Poveștile există prin viu grai din cele mai vechi timpuri, din generație în generație, fiecare aducând îmbunătățiri până la descoperirea scrisului care ne teleportează undeva în Mesopotamia anului 3200 î.Hr. și în Mesoameria-Mexicul de azi prin anul 600 î.Hr. iar din acest moment scriitorii, poeții și poetele își modernizează imaginea pentru posteritate certificându-se cel mai bine o dată cu invenția hârtiei din China, în jurul anului 200 înainte de Hristos.
Mă gândesc și le inventarea papirusului folosit în Egipt pentru stocarea informațiilor cum ar fi rugăciunile și alte incantații cuprinse în ,,Cartea Morților" dar asta este o altă poveste...
Acum mă voi concentra doar la două povești preferate ale copilăriei mele: ,,Scufița Roșie", ,,Alba Ca Zăpada Și Cei Șapte Pitici" de Frații Grimm.
Pe scurt pentru copiii din ziua de azi: Scufița Roșie era o fetiță inocentă îmbrăcată în roșu, cu o scufiță de aceeași culoare, cred eu un pic neascultătoare, pe care lupul o mănâncă după ce s-a hrănit și cu bunicuța sa. În cele din urmă lupul este omorât de vânătorul pădurii iar cele două sunt salvate. Poate vă întrebați cum este posibil așa ceva!? Pur și simplu bogătașul pădurii i-a tăiat burta lupului scoțându-le pe cele două reprezentante ale generațiilor care mai târziu au povestit diferite variante, Frații Grim relatând cum au putut ei mai frumos, pățania Scufiței Roșii, care probabil era bunica lor... Eu cred că au scris chiar superb!

Din păcate această minunată, eu îi spun, legendă este interzisă de ,,luminații" vremurilor noastre pe motiv că este un horror de care copiii trebuie protejați. Am încercat să intru în mintea deștepților planetei încercând să aflu de ce... Am ajuns la următoarea interpretare care s-ar putea să fie corectă...
Atenție! După punctul de mai sus numai copiii cu vâsta de până la doi ani au voie să citească, restul până la vârsta de 99 de ani o fac pe răspunderea lor sau cu acordul părinților...
A fost odată ca niciodată o fetiță pe care o chema Ana și avea două mere, mândrețe de mere, proaspăt crescute în perimetrul familial, mai avea o soră un pic mai mare-Mara cu niște pere de îți zămuiau în gură de frumoase ce erau...
Fetele au fost aduse pe lume și crescute, zic unele bârfitoare, de către o nimfă a pădurii pe nume Alba Ca Zăpada al cărei soț legitim, un renumit prinț cercetător și inventator de tot felul de mașinării ecologice, dar care a abandonat mediul familial călare pe calul său alb și înaripat, deoarece cucuvelele din brazi i-au spus că înaintea lui, Alba Ca Zăpada nu ar fi fost doar menajera și bucătăreasa celor Șapte Pitici...
Frumoasă și părăsită Alba Ca Zăpada le-a crescut cum a putut mai bine pe cele două fiice ale lor la marginea pădurii protejate din când în când de piticii care le mai aduceau tot ce aveau nevoie... Mai veneau pe acolo pădurarul și mama Albei Ca Zăpada ce le adăruia mereu mere că erau sătule de ea până în gât... Totuși mai erau vizitați din când în când și de cel mai rău lup din pădure. El se vedea doar strict cu mămica celor două fetițe... Culmea este că după fiecare vizită a lupului Alba Ca Zăpada era o perioadă foarte fericită!
Cele două fete creșteau atât de minunat, parcă din iarba pădurii verzi, una mai frumoasă decât alta! Ana era îmbrăcată toată în roșu cu o fustiță foarte scurtă, un maioaș, iar toată lumea îi spunea: Scufița Roșie. Mara era îmbrăcată toată în verde iar vietățile pădurii o cunoșteau drept: Scufița Verde, dar despre ea o să scriu mai mult altă dată...

De o vreme lupul le pândea tot mai des ascuns în scorburile adânci ai stejarilor bătrâni, sau după tufele de zmeuriș, având grijă să nu dea bot în bot cu mofturosul urs...

Fetele care crescuseră și acum deveniseră adevărate iele iar fustițele rămăseseră tot mai scurte, deoarece mama lor nu mai reușea să le tivească din cauza unei cataracte accentuate, se zbenguiau în lumina aurie a luminișurilor, ba după câte o floricea albastră, ba după un iepuraș, dar cel mai mult le plăceau fluturii care le înfiorau plăcut sufletul...

Lupului îi străluceau ochii mai ales când o privea pe Scufița Roșie... Știu la ce vă gândiți, dar eu cred că de mândrie, și paradoxal, cam atât... Copiii cu vârsta de peste patru zeci de ani cunosc finalul acestei povești, dar...

În realitate după eviscerarea din finalul acestei povești, din lup nu au ieșit decât mațe pline cu tot felul de gândaci, greieri, râme, etc. Că era foamete mare în pădure... Bunicuța se afla bine-mercy, extenuată cei drept, îmbrăcată în pijamale din cureli din căprioară, pe un scaun din bucătărie. Scufița Roșie pregătea un compot de mere după indicațiile obosite ale bunicii sale care îi spunea:

-Ana să nu pui mult zahăr în compot! Ști că nu îi place lui taică-tu...

-Da, da, bunicuțo! Bunicile, câte o dată și bunicii au ultimul cuvânt, în cazul de fața bunica îl are:

-Dragă, există un blestem, cam așa, că o fată care nu îsi respectă tatăl, o să se mărite cu un meșter în construcții... Bagă la cap!

Poate nu aș fi crezut așa ceva dar legenda mai spune că Frații Grim au găsit Oglinda Fermecată a străbunicii lor și când s-au uitat în ea au vazut doi lupi, ce au devenit mai târziu scriitori, dar, și poeți...

O fi acea oglindă, Oglinda De Agonia?

Emilian Lican-22.01.2024