agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-07-21 | [This text should be read in romana] |
Fantasticul în epopeea medievală
(eseu) Capitolul I Introducere "Se poate scrie într-o anumită formă istoria universală pe baza, nu a faptelor, ci a cărților, fiindcă fără îndoială că și cărțile pleacă din anumite fapte, dar tot mai mult faptele pleacă din ideile care sunt emise în cărți"1, opera literară, cultă sau populară, devenind un document ce ne dă prilejul să înștiințăm în ce măsură o atare analiză poate surprinde fenomenul literar în notele sale specifice, înțelegând prin aceasta contribuția literaturii la cunoașterea deplină a istoriei culturii. Într-un sistem bine gândit am putea găsi calea grupării într-o serie de volume a toate studiile ale căror subiecte au cercetat eposul medieval, părând a fi destul de diverse și datorită faptului că le concepem ca pe elementele unei singure analize, constatând că remarcabilă este unicitatea esenței subiectelor acestor creații literare: erou principal inegalabil cu calități impresionante în dominarea răului demonic. Ferocitate ce survine din dorința de a învinge, cu orice preț, răul care se abate, răsfirând valtrapurile groazei peste hotarele neamului său trupesc sau de credință, trecând obstacole inimaginabile, dar posibile. Toți acești mari eroi au fost aureolizați și urcați pe postamentul sacralității, faptele lor cântate și purtate prin veacuri ca taine a unor legări ce se doreau încifrate. Și nimeni nu a încercat să lămurească ce spirite înalte s-au lăsat pe umerii celor aleși. Și ceea ce a rămas neexplicat cei care s-au aplecat asupra "acestor hronici colbăite, dacă-a citire știi, / De mari eroi afla-vei și-amarnice trufii, / De veselă zburdare și plâns neostoit… / De-ți ispiti scriptura, veți auzi ce n-ați mai auzit!… "2. Arhaismele hronici colbăite, substantiv precedat de un adjectiv pe cât de vechi, pe atât de păstrător de taine, ne duc într-o lume îndepărtată din care numai dacă știi a da citire scrierilor vei putea înțelege misterul nemuririi eroilor. Fantasticul este o categorie estetică realizată prin metamorfozarea realității atât la nivelul planurilor cât și cel al eroilor literari. În literatura cultă scriitorii romantici au fost aceia care au cultivat cu consecvență, la modul pragmatic, lumile, personajele și întâmplările fantastice. Cultul pentru fantastic ține în acest caz de un program estetic de factură anticlasicistă, orientată spre toate formele de libertate a spiritului și spre eliberarea imaginației creatoare de limitele ei raționale și logice. Această eliberare de temeri a dat posibilitatea creatorilor de epopei să își unească, în lumea siderală, ideile revenite apoi cu informații în creierul ființei lor telurice. Jocul acesta al imaginarului este o categorie estetică deosebit de elastică și tolerantă. Imaginația creatorului adulmecă Universul, îl străbate, îl răscolește în căutarea de energii inspiratoare, creând frumosul. Acele muze despre care toți cei care plăzmuiesc, vorbesc și îți dau, prin dedublare, puterea de a pătrunde în lumea lor. Într-un sens foarte general, aceste limite care încorsetează imaginația țin de spațiul fantasticului și miraculosului, fabulosului și feericului, supranaturalului, neobișnuitului pentru că avem teama explicării jocului de energii din Univers, acel joc al spiritelor nominalizate. Departe de noi există o lume a ideilor, a vârtejurilor neîntrerupte care ne caută pe fiecare dintre noi și nu contenesc până ce planul lor nu este pus în aplicare. Neobosiți, specialiștii în estetică dar și teoreticienii literari, și nu numai, nu istovesc să încerce izolarea fantasticului printr-o definiție cât mai puțin relativă, reunind modele explicative ale creațiilor cu caracter fantastic în studiile lui Tzvetan Todorov, Roger Caillois(3), Marcel Brion, Rene de Solier, Nicolae Manolescu și mulți alții. Etimologia noțiunii de fantastic, cuvânt provenit din latinescul phantasticus, ne trimite la un grup de sinonime (ireal, iluzoriu) care denotă, o dată mai mult, opoziția față de realitate. Intervenția imaginației în calitate de categorie a psihicului pentru realizarea efectului fantastic nu este suficientă; în joc este chiar raportul materie-spirit și puterea acestuia din urmă de a răsturna ordinea reală. Iată cum realitatea, în opoziție, și componentele acesteia, natură, reflecție, societate