Căci îl cunoșteam pe scriitorul Mario Vargas Llosa din stilul romanelor acestuia. Căci rămân uimită câte personalitați auctoriale ne vizitează colțul de litoral (menționez că romancierul peruan s-a aflat în România în perioada 18-22 septembrie, la Neptun, în prezența directorului Centrului Cultural Cervantes și a domnului Nicolae Manolescu). Căci n-am știut – shame on me – că Llosa a scris teatru la începuturile carierei sale literare.
Dacă îmi pun adesea întrebarea ce poate deveni dramaturgia dincolo de tragedia antică, de piesele shakespeariene, atunci modernii nu contenesc în a oferi răspunsuri. Consider, însă, că ludicitatea, cel puțin cea contemporană, se potențează în jurul toposului romantic “la vida e suego”. Teatrul este un mimesis de cel mai înalt grad, în sens intra și extra-muros. Impactul cu publicul, fie el doar cititor sau chiar prezent într-o sală de spectacole este un scop prim în reușita “visului” teatral. La Vargas Llosa descoperim și un sistem de iluzii ( îmi permit să întrebuințez conceptul lui G. Liiceanu, întrucât cred că se pliază bine pe demonstrația tramei dramaturgiei llosiene), o iluzionare pe care scriitorul o numește pe de o parte “teatru ca ficțiune”, pe de altă parte “minciună”.
Axa pe care mizează poveștile acestea ("Domnișoara din Tacla", "Kathie și hipopotamul", "Chunga") este una a interiorității. O închidere care se poate trata atât pe nivel de personaj, cât și pe latura temporalității și a spațialității. Univesul dramatic devine o aglomerație de sfere care interferează. O taină se ascunde în fiecare caracter, nefiind una de proporții majore, ci doar un element minimal care formează chistul. Astfel, domnișoara din Tacla, Mamaé, este o fată bătrână în care orgoliul se zbate ca un animal până când se sparge într-o mică fantezie erotică dusă la sfârșit doar pe plan mental, dar destăinuită “fantastic” unui nepot aflat la distanțe temporale și spațiale considerabile. Kathie are un mariaj nereușit, frustrare recunoscută doar sub forma de ficțiune, de joc. Existențele se limitează la singularități fără scăpare: Mamaé rămâne într-o solitudine asumată și sfârșitul și-l găsește într-un scaun în care a rămas imobilă, așa cum a fost toată viața pe dimensiunea exterioară. Kathie, la rândul ei, se află închisă într-o cameră unde își dictează memoriile, într-un decor parizian aproape frigid în lipsa lui de heracliteism.
Dinamicitatea vine tocmai din fuziunea planurilor. Dincolo de vizibil se întinde o țesătură de gânduri, de imagini nerealizabile, dar eliberatoare. Interferanța planurilor narative, a vocilor narative este întâlnită și în romanele lui Llosa ("Conversație la catedrală" este un entrelac de perspective asupra subiectului, o adevărată conversație cu interlocutori de aici și de peste tot). Revenind la Domnișoara din Tacla, despre care autorul mărturisește că este o piesă despre actul creativ, despre “cum se scrie”, personajele își minimalizează limitele timpului și ale distanței până la anulare. Mamaé, bătrâna centenară, se adresează nepotului scriitor care va juca de asemenea rolul preotului confesor; scena este împărțită în două, un dualism între ieri și azi. Eroi părtași la o acțiune, devin actanții unei “facticități” de ieri și se reîntorc în timpul lor într-un tranzit puțin întâlnit în teatru.Uneori vremea se sustrage din ea însăși: cât nepoții discută problema bătrânei care ar fi mai simplu a fi internată într-un azil, Mamaé vorbește cu nepotul scriitor depre amintiri care revin. Un timp-memorie se deosebește în întreaga fiziologie textuală llosiană.
Invizibilitatea spațilui desenat de mapamond din viața lui Kathie este netă. Cartea pe care o scrie cu ajutorul condeierului Santiago, îi permite eroinei să exploreze spații spirituale proprii și șă revadă locuri neumblate, rare. Femeia se supune unei proliferări de caractere (blândă, neștiutoare, ridicolă, pasională etc.) care nu-i fac nici mai bine nici mai rău într-o ireversibilitate a clipei. Frustrările rămân, dorințele se estompează ca o lumină voalată în memorie. Ceea ce conteză este forma în care se construiește acel sistem de iluzii, în afara căruia nu se poate exista, cel care depășește limitele timpului și ale spațiului în favoarea relativității.
Până la urmă totul se rezumă la un prezent devorator, cât se poate de real, departe de orice ficțiune și totuși continuând în necunoscutul pe care fiecare are dreptul a și-l imagina (așa se vor fi născut artiștii): “azi i s-a oprit inima”, rosteste implacabil Augustin, unul dintre nepoții bătrânei centenare, când aceasta moare.
Fericire iluzorie, teatrul este mica vrajă de care fiecare are nevoie.