoziții.” Putem spune că proza lui Ioan Barb din cele 11 povestiri ale volumului „Orașul scufundat” se înscrie în definiția dată.
Mai mult, despre lumea cuprinsă între paginile cărții sale, putem spune ca însuși Gabriel Garcia Marquez: “Era tot ce mai rămăsese dintr-un trecut a cărui nimicire nu ajungea să se consume, deoarece continua să se nimicească indefinit, consumându-se pe dinăuntru, sfârșindu-se în fiecare clipă, dar neajungând niciodată să se sfârșească pe deplin.” – "Un veac de singurătate"

Camelia Iuliana Radu