Încropesc din secunde ruginite minutarul lipsă de pe ceasornicul celor douăsprezece ore trecute suspect de repede pe lângă viața mea. Mă afund în tăcerea chemată spre mine.

Tac… să-mi ascult ceasul inimii cum rotește nenumăratele minutare în sensul de stânga spre dreapta, anapoda, răvășind lumea din secundă în clipă și din veșnicie către neputință…

Crestez pe o coajă de portocală, rămasă de la masa orizontului, un ceasornic de cuvinte, să nu-mi mai recunoască timpul zilele care mor în amintire.

Þesătura cuvintelor, albită de pietrele râurilor, plânge în litere de alb în roșu și destramă vorbe neînțelese către pridvorul sufletului meu. Înfricoșată, strâng cu privirea cioburi de răsărit uitate pe retina orizontului, ca icoană vie a două inimi analfabete de cuvinte, exilate în pustnicia tăcerii.

Găsesc printre atâtea păsări negre, scrise cu gândul pe cer, o pasăre doar albă, străjer în temnița farului din marea de lacrimi a ochiului meu drept. Cer păsării albe o pană și alerg pe urmele lăsate de valuri să-mi caut îngerul rănit. Simt că inima îi mai bate doar într-o metaforă, împărăția drumurilor uitate mă alungă din rătăcire în rătăcire.

Þes cămăși din pânză albă de cuvinte să îmbrac doar o imagine rămasă sângerândă într-o doar inimă de înger. Îl caut… Pe drumul pașilor lui, adun literele picurate din trupul cuvintelor. Alerg după un pantof pierdut de o cenușăreasă evadată în altă poveste.

Pe malul unei ape, doar un pian mai cântă valurilor serenada tânguitoare a rugii sirenei despletite… cântă în așteptarea marinarului rătăcit pe cărările pământului.

Cuvintele zac răsfirate pe frânghia gândului care își descoase sentimentul din litere stinghere, uimite de lumina vreunui soare rătăcit în privirea tâmpă găsită într-o fotografie veche, rămasă agățată de peretele sufletului meu.

Alerg către o zare să cuceresc o ultimă redută a unui vid rămas străin de univers. Caut în lemnul mâncat de cariile vremii, un semn al sevei ce spunea odată povești de dor la umbra unei frunze uitată dintr-o iarnă în primăvară.

Speriată alerg spre mare, caut epava arcei lui Noe, să număr cuvinte încă neinventate, părăsite în pana unui pescăruș care mai purta încă în iriși o palidă lacrimă, neplânsă și rămasă sau nu, dintr-un potop uitat în zarea care unește inima cu lacrima… în mare.

Ma cheamă, albastru, o scoică să-mi dea de știre că o sirenă a adormit în pădurea de alge pe malul unui râu banal de albastru.

Mi-am pierdut cuvântul din piatra lanțului ce-l purtam la picior, l-am văzut sângerând în litere când pașeam, schioapă, către un nor din viitor!

Oarbă de ultima luminare a licuricilor îngropați în vara șchioapă de o lună, cer soarelui o eclipsă, să-mi ascundă umbra pașilor străini de pământ.

Speriată de goliciunea ideilor, mă acopăr cu sinonimul nudului respirând sacadat în ritmul întunericului care-și întinde mâna să ia tributul luminii ascunse într-o privire ce pleacă rănită de pe retina unei stele să moară înțepând mortal o inimă nebună de cuvinte…

Am uitat să mai am nevoie de iubire, cuvintele zac străine pe alte buze, iar îngerul meu își caută litere deșirate din fire de nor prăfuit pe drumul soarelui. A uitat că zburând, tânguirea literelor se aude de dincolo de alfabet, doar cenuîșa mai înviid pasărea Pheonix… Și numai un arhaism denaturat în neologism îl mai desparte de piatra filozofală a rostirii, pe sensuri inverse ale drumului de timp. Nu stie să zboare fără o pană, iar eu am lipsit nemotivat de la lecția croirii aripii cu șapte pene fixe. Nu-mi rămâne decât să scriu cu pana străină de zbor, rugăciune către o aripă pansând-o cu aminul balsamic și să inventez cuvinte rătăcite din rătăcirea mea, iar cerului să-i cer un copil să învețe îngerul să zboare.

Am îmbrăcat ultima cămașă cu amintirea unui înger pe care l-am dăruit chemarii unui copil. L-am pus împărat peste cuvinte și lacrimi, iar eu am rămas pe malul râului care plânge în litere albe și roșii, să deșir firul nopții către dimineți care îmi răsar încă aripi de înger, până într-o zi…

Doar vântul sparge în faldurile unei perdele mâncată de moliile cuvântului, o cupă în care vinul își părăsise culoarea din roșu către apă, străin de țigara rămasă nestinsă la marginea unei file în care încă se mai citesc cuvinte… ale acelui trecut pe acolo… în ecou ce se evaporă, lăsând nerostită ruga iubirii… și eu, o nălucă înfricoșată de ricoșarea mortală a unor cuvinte rătăcite de înțelesuri…. și stoarsă de gânduri… adorm… cu un gând la steaua mea…