sunt deja convocate prin etimologie. Iar gândirea, departe de a fi o componentă, este și un motor de producere a realității alternative. Tema lumilor fantastice este însă un subiect cu o adâncă și bogată tradiție. Ea apare în mituri, basme, povești, legende, balade, povestiri, nuvele, poeme eroice și bineînțeles în epopei. Însuși romanul, creație a lumii moderne, face din spațiul lumilor fantastice o zonă de mister frecventată cu asiduitate. Dar fantasticul este prezent și în poezie, teatru, film, artele vizuale. El este rezultatul unui rafinament al anticei distincții dintre mimesis(4) și phantasia, un produs al fanteziei care, la rândul ei, exprimă nevoia omului de a se desprinde de condiționările lumii exterioare, pentru a se concentra asupra himerelor, viziunilor, obsesiilor de natură interioară. În acest sens, este halucinant tot ceea ce nu are legătură directă cu realitatea, ci cu visul, reveria, iluzia, utopia, misterul, straniul. Putem spune că fantasticul sfidează chiar cauzalitatea, cronologia, contingențele vieții, judecata rațională și pretențiile științelor. El se învecinează cu magia, sacrul și miticul. Repudiază verosimilul și verdictul, cultivă ruptura planurilor existenței, tolerează ceea ce este inexplicabil și refuză explicația. Lumea fantastică este o lume cu propria ei organizare, cu propriile ei condiții de existență, cu propria ei logică. Odată acceptat, fantasticul poate deveni un spațiu al unui alt tip de normalitate. El este antilogic, nu și alogic, pentru că alogicul aparține deja absurdului. Ar fi totuși prea mult să situăm fantasticul în pur imaginar. Situația fantastică se naște în real, ea reprezintă un mod de a contrazice veridicul. Presupune irealitatea unor întâmplări, dar oferă și destule argumente pentru a le lua în serios cu toată convingerea. În Introducere în literatura fantastică, Tzvetan Todorov susține că, în literatură, cheia fantasticului este ezitarea cititorului în fața unor opțiuni explicative la fel de îndreptățite. Acest adevăr îl vom expune cu exemple din eposul medieval, materializat în nemuritoarele epopei. Dar și în interiorul fantasticului desemnările acționează febril: Roger Caillois și Tzvetan Todorov se raportau la fantasticul miraculos, original în misterele precreștine, feeric, cel din poveștile cu zâne și straniu, care operează într-o ordine reală, tulburată pe moment și apoi restabilită. Distincții de acest gen au fost stabilite în fantasticul anglo-saxon și în cel francofon iar ecouri ale acestora au apărut și la noi în eposul pur carpatin. Vom sublinia de la începutul acestei lucrări că imaginarul literar, componentă a imaginarului artistic, se află, însă, pe un disc exterior față de imaginarul științifico-teologic și cel speculativ. Acesta se constituie în jurul celorlalte genuri de imaginar pentru că artistul instituie o ficțiune declarată într-o lume interesată de structurile realului. Desigur, structurile de bază ale realului sunt strict legate de supraviețuirea întregii comunități și, prin extensie, a întregii civilizații umane. De fapt, imaginarul științifico-teologic este cel mai stabil la nivelul unei epoci istorice iar Amos Funkenstein face un tur de forță în descrierea acestui tip de imaginar în eonul istoric al secolului al XVII-lea . Considerăm că acest tip de imaginar este nucleul dur al imaginarului literar și filmic iar argumentele pot fi decelate în două tipuri de atitudini. Primul, forța comportamentului ritual și mitic în organizarea socială și rezolvarea problemelor comunității, unde ființa este în facere, facerea însăși, facerea și descoperirea propriei sale ființe. Ea ființează prin această continuă dezvăluire a ei, punct cu punct, nivel cu nivel, tărâm cu tărâm. Fiecare nou punct, nivelic, de cunoaștere, atins îi deschide și-i întemeiază conturul distinct și real, în veșnică descoperire și punere de sine. Cel de-al doilea tip am putea considera contribuția științei la îmbunătățirea vieții cotidiene. În jurul imaginarului științifico-teologic se dispune imaginarul speculativ prilejuit de diverse tipuri de concepții de viață și sistematizat de filosofie și de curentele de idei. Cu încrederea lui în existență, țintind spre anumite manifestări esențiale, filosoful este în bună măsură convins că nu emite ficțiuni, chiar dacă ar putea frecventa un model al lumilor posibile destul