Ambivalența conflictuală de tip romantic, pendularea între exaltare și mefiență se manifestă dramatic în opera unuia dintre cei mai valoroși creatori universali: Thomas Mann – asupra căruia (la a nu știu câta lecturare) mă voi opri astăzi.
Descriind crizele existențiale, raporturile dintre simbol și reprezentare vin să completeze defectele, bolile, obișnuințele remarcabilelor sale personaje. Personaje care încântă neobișnuit prin trăiri specifice ultimului moment din viață: moartea. Cuvânt care-mi aduce aminte acum de scriitorul Max Blecher, care a scris puțin, cu forță, percutant, în stilul lui Mann sau Camus – și care m-a încântat atât prin prozele, cât și prin versurile sale de o rară frumusețe.
Lăsând la o parte implicațiile ideologice, culturale, din capodopere precum ,,Moartea la Veneția” sau ,,Micul domn Friedemann”, ,,Dezamăgire” (o proză de doar câteva pagini) aduce cu sine stil și ne descoperă arta cu toată forța ei, ne induce o stare de... ineluctabil, reușește să ne integreze universului descris cu atâtta finețe. De aici, din doar câteva rânduri, marele scriitor ne dă o lecție a ceea ce înseamnă talentul. Puterea de creație, respirația de a citi, iubirea de a înțelege.
,,Pentru mine, viața înseamnă doar un amalgam de vorbe, căci nu cunoșteam din ea decât uriașele și imaterialele presimțiri pe care aceste cuvinte le trezeau în mine. Așteptam de la viață tot ce e frumusețe încântătoare, dar și tot ce e mai dezgustător, și mă cuprinde o dorință lacomă de toate acestea, o dorință adâncă, plină de teamă, de a cunoaște realitatea vastă, de trăire de orice natură ar fi fost ea, de fericirea minunată și îmbătătoare, ca și de suferința nespus de imensă și nebănuit de cumplită”, ne arată oarecum concepția romantică a lui Mann în descrierea opțiunii sale exprimată deseori pentru creație imaginată ca opozită vieții.
La prima vedere totul pare logic, real, conștinet. Dar în afară de acest aspect, de faptul că aici bucuria nu poate fi creatoare, descoperim incapacitatea reconcilierii dintre artă și viață. Arta și viața nu puteau forma, în concepția sa, un tot unitar, un echilibru controlat.
,,Visez la asta și aștept moartea. Ah, o cunosc bine, încă de pe acum, moartea, această ultimă dezamăgire”. Iată finalul care m-a determinat să scriu toate acestea despre ,,Dezamăgire” și nu despre alte creații mai cunoscute.