de îndepărtat de percepția-standard a spațiului socio-istoric. În sfârșit, spațiul de libertate cel mai larg este permis imaginarului artistic - în care îmbinarea între real și ficțional devine explicită. Este un teritoriu de propagare a irealului, virtualului, inactualului. Există, însă, cercetători care acordă un credit mai larg imaginarului mitico-teologic decât celui științific, considerându-l mai bine sădit în inima comportamentului uman, și construind în acest spațiu distincții de un interes mai larg(6). Ca modalitate de dedublare a lumii în sacru și profan, fenomenul religios, polarizând manifestările spirituale ale unei comunități, se dovedește a fi un fapt social și o creație colectivă. Spiritualitatea individului reflectă, astfel, prin intermediul credințelor și reprezentărilor religioase, complexitatea societății reale dovedindu-se o sursă de coeziune socială. Ritualurile, dincolo de conținutul lor spiritual intrinsec, îndeplinesc și o funcție profană: aceea de a-l integra pe individ în societate și de a-i insufla o teamă față de sancțiunile ei. Pe o treaptă mai puțin evoluată a societății, teama față de sancțiunile comunității le transformă pe acestea, de ordin profan în lucruri transcendente și se constituie, treptat, în religie. Cea mai simplă formă de religie este totemismul(7)care legitimează existența socială a neamului. Unitatea acestuia în jurul totemului explică faptul că prin credință oamenii se asociază comunității întruchipate în forța colectivă și impersonală a credinței practicate prin ritual. Sistemul solidar, de credințe, practici și comportamentele tipice rămâne definitoriu și pentru religiile moderne demonstrând că societatea este creatoare de divin pe toate treptele sale de evoluție. Am putea da spre exemplu efortul prin care se impune aplicării domeniului grec cercetările de psihologie istorică cărora I. Meyerson le este, în Franța, promotorul. În acest studiu pornim de la documentele pe care le prelucrează specialiștii, filologi și istorici ai antichității, ai evului mediu dar și ai perioadei noastre contemporane. Perspectiva noastră am putea spune că este alta. Ilustrăm întâmplări de natură religioasă: mituri, ritualuri, reprezentări figurate, de filosofie, de știință, de artă, de instituții sociale, de fapte tehnice sau economice pe care mereu le considerăm, în calitatea lor de opere create de oameni, ca expresie a unei activități mentale organizate. Prin intermediul acestor opere căutăm să vedem ce a fost omul însuși, acest om al gloriei pe care nu-l putem separa de cadrul social și cultural căruia îi este deopotrivă creator și produs. Ne cunoaștem îndeajuns? Avem forța necesară lămuririi evoluției noastre? Ce energii ne detașează unul de celălalt într-un timp al vieții noastre? Sunt întrebări la care vom căuta să răspundem pe parcursul acestui studiu, apelând la o parte dintre creațiile literare scrise, anonime sau culte, evidențiind caractere elogiate pentru faptele lor, încercând să elucidăm ce i-a îndemnat pe acei creatori să le cânte memoria. Este o întreprindere dificilă, prin caracterul ei în chip necesar indirect și care, pe deasupra, mai și riscă să nu fie întotdeauna bine primită. Luptându-se cu textele, cu documentele figurate și cu realia pe care și noi ne întemeiem, specialiștii au propriile lor probleme și tehnici, studiul omului, a funcțiilor sale psihologice, ce le pare, unora, cel mai adesea străin de domeniul lor de activitate. În lucrarea sa, "Omul medieval", Jacques Le Goff afirmă că "omul este miza luptei în jurul mântuirii sau al damnării(8)sale de cele două oști supranaturale, demonii și îngerii, în orice clipă gata să-l atace sau să-l sprijine". De ce căutăm mântuire dacă respingem puterea divină? De ce teama în fața necunoscutului dacă ne știm puternici? Omul Evului Mediu era mult mai legat de mister față de necesitatea dezlegării lui. El nu vedea necesară această aplecare pe care o credea inutilă și nesemnificativă vieții sale, era mult mai pur și mai apropiat de toate rotațiile divine ale timpului său. O lucrare ca atare, foarte delicată, nu o poți începe dacă nu ai pătruns cu întreaga ființă în esența obiectului cercetat. Încercarea de a face, într-o formă sau alta, evaluarea, întotdeauna provizorie a progreselor unei discipline, și inventarul, în perpetuă schimbare, al întrebărilor pe care un asemenea demers le lasă în suspensie, nu necesită vreo justificare deosebită, în termeni conjuncturali bunăoară. Un asemenea proiect este legitim în orice moment din istoria unei științe și, poate, acesta este faptul pentru care am fost împins, din interiorul meu, să mă aplec cu atâta sârguință asupra cercetării fantasticului în epopeea medievală. Epopea este un poem epic de mari dimensiuni, în versuri, în care se povestesc fapte eroice, legendare sau istorice, ale unui singur erou sau ale unui popor, dominate adesea de personaje extraordinare sau supranaturale. Primele epopei au apărut în Antichitate și această creație literară a fost multă vreme considerată una dintre genurile literare cele mai nobile. Miticul poet grec, lipsit de lumina ochilor, Homer, este cel mai cunoscut autor de epopei ce a lăsat urmașilor două faimoase poeme Iliada și Odiseea și unde, din păcate, cea de a treia Lupta dintre șoareci și broaște a fost pierdută în negura vremurilor. De ce a dispărut, în necunoscut, tocmai a treia a sa operă și de ce tocmai cea intitulată cu semnificativul titlu pe care scriitorul, nu în tâmplător, i l-a dat? Inițial epopeile erau orale, cântate de aezi însă, în perioada alexandrinismului, la Biblioteca din Alexandria, ele au fost scrise pe hârtie aducând astfel nemurirea unor minunate lucrări ale lumii antice care au ajuns până la noi. Aristotel, în tratatul său de Poetică, ne asigură că epopeile grecești erau deopotrivă tragice și comice. Barocul, manifestare patetică, absorbită de extravaganță și neliniște, smolit printr-o intrigă diversificată și complicată, a preluat acest gen literar subtilizând fantasticul prin nuanța eroico-comică, amintind aici doar două dintre aceste poeme: "Gerusalemo eliberato" și "Orlando furioso" etc. În literatura română singura epopee încheiată este creația literară Þiganiada care aparține lui Ion Budai Deleanu dar tentative de a scrie o epopee au avut-o și alți poeți, precum Bolintineanu, spre exemplu, sau Ion Heliade Rădulescu cu a sa celebră Anatolida. Poemele epice ale Evului Mediu timpuriu provin din prelucrarea numeroaselor legende care au circulat pe seama unor eroi ai acelor timpuri atât de zbuciumate. "Cântecul Niebelungilor", pentru spațiul locuit în prezent de germani și austrieci dar și Scandinavia, Islanda și Groenlanda, "Cântecul lui Roland", poem al evului mediu francez sau Cântecul Cidului, pentru cel spaniol sunt doar câteva exemple care oglindesc fapte de vitejie dar și viața oamenilor din acea perioadă. "Cântecul Cidului" (Cantar de Mio Cid) – compus în jurul anului 1140 – evocă faptele eroului spaniol, intrat în legendă, Rodrigo sau Ruy Diaz de Bivar, supranumit Cid Campeador, din cuvântul arab "sayyid" sau "sidi", care înseamnă "conducător": Când terminară ruga, sfârșită fu și slujba, Sfântul lăcaș lăsară; cu gândul de-a porni Se îndreaptă Mio Cid să-și ia bunul rămas De la Himena care, vrând să-i sărute mâna, Plângea în disperare nemaiștiind ce face. Mio Cid privi din nou acum înspre copile: „Vă las lui Dumnezeu, Cerescu vostru tată, Plecăm și nu se știe de ne-om mai întâlni!” Plângea amar, cum poate nicicând n-o mai făcuse, Nu se puteau desparte, ca unghia de carne, Mio Cid cu ai săi vasali plecarea hotărâră, Toți stau în așteptare privind la cel din urmă. (Cântecul Cidului, Versurile 366 – 377) Patru genii, din câți au existat vreodată, Dante, Milton, Rabelais și Shakespeare au dat lumii, angelice scrieri coborâte din înaltul miraculos al imaginarului și dăltuite cu pana pentru a înălța ideea divină. Numeroase cronici vechi și lucrări de erudiție i-au slujit ca materiale de inspirație lui Dante Alighieri când a scris "Divina Comedie", începând cu "Tezaurul tuturor lucrurilor" (Trésor de toutes choses), enciclopedie cuprinzând toate cunoștințele din secolul al XIII-lea: geografie, istorie, morală, elocință, politică, științe naturale și fizice, și "Mica comoară" (Il Tesoretto), poem alegoric și filosofic, opere aparținând lui Brunetto Latini, maestrul, pe care Dante l-a recompensat plasându-l, în "Infernul" său, în acel cerc al vicioșilor împotriva naturii!... Viziunea "Purgatoriului" i-a trezărit inspirația dintr-o legendă irlandeză, "Purgatoriul Sfântului Patrick", dintr-o traducere în limba latină a lui Mathieu Pâris, în anul 1153, în magnifica sa lucrare "Mare istorie a anglilor" (Historia Major Anglorum). Eroul acestei legende este un cavaler medieval pe nume Owen, pe care curiozitatea îl va purta într-o bună zi spre intrarea unei peșteri, în interiorul căreia se va afunda, trăind clipe de groază. Această grotă era situată în apropiere de Dungal, descoperită de Sfântul Patrick și despre care se spunea că ar conduce la celălalt capăt al lumii. Legenda este uimitor de asemănătoare cu toate celelalte scrieri care descriu "Apocalipsa", acel sfârșit despre care nimeni nu știe când va veni dar toți vorbesc și caută deslușiri în "Marea Carte a Lumii" – "Biblia": "El ajunse la o câmpie lungă și largă, a cărei întindere în lungime nu putea fi îmbrățișată cu privirea, loc plin de dureri și de mizerii. Această câmpie era acoperită cu nefericiți de amîndouă sexele și de toate vârstele, goi și întinși cu burta la pământ. Trupurile și membrele, fixate în sol prin cuie de fier înroșite în foc, erau întinse într-un mod oribil. Din vreme în vreme, în angoasele durerii, ei strigau, ei urlau: Iertare! Iertare! Milă! Milă! Dar nu era nimeni căruia să i se facă milă de ei. Demonii, pe de altă parte, alergau pe spinările acestor nefericiți și-i croiau cu puternice lovituri de bici. De acolo, ei îl conduseră pe cavaler pe o altă câmpie, unde condamnații erau întinși pe spate. Dragoni de fier ședeau pe fețele lor, în care își înfingeau dinții de foc; alții aveau în jurul gâtului, în jurul brațelor, în jurul corpului șerpi de foc, care făceau să le pătrundă în inimi colții veninoși din gura lor arzândă. Unii aveau pe chip broaște râioase enorme și hidoase, ale căror guri diforme scormoneau în carne spre a scoate inima... Apoi demonii îl duseră pe cavaler într-un alt loc de supliciu, unde dădu de o asemenea mulțime de oameni de amândouă sexele și de toate vârstele, încât părea mai numeroasă decât toți viii laolaltă... Acolo, condamnații erau atârnați în cârlige de fier înroșit în mijlocul flăcărilor de supliciu, erau legați de roți de foc, sau prinși în frigări imense, stropite fără încetare cu metale topite..." 1. Nicolae Iorga, Istoria literaturilor romanice în dezvoltarea și legăturile lor, Studiu introductiv, vol.1,ELU București-1968. 2. Prima strofă din poemul Cântecul Niebelungilor, în tălmăcirea lui Virgil Tempeanu, ELU, București-1964. 3. Roger Caillois, (1913-1978), teoretician francez. Scrieri despre creația artistică și literară, despre miturile sociale și intelectuale: Mitul și omul; Omul și sacrul; Studii despre imaginar. 4.Mimesis, (lat.,gr., mimesis), principiu estetic conform căruia arta este o imitație a realității. Conceptul a fost definit de Platon în sens peiorativ, ca imitație a unei imitații, cum era considerată realitatea materială, ca imitație a unei realități iluzorii. Aristotel însă l-a definit în sensul de imitare selectivă, esențializată a realității, ca pe o formă de cunoaștere. Explicit sau implicit, putem spune că această definiție a fost larg acceptată, fiind amplificată, nuanțată, delimitată de mulți esteticieni. Programatic sau nu, conștient sau reflex, acest principiu constituieunul din criteriile fundamentale atât la geneza operei de artă, cât și în judecarea valorii ei. 5.Amos Funkenstein, Teologie și imaginație științifică, Editura Humanitas, București, 1996. 6.Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în arhetipologia generală, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000 8.Totemismul, (fr. Totemisme), cult al totemului (fr. totem, cf. ototeman – cuvânt algonkin el e rudă cu mine), formă a religiei primitive, caracterizată prin credința membrilor unei ginți în totemuri. Forme de totemism activ se mai întâlnesc în Australia și la amerindieni. 9.Damnat, (lat. damnatus, fr. damne), (despre personaje sau poeți), care depășește condiția umanăobișnuită printr-o înzestrare deosebită, obțintă în urma unui pact cu diavolul sau ca manifestare aparentă a unor forțe malefice sau care sfidează societatea. Un prototip al damnatului este Faust, personaj a mai multe opere, iar cei mai importanți poeți damnați sunt considerați Byron, Baudelaire, Verlaine, Rimbaud – genii neînțelese, rebele și nefericite. Notă:fragmentul face parte dintr-un viitor amplu studiu, fapt pentru care îmi voi cere anticipat scuze cititorilor de schimbările care vor mai avea loc în interiorul acestei introduceri. va continua..., 19.07.2007 |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy