agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-20 | [This text should be read in romana] |
Biblia, o culegere de scrieri din care cele mai noi au aproape două mii de ani vechime, iar cele mai vechi cam patru mii de ani vechime, este cartea care a rămas în topul discuțiilor cel mai mult timp. Față de ea se pot distinge, în general, trei atitudini: 1. o atitudine care este din ce în ce mai puțin întâlnită, este de a considera că ea este Cuvântul lui Dumnezeu, mesajul lui Dumnezeu către oameni, care trebuie tratat cu tot respectul și după care omul trebuie să-și îndrepte viața; 2. consideră ca Biblia este o scriere remarcabilă, cu valori deosebite, dar o serie de texte din ea nu trebuie luate literal și o altă serie de texte nu mai sunt de actualitate și sunt complet irelevante în zilele noastre – această atitudine se întâlnește în general la oamenii mai mult sau mai puțin religioși; 3. consideră că este o colecție de mituri, care pot fi nocive - atitudine pe care o au cei care se declară atei și caută să demonstreze că Biblia cuprinde inexactități și lucruri contrare adevărurilor științifice.
ÃŽn această scriere nu intenÈ›ionez să caut să demonstrez È™tiinÈ›ific că toate afirmaÈ›iile Bibliei sunt adevărate, pentru că până în prezent s-au scris o mulÈ›ime de cărÈ›i bune care au acest scop (È™i, în mod trist, o altă mulÈ›ime de cărÈ›i slabe), È™i pentru că demonstrarea punct cu punct a validității fiecărei afirmaÈ›ii ar presupune un efort imens, È™i, cu toate eforturile, tot ar mai rămâne ceva care nu ar putea fi demonstrat complet. Ce anume? Tocmai ceea ce contestă ateii: existenÈ›a lui Dumnezeu. Dacă ar fi ca existenÈ›a lui Dumnezeu să poată fi demonstrată prin experimente fizice, folosind lucruri din acest univers material, atunci ar însemna că ceea ce am descoperit nu este FiinÈ›a Supremă, Cel Atotputernic, ci ceva sau cineva care este la îndemâna noastră È™i de care ne-am putea folosi noi, oamenii. IntenÈ›ionez să vă provoc să privim Biblia din alt punct de vedere. Dacă reprezintă interesele unor persoane È™i/sau organizaÈ›ii, cine sunt acele persoane/organizaÈ›ii È™i ce interese au? Dacă nu este Cuvântul lui Dumnezeu, atunci ce este Biblia? Care este sensul istoriei din Vechiul Testament? Știm că pentru a cunoaÈ™te istoria reală trebuie, în general, să cercetăm mai multe surse în legătură cu acelaÈ™i eveniment istoric. Aceasta pentru că, pe lângă faptul că diferiÈ›i cronicari au acces la diferite informaÈ›ii în legătură cu evenimentele contemporane lor, fiecare cronicar, dacă nu a fost determinat de autorități ce anume È™i cum să scrie, cel puÈ›in a fost puternic influenÈ›at de naÈ›iunea din care face parte, cu cultura È™i tradiÈ›iile ei. Cei care au cercetat cronicile asiriene È™i pe cele babiloneene, ai căror scriitori sunt contemporani cu unii din scriitorii Vechiului Testament, au văzut că în acele cronici erau proslăviÈ›i împăraÈ›ii acelor naÈ›iuni, fiind prezentaÈ›i ca fiind cei mai înÈ›elepÈ›i, cei mai viteji È™i cei mai drepÈ›i. Iar când era un eveniment istoric nefavorabil, cum ar fi o înfrângere a armatei imperiului, cronicarii nu scriau nimic sau căutau să minimizeze eÈ™ecul. Vechiul Testament a fost scris de autori evrei, iar cărÈ›ile lui istorice cuprind istoria poporului evreu. Să vedem deci cum este prezentată această istorie. Am putea considera că istoria poporului evreu începe cu Avraam. Cum este prezentat în Vechiul Testament acest personaj, despre care nu mai avem alte surse istorice? Primul lucru care ni se spune despre el în cartea Geneza este că “Domnul îi spusese lui Avraam: «IeÈ™i din È›ara ta È™i din rudenia ta È™i din casa tatălui tău, în È›ara pe care È›i-o voi arăta. Și te voi face o naÈ›iune mare È™i te voi binecuvânta; È™i voi face numele tău mare È™i vei fi o binecuvântare ... È™i toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tineȠ(Gen. 12.1-3). De unde rezultă că prin Avraam va veni o binecuvântare pentru oameni din toate familiile, deci nu numai din familia lui, È™i, în consecință, va fi o binecuvântare care nu se va limita în exclusivitate la evrei, aÈ™a cum È™i în zilele noastre gândesc evreii “ultrareligioÈ™iâ€. Și Avraam a ascultat È™i a plecat fără a avea nici o informaÈ›ie despre È›ara unde se ducea. Ce exemplu extraordinar de încredere în Dumnezeu! Dar nu toată cale lui Avraam este aÈ™a de frumoasă. Și, dacă, pe lângă încredere, Avraam a dat dovadă È™i de curaj, în versetul 12 sunt prezentate lucruri care nu îl onorează deloc pe Avraam: ajuns în Egipt, unde Domnul nu îi spusese să meargă, de teamă că egiptenii l-ar putea ucide pentru a-i lua soÈ›ia, el a spus că soÈ›ia lui era sora lui. Dar, cu toate că Avraam a dat dovadă de laÈ™itate, Biblia spune că Domnul l-a lovit pe Faraon È™i casa lui, iar pe Avraam l-a ocrotit. Nu seamănă deloc cu basmele în care eroul plin de curaj înfruntă oÈ™tile vrăjmaÈ™e, monÈ™trii È™i vrăjitoarele È™i nu este nimic romantic în toate acestea. Singurul care străluceÈ™te în aceste împrejurări este Dumnezeu, care se arată plin de îndurare față de un om slab. Și aceasta nu este ceva singular în viaÈ›a lui Avraam, ci aproximativ acelaÈ™i lucru îl vedem È™i în capitolul 20, câțiva ani mai târziu. Și È™i atunci arată aceeaÈ™i asprime față de cei din Gherar È™i aceeaÈ™i îndurare față de Avraam. După acest episod trist, în care Avraam s-a minifestat în slăbiciune, în capitolul 14 Avraam se arată viteaz în război. S-a temut că, în timp de pace, egiptenii ar putea găsi bun să-l omoare pentru a-i lua soÈ›ia, dar, mai târziu, când a fost ca, împreună cu oamenii lui È™i cu aliaÈ›ii pe care È™i-i făcuse să pornească la război împotriva a patru împăraÈ›i cu armatele lor, lui Avraam nu i-a mai fost teamă. ÃŽntr-o împrejurare a fost slab È™i temător, iar în alta plin de încredere. AÈ™a se întâmplă È™i astăzi cu credincioÈ™ii: odată se dezonorează printr-o purtare pe care cei necredincioÈ™i o condamnă, altădată uimesc prin încrederea pe care o au în Domnul. Și după ce a învins în luptă Avraam nu a dorit să ia nici o pradă de război. Oare ce războinic a mai refuzat o pradă care i se cuvenea de drept atunci când È™i alÈ›ii recunoÈ™teau că i se cuvine? Singura satisfacÈ›ie a lui Avraam a fost că prin acea luptă l-a salvat din robie pe Lot È™i familia lui. Tocmai pe Lot, cu care mai înainte avusese neînÈ›elegeri ... Apoi Domnul i-a promis lui Avraam că “sămânÈ›a lui†va fi ca stelele cerului, È™i Avraam “L-a crezut pe Domnul; È™i El i-a socotit aceasta ca dreptate†(Gen. 15.6). Deci Dumnezeu nu pune preÈ› atât pe vitejie cât pe încrederea în cuvântul Lui, È™i are îndurare față de cel care manifestă slăbiciune în anumite situaÈ›ii. După aceste lucruri atât de frumoase, urmează iarăși evenimente triste. Avraam L-a crezut pe Dumnezeu că îi va da urmaÈ™i, numai că, împins È™i de soÈ›ia lui, Sara, s-a hotărât să ia problema pe cont propriu spre a o rezolva È™i să aibă un urmaÈ™ prin Agar, roaba soÈ›iei sale. Și urmarea imediată a fost că roaba È™i-a dispreÈ›uit stăpâna È™i È™i-a bătut joc de ea. Vedem apoi cum omul care altădată s-a arătat temător, a ajuns să se grăbească pentru a face prin mijlocarele proprii să se împlinească ceea ce i-a promis Dumnezeu, È™i aceasta nu aduce decât necaz. Și cu toate inconsecvenÈ›ele omului, Domnul își împlineÈ™te promisiunile la timpul hotărât de El, aÈ™a că Domnul i-a mai promis încă odată lui Avraam un urmaÈ™ pe care avea să-l aibă prin Sara, È™i, când biologic este cu totul anormal, s-a născut Isaac, urmaÈ™ul promis de Dumnezeu. Dar necredinÈ›a arătată de Avraam în episodul cu Agar nu a rămas fără urmări, pentru că Ismael a fost vrăjmaÈ™ lui Isaac, copilul născut prin promisiunea lui Dumnezeu È™i urmaÈ™ii lui le sunt de secole vrăjmaÈ™ii urmaÈ™ilor lui Isaac. Și oare nu se poate verifica È™i astăzi în legătură cu Ismael ceea ce a spus Dumnezeu în acea vreme: “mâna lui va fi împotriva tuturor È™i mâna tuturor împotriva lui†(Gen. 16.12). Apoi, după naÈ™terea lui Isaac, moÈ™tenitorul promis de Dumnezeu, urmează cel mai înălțător moment din istoria lui Avraam. Domnul i-a spus lui Avraam: “Ia acum pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeÈ™ti, pe Isaac, È™i mergi în È›inutul Moria È™i adu-l acolo ca ardere-de-tot pe unul din munÈ›ii despre care îți voi spune†(Gen. 22.2). Și, fără să stea pe gânduri È™i fără să se sfătuiască cu nimeni, Avraam a pornit să împlinească ceea ce îi poruncise Domnul. Nu a stat să-È™i pună problema că acela fusese promis de Domnul ca urmaÈ™ al lui, ci a găsit că datoria lui era să asculte. Și Domnul a apreciat deplin lucrul acesta È™i, tocmai când Avraam era pe punctul de a-È™i jertfi fiul, l-a oprit È™i a oferit El un berbec pe care l-a jertfit. Ce poate fi mai frumos È™i mai înălțător? Am mai putea să gândim că cineva care a dat dovadă de o credință atât de mare È™i a făcut ceva atât de minunat ar mai fi posibil să cadă? Și totuÈ™i, în capitolul 25, viaÈ›a lui Avraam se încheie într-o notă tristă pentru că, după moartea Sarei, chiar fiind foarte înaintat în vârstă, Avraam a mai avut o soÈ›ie, cu care a mai avut È™ase fii. Cu toate acestea, Avraam a mai avut totuÈ™i discernământ spiritual È™i i-a trimis pe acei fii “în È›ara de răsăritâ€, departe de Isaac. Dar nici aceasta nu a rămas fără urmări, pentru că, în cartea Judecători, în capitolul 6, citim că “fiii răsăritului†– acei urmaÈ™i pe care Avraam i-a avut prin Chetura – s-au ridicat la luptă împotriva lui Israel. Nu seamănă nicidecum cu basmele sau legendele antice în care eroul este plin de curaj È™i face totul fără greÈ™eală È™i domină toate situaÈ›iile. Nu seamănă cu un erou clasic, care întotdeauna își face datoria È™i face numai ceea ce este drept È™i bun, nici cu un erou romantic. Dacă ar fi fost să scriem noi, oare nu am mai fi eliminat unele din lucrurile care nu îl onorează pa Avraam? Oare câte cronici ale altor naÈ›iuni prezintă atâtea slăbiciuni în istoria strămoÈ™ilor lor? Singurul care domină totul este doar Dumnezeu. Urmează apoi istoria lui Isaac, cel care a avut învățăminte importante de la Avraam È™i a urmat linia credinÈ›ei în Domnul. Și el repetă purtarea tatălui său, Avraam, zicând că soÈ›ia lui era sora lui, de teamă ca să nu fie omorât pentru ea, È™i iarăși Domnul È™i-a arătat îndurarea față de această slăbiciune. Mai mult, “Domnul l-a binecuvântat†și a cules însutit È™i, el, care era ca un străin în È›ară, a ajuns în final să fie considerat de ceilalÈ›i locuitori ai țării ca fiind “binecuvântatul Domnuluiâ€. Și Isaac a avut aproape aceeaÈ™i problemă ca È™i Avraam: nu a avut copii curând, adică nu la o vârstă tânără, È™i s-a rugat stăruitor Domnului ca să aibă copii. Și Domnul i-a răspuns È™i i-a dat doi copii gemeni. TotuÈ™i gemenii, ambii băieÈ›i, erau foarte diferiÈ›i, iar Domnul a spus despre ei “cel mai mare va sluji celui mai mic†(Gen. 25.23). Cel “mai mareâ€, Esau, era un vânător priceput, un om viteaz, genul de om pe care l-am vedea erou de roman. Dar nu el era cel ales de Domnul, ci fratele lui, Iacov, un “om liniÈ™titâ€, care se ocupa de lucrurile gospodăriei, ceea ce pentru noi ar fi un antierou. Și Isaac îl iubea mai mult pe Esau, pe când Rebeca îl iubea mai mult pe Iacov. Iacov, “omul liniÈ™titâ€, cel care era socotit “mai mic†pentru că ieÈ™ise după fratele lui, dorea totuÈ™i tare mult să aibă privilegiul special de a fi întâiul născut, È™i, pentru aceasta, nu s-a dat în lături de la un târg meschin. Când fratele lui a venit foarte obosit de la câmp È™i i-a cerut să-i dea să mănânce din fiertura pe care Iacov o pregătise, Iacov i-a cerut să-i vândă dreptul de întâi născut pentru un blid de linte. Câtă josnicie! Nu este ceva care să ne facă să-l iubim pe Iacov. Și Esau ce a făcut? Și-a dat privilegiul special pe care îl avea pentru a-È™i satisface nevoile de moment: a sacrificat viitorul pentru satisfacÈ›ia prezentă. De aceea, cu sute de ani mai târziu, profetul Maleahi consemnează gândul Domnului: “Eu la-m iubit pe Iacov È™i l-am urât pe Esau†(Mal. 1.2-3). Apoi, spre sfârÈ™itul vieÈ›ii, Isaac, cel care avea o mărturie de viață atât de frumoasă printre locuitorii țării încât era numit de ei “binecuvântat al Domnuluiâ€, s-a arătat atât de puÈ›in spiritual încât era dispus să dea binecuvântarea părintească lui Esau în schimbul unei mâncări gustoase. ÃŽncă un prilej pentru ca Iacov, care preÈ›uia mult această binecuvântare, să se lupte să o smulgă prin viclenie, profitând de faptul că tatăl lui era orb. După ce Isaac a fost înÈ™elat de Iacov, care a obÈ›inut binecuvântarea È™i de data aceea în schimbul unei mâncări, a venit È™i Esau cu vânatul pentru a fi binecuvântat. Isaac a fost È™ocat È™i s-a cutremurat, înÈ›elegând că a fost înÈ™elat de Iacov, dar, de data aceasta inspirat de Domnul, a spus că acela pe care l-a binecuvântat va rămâne binecuvântat È™i pentru Esau nu a mai avut o binecuvântare de acelaÈ™i fel. Oare aÈ™a am gândi noi? Oare ce nu ar oferi un părinte pentru a-È™i satisface copilul favorit? Dar Isaac a ajuns să vadă limpede că Dumnezeu avea binecuvântări deosebite pentru Iacov, nu pentru Esau. După această nouă înÈ™elăciune, Iacov nu a avut pace, È™i, de teamă că Esau îl va omorî, a fugit din È›ară. Și conÈ™tiinÈ›a lui de om vinovat față de fratele lui îl mustra È™i la mulÈ›i ani după aceea, când s-a reîntors în È›ară È™i se temea că fratele lui îl va ucide. Pe tot parcursul vieÈ›ii lui, Iacov a fost un uneltitor abil È™i a arătat toate acele trăsături de caracter care pot fi considerate bune justificări pentru cineva care este antisemit. Oare ce naÈ›iune ar scrie lucruri atât de puÈ›in măgulitoare despre strămoÈ™ii ei? Cu toate acestea, Domnul a arătat o îndurare deosebită față de Iacov, iar dacă o mare parte din viaÈ›a lui s-a luptat recurgând la tot felul de viclenii, sfârÈ™itul lui îl arată ca fiind un om credincios, care, după multe lupte, cu greu a învățat să se încreadă în Domnul. Binecuvântările pe care le-a dat el fiilor săi sunt în acelaÈ™i timp profeÈ›ii minunate despre destinul lor. Și cartea Geneza se încheie cu moartea lui Iosif, fiul iubit al lui Iacov, care ajunsese să fie al doilea după Faraon în Egipt, care salvase de la foamete întâi Egiptul È™i apoi propria lui familie È™i pe fraÈ›ii lui, cei care înainte doriseră să îl omoare È™i îl vânduseră ca sclav. Cartea Exod începe relatând felul în care egiptenii i-au supus pe urmaÈ™ii lui Iacov unei robii aspre – despre care există suficiente dovezi arheologice. ÃŽn această situaÈ›ie ne este prezentat modul miraculos în care Moise, copilul evreu, care potrivit poruncii faraonului trebuia să fie omorât, a ajuns să fie adoptat de fiica faraonului È™i crescut ca un copil al ei, deci beneficiind de cea mai înaltă educaÈ›ie din Egipt È™i având relaÈ›ii înalte. Și cartea spune că Moise nu a uitat de originea lui È™i a dorit să se îngrijească de poporul lui, ca să nu mai sufere atâta. Până aici lucrurile par a fi ca dintr-un roman sau dintr-un basm frumos. Cine ar fi fost atunci mai bine pregătit ca să poată îmbunătăți soarta evreilor, decât cel educat la curtea lui Faraon È™i care avea relaÈ›ii înalte? Dar Moise a început nu tocmai bine, ucigând un egiptean care nedreptățea pe un evreu È™i căutând să-È™i ascundă crima. Și cel care l-a dat în vileag nu a fost un egiptean, ci tocmai unul din poporul lui, dintre cei de a căror soartă se preocupa el – încă un lucru care nu-i onorează deloc pe evrei. AÈ™a că Moise a fost nevoit să fugă în pustiu. Și a ajuns să fie păstor. Cine ar mai fi gândit că unul care a fost păstor în pustiu timp de patruzeci de ani, tocmai la vârsta de optzeci de ani ar putea să devină conducător al unui popor? Nici Moise nu gândea că ar fi posibil. Și totuÈ™i tocmai după această îndelungă perioadă în care, sub aspect omenesc, s-a descalificat pentru orice poziÈ›ie înaltă în societate, Domnul a ales să i se arate È™i să-l trimită cu misiunea de a scoate poporul Israel din Egipt. De ce nu mai înainte? Singurul răspuns logic îl găsim în aceea că Dumnezeu vrea să-È™i arate puterea Lui, È™i el să fie glorificat, nu să fie glorificat un om mare, aÈ™a cum a scris mai târziu apostolul Pavel “Dumnezeu a ales pe cele slabe ale lumii, ca să facă de ruÈ™ine pe cele tari; È™i Dumnezeu a ales lucrurile de jos ale lumii È™i pe cele dispreÈ›uite È™i pe cele care nu sunt, ca să desfiinÈ›eze pe cele care sunt; ca nici o făptură să nu se laude înaintea lui Dumnezeu†(1. Cor. 1.27-28). La chemarea Domnului, Moise nu s-a arătat nicidecum un erou, ci a fost temător È™tiind că își pierduse abilitatea de a vorbi bine È™i gândind la ce greutăți va avea de întâmpinat. Și chiar după ce Domnul i-a arătat semnele pe care le va face È™i i-a promis că El, Cel care i-a făcut omului gură va fi cu gura lui, Moise a spus “trimite, Te rog, pe cine vei trimiteâ€, căutând să scape de o răspundere atât de mare. Dar Domnul l-a împins să meargă pe acea cale, promițându-i că fratele lui, Aaron va fi cu el pentru a vorbi. Apoi, prezentarea lui Moise È™i a lui Aaron înaintea lui Faraon cu cererea din partea Domnului ca să lase poporul Israel să iasă în pustiu pentru a È›ine o sărbătoare, aÈ™a cum era È™i de aÈ™teptat, este respinsă de Faraon, care a înăsprit È™i mai mult condiÈ›iile de muncă ale evreilor È™i le-a mărit norma de lucru. Efectul a fost că È™i evreii au ajuns să-l mustre pe Moise pentru că le-a adus acele noi dificultăți, în loc ca ei să fie solidari cu Moise – iarăși ceva care nu se potriveÈ™te deloc cu basmele sau cu romanele. Ceea ce a urmat nu a fost nicidecum o revoluÈ›ie, o luptă în care evreii să se arate viteji – cum au fost multe lupte È™i revoluÈ›ii pe parcursul istoriei È™i cum sunt È™i acum în scenariile de filme – ci o serie de calamități cu care Domnul a lovit Egiptul, după fiecare dintre acestea Moise È™i Aaron prezentându-se înaintea lui Faraon pentru a repeta cererea. Dacă unele dintre cele făcute de Moise au putut fi oarecum reproduse de vrăjitorii din Egipt, iar altele ar putea fi asimilate cu fenomene naturale care s-au mai produs în decursul istoriei, de la un anumit punct vrăjitorii s-au arătat neputincioÈ™i È™i au recunoscut că este o intervenÈ›ie a lui Dumnezeu, iar apoi faptul că nici una din acele calamități nu i-a atins pe evrei nu poate fi explicat în mod natural, mai ales când este vorba de ultima dintre ele: moartea întâilor născuÈ›i. La ultima calamitate, ceea ce spune cartea că i-a protejat pe evrei este sângele mielului jertfit uns pe uÈ™iorii uÈ™ii – imagine a sângelui jertfei lui Hristos, prin credinÈ›a în care orice om poate fi salvat. După aceasta, Moise, la porunca Domnului, a condus poporul afară din Egipt. Drumul direct spre Þara Canaanului era peste istmul care leagă Egiptul de Sinai, dar acolo, la graniÈ›a Egiptului erau fortificaÈ›ii È™i o asemenea mulÈ›ime cum era poporul Israel fără-ndoială ar fi fost întâmpinată de armate care să-i respingă, iar Dumnezeu, “ca nu cumva poporul, văzând lupta, să regrete È™i să se întoarcă în Egipt†(Ex. 14.17) a hotărât să-i ducă pe altă cale. ÃŽncă un lucru care nu-i onorează deloc pe evrei, care apar ca fiind laÈ™i, È™i aceasta tocmai într-o scriere a evreilor. Israel a ajuns să fie prins între Marea RoÈ™ie È™i trupele din Egipt, pe care Faraon le strânsese ca să se răzbune È™i să-È™i aducă robii înapoi: o situaÈ›ie care omeneÈ™te era fără ieÈ™ire. Acesta a fost momentul în care Dumnezeu Și-a arătat încă odată puterea, trecând poporul chiar prin mijlocul Mării. AÈ™a face È™i astăzi Domnul cu credincioÈ™ii Lui: îi aduce în situaÈ›ii limită, în care ei se recunosc total neputincioÈ™i, pentru ca apoi să-i salveze, ca ei să se vadă cât de mici sunt ei ca oameni È™i cât de plin de îndurare este El. După trecerea Mării RoÈ™ii È™i după ce egiptenii au fost înecaÈ›i în mare a urmat frumoasa cântare de laudă. Dar, la scurt timp după aceea, tot poporul a ajuns să murmure împotriva lui Moise “De am fi murit de mâna Domnului în È›ara Egiptului, când È™edeam lângă oalele cu carne, când mâncam pâine pe săturate! Pentru că ne-aÈ›i adus în pustiul acesta ca să omorâți toată mulÈ›imea aceasta cu foame†(Ex. 16.3). Parcă uitaseră complet lucrurile minunate pe care le făcuse Dumnezeu pentru ei È™i nu aveau atâta credință ca să își imagineze că Cel care a făcut atâtea minuni nu îi va lăsa să moară de foame. ÃŽncă o ocazie pentru o minune: Domnul le-a dat să mănânce mana. Și nu mult după aceea, poporul a murmurat la fel pentru că nu aveau nici o sursă de apă. De data aceasta Moise a cerut de la Domnul soluÈ›ia pentru problemă, iar domnul i-a spus să lovească stânca È™i vor avea apă. După acestea, în capitolul 19, urmează o scenă surprinzătoare, în care, fără ca Domnul să le fi cerut să facă ceva concret, ci numai ascultare: “dacă veÈ›i asculta de glasul Meu cu adevărat È™i veÈ›i păzi legământul Meu, veÈ›i fi comoara Mea deosebită dintre toate popoareleâ€, tot poporul s-a angajat “tot ce a zis Domnul vom face†(Ex. 19.3-9). Poporul care în atâtea rânduri se arătase laÈ™ È™i cârtitor s-a angajat să facă tot ... Și ce anume să fie acest tot? ÃŽn aceste condiÈ›ii le-a dat Domnul legea. Legea nu l-a fost impusă decât după ce ei s-au angajat să facă totul pentru Domnul. AÈ™a este omul: se angajează repede să facă ceva pentru Dumnezeu, după care se arată total incapabil să facă voia lui Dumnezeu. ÃŽn capitolul 20 le-au fost date cele zece porunci, ca un fel de constituÈ›ie care stabilea cadrul general al Legii, după care, în capitolul 21, Moise a fost chemat de Domnul singur pe munte pentru a primi rânduieli pentru popor È™i legea ceremonială, care stabilea ritualurile prin care poporul îi va sluji lui Dumnezeu. Aceasta a durat patruzeci de zile, timp în care poporul care se angajase să facă tot ce a spus Domnul a călcat legea începând cu prima poruncă. S-au dus la Aaron È™i i-au cerut “fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; pentru că nu È™tim ce i s-a întâmplat lui Moise acesta, omul care ne-a scos din È›ara Egiptului†(Ex. 32.1). Ș Aaron, tocmai cel pe care Domnul îl desemnase să-I fie Mare Preot, le-a făcut un viÈ›el de aur, probabil după modelul a ceea ce văzuseră în Egipt. Atât de repede au ajuns să calce poruncile! OmeneÈ™te gândind, dacă Domnul nu a vrut să-I distrugă, nu ne-ar părea normal ca tot poporul să fie lăsat să se descurce singur? Dar, cu toate acestea, Domnul se arată în continuare plin de îndurare È™i continuă să se îngrijească pentru a-i duce în È›ara promisă. Cât de diferit este de ceea ce ni s-ar părea nouă normal! ÃŽntr-adevăr putem constata ceea ce a scris profetul Isaia: “Pentru că aÈ™a cum cerurile sunt mai înalte decât pământul, tot aÈ™a căile Mele sunt mai înalte decât căile voastre, È™i gândurile Mele decât gândurile voastre†(Isa. 55.9). Și pe tot parcursul drumului prin pustiu ne sunt prezentate multe cârtiri È™i revolte ale poporului împotriva lui Moise È™i a lui Aaron, È™i, de fiecare dată, Dumnezeu È™i-a arătat puterea, a pedepsit, dar nu i-a distrus ci a continuat să-Și ducă planul la îndeplinire, astfel încât nu se poate să nu recunoaÈ™tem cât de adevărat este ceea ce îi scria apostolul Pavel lui Timotei despre Domnul: “dacă suntem necredincioÈ™i, El rămâne credincios, pentru că nu Se poate tăgădui pe Sine ÃŽnsuÈ™i†(2 Tim. 2.13). ÃŽntreaga istorie din Vechiul Testament după ce poporul Israel a primit Legea prin Moise este o demonstraÈ›ie a imposibilității omului de a respecta întocmai Legea din cauza faptului că în firea omului există tendinÈ›e contrare cerinÈ›elor legii. Oare nu putem constata È™i noi aceasta? Noi astăzi nu ne facem idoli sub formă de “chip cioplitâ€. Dar oare nu sunt anumiÈ›i actori sau sportivi care sunt idolatrizaÈ›i? Nu au fost, nu demult, politicieni care au fost cu adevărat idoli pentru naÈ›iuni întregi, de exemplu Napoleon sau Hitler? ÃŽn educaÈ›ia pe care o primesc copiii, nu sunt ei învățaÈ›i că trebuie să aibă în viață o persoană demnă de urmat ca model? Și aceasta nu înseamnă că persoana care este luată drept model pentru o mulÈ›ime de calități devine un fel de idol? Ne este evident că idolii de piatră, aur sau argint pe care È™i-i făceau cei din antichitate nu aveau nici o putere, dar oare nu am văzut că È™i idolii pe care È™i-i fac în zilele noastre oamenii cad È™i aduc multă suferință celor care îi urmează? De pildă, nu au murit în luptă mulÈ›i dintre soldaÈ›ii care îl idolatrizau pe Napoleon È™i mulÈ›i au rămas invalizi, când ei sperau să ajungă să domine lumea, potrivit cu ce le spusese conducătorul lor, că “fiecare soldat are în buzunar bastonul de mareÈ™alâ€. Și ce suferinÈ›e imense a adus poporului german faptul că mulÈ›i dintre ei au făcut un idol din Hitler? Acestea sunt exemple din istoria mai recentă. Dar oare câți nu au fost dezamăgiÈ›i de persoanele pe care È™i le-au ales în viață ca model de urmat, sau, am putea spune, ca idol? Și totuÈ™i omul nu își este sieÈ™i suficient È™i nu poate fi absolut independent. El trebuie să aibă ceva de urmat, trebuie să aibă o È›intă. Dacă este un ideal atât de înalt încât nu-l poate atinge, atunci acel om este mereu trist È™i nemulÈ›umit de faptul că nu își atinge È›inta, iar dacă este o È›intă pe care o atinge, atunci, după ce a atins-o ajunge să aibă nevoie de o altă È›intă, astfel încât ajunge la a urma îndemnul exploratorului norvegian Nansen: “ai reuÈ™it, continuă; nu ai reuÈ™it, continuăâ€. Și omul continuă fiind absorbit de câte ceva: la nivelul cel mai de jos cei cu drogurile, dar sunt È™i cei care fac sporturi sau care sunt cu totul absorbiÈ›i de slujbă. Și ei continuă până când vine un timp în care sănătatea cedează È™i nu mai pot continua. Și apoi urmează moartea, de care omul se teme È™i dincolo de care simte că mai urmează ceva pentru el, că nu este o simplă încetare a existenÈ›ei. Potrivit cu cele zece porunci, omul trebuie să depindă numai de Dumnezeu È™i să asculte numai de Dumnezeu. Și istoria poporului Israel arată că ei nu au fost capabili să fie ascultători. Poate că până aici ni s-ar părea că Moise este omul care a ascultat perfect. Dar, în cartea Numeri, în capitolul 20 ne este prezentată o – am zice noi mică – neascultare a lui Moise, care este È™i singura care este consemnată. Istoria se repeta: poporul începuse să murmure pentru că nu aveau apă în pustiu È™i să spună că era mai bine în Egipt – uitaseră de robie, de muncile grele È™i de pedepsele pe care li le aplicau egiptenii È™i uitaseră È™i de lucrurile minunate pe care le făcuse Domnul. Atunci Moise È™i Aaron au căzut cu faÈ›a la pământ înaintea Domnului: la cine altcineva sau la ce alte mijloace să apeleze? Atunci “Domnul a vorbit lui Moise, zicând: Ia toiagul È™i strânge adunarea, tu È™i Aaron, fratele tău, È™i vorbiÈ›i stâncii înaintea ochilor lor È™i ea își va da apele; È™i să le scoÈ›i apă din stâncă È™i să adăpi adunarea È™i vitele lor†(Num. 20.7-8). Și Moise a luat toiagul, dar, cum istoria se repeta în ceea ce priveÈ™te murmurele poporului pentru că nu avea apă, a găsit că este cazul ca È™i el să repete ceea ce făcuse mai înainte (Exod cap. 17) È™i a lovit stânca odată, apoi încă odată, ca în final să țâșnească apă din ea. ÃŽn aceasta Moise nu a ascultat întocmai ceea ce îi spusese Domnul să facă. O mică neascultare, am zice noi, care poate fi iertată, dar Domnul a hotărât să nu lase nepedepsită această neascultare È™i a spus: “Pentru că nu M-aÈ›i crezut, ca să Mă sfinÈ›iÈ›i înaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea nu voi veÈ›i duce această adunare în È›ara pe care le-am dat-o†(Num. 20.12). Și Biblia spune că de aceea Moise È™i Aaron nu au intrat în È›ara Canaanului. O relatare unică este cea cu privire la moartea lui Moise, în vârstă de o sută douăzeci de ani, vârstă la care “ochiul său nu se întunecase, nici puterea lui nu-l părăsiseâ€, moarte despre care se spune clar că este ca pedeapsă pentru neascultarea din cartea Numeri. “Și Moise, robul Domnului, a murit acolo, în È›ara Moabului, după cuvântul Domnului. Și El l-a înmormântat în vale, în È›ara Moabului, față în față cu Bet-Peor, È™i nimeni nu È™tie mormântul lui până în ziua aceasta†(v. Deut. 34.1-8). Nu trebuia să i se facă lui Moise un mormânt monumental, nimic de genul în care își făceau oamenii bogaÈ›i È™i demnitarii din Egipt, pentru că, dacă ar fi È™tiut locul unde este înmormântat Moise, nu ar fi devenit acel loc un loc de pelerinaj, unde să meargă tot Israelul ca să se închine la acel profet ca nimeni altul, aÈ™a cum se întâmplă astăzi la mormintele È™i relicvele multor sfinÈ›i din vechime? Sigur că Dumnezeu nu a dorit ca Israel să facă din Moise un idol. TotuÈ™i Israel a căzut în idolatrie, deÈ™i Domnul a dorit ca dându-le Legea ei să fie un popor deosebit, care să dea o mărturie bună pentru El, È™i întreaga istorie a poporului Israel este marcată de neascultarea poporului, toÈ›i călcând Legea, de la cei mai mici până la cei mai mari, dar È™i lucrări minunate ale Domnului, prin care Domnul pe de-o parte a pedepsit, iar pe de altă parte a arătat îndurare față de popor pentru a nu-l distruge. Chiar fiind luat în robie È™i deportat, poporul Israel nu a dispărut până astăzi, pe când multe din popoarele din Canaanul antic au dispărut. Mai există oare în zilele noastre filistenii? Pentru cei care ar putea zice că filistenii sunt cei care se zic astăzi a fi palestinieni È™i sunt de fapt arabi, scrierile Vechiului Testament fac deosebire clară între filisteni È™i arabi. Și È™tim de mai multe naÈ›iuni care au dispărut, în timp ce Israel nu È™i-a pierdut identitatea cu toate că în decursul istoriei atâția au căutat să îl distrugă complet. Oare nu ne spune aceasta că Dumnezeu a dorit să îi păstreze? ÃŽn istoria din Vechiul Testament sunt atâtea evenimente minunate È™i pline de învățăminte È™i pentru noi astăzi, dar această scriere nu își propune să se ocupe cu fiecare dintre ele, ci numai să ofere o imagine de ansamblu a istoriei, cu ideea de a-i provoca pe cei care citesc aceste rânduri să citească în întregime Scriptura È™i să aibă parte de binecuvântarea Autorului ei. Din această istorie găsesc că este deosebit de semnificativă cea a lui David, împăratul erou al lui Israel, omul după inima lui Dumnezeu, care a scris mulÈ›i psalmi cuprinÈ™i în Cartea Psalmilor. El era cel mai mic fiu al lui Isai, într-o familie fără renume È™i a început viaÈ›a ca un păstor È™i a continuat aÈ™a până când în ziua când profetul Samuel l-a uns ca împărat în locul lui Saul, împăratul care se arătase neascultător față de Domnul. Cu ocazia ungerii ca împărat a lui David, Cel care domină scena este Domnul, pentru că Samuel, chiar profet fiind ar fi gândit să-l ungă pe fiul cel mai mare al lui Isai, dar “Domnul nu Se uită cum se uită omul, pentru că omul se uită la înfățiÈ™are, dar Domnul Se uită la inimăâ€, aÈ™a că au trebuit să trimită pe câmp să-l caute È™i să-l aducă pe David, care era cu turmele, pentru că nici fraÈ›ii lui, nici tatăl lui nu se gândiseră să-l cheme È™i pe el. Ce a urmat apoi? Poate că am fi gândit la o revoluÈ›ie sau la un fel de lovitură de stat sau ca Dumnezeu să îl omoare repede pe Saul, care fusese neascultător. Dar lucrurile au decurs cu totul altfel. David a rămas în continuare cu turmele, pe când fraÈ›ii lui au plecat la oaste ca să lupte împotriva filistenilor. Și David a venit pe câmpul de luptă fiind trimis de tatăl lui cu provizii È™i ca să aducă veÈ™ti despre fraÈ›ii lui, nu pentru ca să se angajeze în luptă. Dar a găsit tot Israelul într-un impas, nimeni neîndrăznind să îl înfrunte pe Goliat, uriaÈ™ul filistenilor. Atunci, cel care toată viaÈ›a fusese cu turmele È™i nu era deprins la război È™i nu avea absolut nici o pregătire s-a oferit să îl înfrunte pe acel războinic uriaÈ™. Lucrul l-a uimit pe Saul, care a constatat simplu: “Nu poÈ›i să mergi împotriva filisteanului acestuia ca să te lupÈ›i cu el, pentru că tu eÈ™ti tânăr, È™i el este un bărbat de război din tinereÈ›ea luiâ€. Dar David a avut curaj È™i încredere că Domnul, cel care l-a ajutat să păzească turmele de fiarele din pustiu, îl va ajuta să-l ucidă pe acel uriaÈ™. Apoi Saul a încercat să-l ajute pe David dându-i armura È™i sabia lui, dar acestea nu i se potriveau, ceea ce spune că cineva se poate angaja în lupta pentru Domnul numai folosind mijloacele pe care le oferă Domnul, nu cele pe care le folosesc oamenii. A urmat victoria lui David care l-a doborât pe uriaÈ™ cu praÈ™tia, această istorie care timp de milenii a fost povestită copiilor. Prin aceasta David a ajuns să fie căpetenie în armata lui Saul. O poziÈ›ie foarte favorabilă pentru a deveni împărat. Am fi gândit că atunci era momentul ca Saul să moară È™i David, cel atât de iubit de popor să-i ia locul. Dar Domnul a hotărât altfel. Saul, gelos pe David, a dorit să îl ucidă, aÈ™a că David a fost nevoit să fugă pentru a-È™i salva viaÈ›a. Și aÈ™a David a pribegit mulÈ›i ani. De-a lungul anilor de pribegie David a avut multe greutăți È™i suferinÈ›e, È™i nu întotdeauna s-a purtat ca eroul perfect. ÃŽn capitolul 21 din 1 Samuel, de teamă să nu îl prindă Saul, David a gândit să se refugieze în Gat, cetatea filistenilor, dar È™i acolo, de teamă că filistenii îl vor ucide pe cel care la-a pricinuit atâtea pierderi în războaie, “și È™i-a schimbat purtarea înaintea ochilor lor È™i a făcut pe nebunul în mâinile lor È™i zgâria pe uÈ™ile porÈ›ii È™i lăsa să-i curgă balele pe barbăâ€. Iată o împrejurare în care cel care nu s-a temut să înfrunte uriaÈ™ul s-a arătat plin de frică È™i s-a purtat în mod ruÈ™inos. Ce poate să ne spună aceasta decât că, prin credință în Domnul È™i în ascultare de Domnul omul poate face lucruri minunate, dar atunci când uită de Domnul, se face de ruÈ™ine? După aceasta, urmează un eveniment uimitor: David fugarul, împreună cu câțiva oameni “care aveau datorii È™i toÈ›i cei cu sufletul amărâtâ€, care veniseră cu el, a mers la luptă împotriva filistenilor È™i a salvat cetatea Cheila, pe care o ameninÈ›au armatele filistenilor. Dar după bătălia pe care a câștigat-o a trebuit din nou să fugă pentru că Saul îl urmărea, iar David nu dorea să se lupte împotriva oÈ™tilor lui Israel conduse de Saul. Urmează încă o împrejurare când David se manifestă într-un mod cu totul neaÈ™teptat pentru noi: când l-a surprins pe Saul în timp ce dormea È™i oamenii lui i-au spus: “Iată ziua de care È›i-a zis Domnul: «Iată, voi da pe vrăjmaÈ™ul tău în mâna ta È™i-i vei face cum este bine în ochii tăi». David s-a ridicat È™i a tăiat pe furiÈ™ colÈ›ul mantiei lui Saul. Și a fost aÈ™a: după aceasta, lui David îi bătea inima pentru că tăiase colÈ›ul mantiei lui Saul. Și a zis oamenilor săi: Să mă ferească Domnul să fac acest lucru domnului meu, unsului Domnului, să-mi întind mâna împotriva lui, pentru că este unsul Domnului. Și David i-a oprit pe oamenii săi cu aceste cuvinte È™i nu i-a lăsat să se ridice împotriva lui Saul†(v. 1 Sam. 24.4-8). Apoi în capitolul 25, când Nabal, cel căruia îi protejase turmele de prădători, a refuzat să-i dea provizii pentru el È™i oamenii care erau cu el, David a pornit cu gândul să se răzbune în mod extrem de violent È™i să nu mai lase în viață pe nimeni dintre ai lui Nabal. Dar Abigail, soÈ›ia lui Nabal, i-a ieÈ™it înainte oferindu-i provizii È™i cerându-È™i iertare că nu a venit mai devreme să îl ajute È™i amintindu-i: “Domnul te-a oprit ca să ajungi la vărsare de sânge È™i să te răzbuni cu propria ta mână ... Pentru că Domnul va face negreÈ™it domnului meu o casă trainică, pentru că domnul meu poartă războaiele Domnului È™i nu s-a găsit rău în tine în toate zilele tale ... Și va fi aÈ™a: când Domnul va face domnului meu după tot binele pe care l-a vorbit despre tine È™i te va pune conducător peste Israel, atunci aceasta nu va fi un prilej de cădere pentru tine, nici mustrare de inimă pentru domnul meu, că ai vărsat sânge fără motiv È™i că domnul meu s-a răzbunat singur†(v. 1 Sam. 25.23-31). ÃŽn această împrejurare David nu È™i-a putut stăpâni mânia. Cât de oscilant È™i de inconstant este omul! Și numai Dumnezeu este mereu AcelaÈ™i. A venit apoi sfârÈ™itul lui Saul, È™i, după multe lupte, David a ajuns să fie împărat peste tot Israelul. Ar fi fost timpul să fie pace, dar tocmai când situaÈ›ia era cum cu greu ne-am imagina alta mai favorabilă, atunci a ajuns David să comită cea mai reprobabilă faptă, pe care cei care au scris cărÈ›ile Vechiului Testament au consemnat-o, deÈ™i noi am fi înclinaÈ›i s-o trecem sub tăcere. David a comis adulter cu Bat-Șeba, soÈ›ia lui Urie, hetitul, o căpetenie în armata lui David. Când a aflat că Bat-Șeba era însărcinată, David a trimis să-l cheme pe Urie de pe câmpul de luptă: poate va intra la soÈ›ia lui È™i va face astfel să nu se vadă urmările adulterului. Dar Urie nu a mers la soÈ›ia lui, spunând: “Chivotul È™i Israel È™i Iuda locuiesc în corturi, È™i stăpânul meu, Ioab, È™i slujitorii domnului meu sunt în tabără, în câmp, È™i eu să intru în casa mea, ca să mănânc È™i să beau È™i să mă culc cu soÈ›ia mea? Viu eÈ™ti tu È™i viu este sufletul tău, că nu voi face acest lucru!†(2 Sam. 11.11). O comportare excepÈ›ională a lui Urie, care îl arată ca fiind un slujitor credincios. Dacă noi, ca oameni, am fi scris despre o întâmplare de felul acesta, am fi căutat să găsim ceva circumstanÈ›e atenuante pentru eroul nostru, cum ar fi că Urie era un om rău, dar nici vorbă de aÈ™aceva! Pentru cele ce au urmat David nu are nici o scuză: l-a trimis pe Urie purtând o scrisoare către Ioab, comandantul armatei, în care îi cerea să-l pună pe Urie în locul cel mai greu È™i să se retragă de la el pentru ca Urie să fie omorât de vrăjmaÈ™i. După împlinirea acestui plan miÈ™elesc ne este descris modul cum Domnul l-a pedepsit pe David lovind crunt în familia lui È™i cum tot Israelul a suferit pentru această crimă. Am fi admis noi ca un om care a comandat un asasinat să fie eroul nostru? Și totuÈ™i Domnul nu l-a lepădat pe David È™i nu l-a distrus complet, ci a rămas credincios legământului pe care îl făcuse “voi ridica sămânÈ›a ta după tine, care va ieÈ™i din trupul tău, È™i-i voi întări împărăția. El va zidi o casă Numelui Meu È™i Eu voi întări tronul împărăției lui pentru totdeauna. Eu îi voi fi tată È™i el ÃŽmi va fi fiu. Dacă va face nelegiuire, îl voi mustra cu nuiaua omenească È™i cu loviturile fiilor oamenilor. Dar îndurarea Mea nu se va îndepărta de la el, cum am luat-o de la Saul, pe care l-am îndepărtat dinaintea ta. Și casa ta È™i împărăția ta vor fi întărite pentru totdeauna înaintea ta; tronul tău va fi neclintit pentru totdeauna†(2 Sam. 7.12-16). Și toată istoria lui Israel din Vechiul Testament a fost marcată de necredinÈ›a È™i păcatele poporului, ale împăraÈ›ilor È™i chiar ale preoÈ›ilor, iar Domnul i-a pedepsit însă nu i-a distrus complet pentru că e doreÈ™te să respecte promisiunea făcută lui Avraam că “toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tineâ€. Oare ce naÈ›iune È™i-a scris istoria într-un mod care să se poată asemăna cât de cât cu cea din Vechiul Testament, când fiecare caută să-È™i minimizeze vinovăția È™i să găsească circumstanÈ›e atenuante pentru faptele rele pe care le-a comis? Nu se vede oare că felul în care a fost scrisă această istorie reflectă modul în care Dumnezeu îl vede pe Israel? Ceva filozofie din Vechiul Testament După împăratul David, a urmat la tron fiul său, Solomon, despre care Scriptura spune că i-a cerut Domnului nu în primul rând bogăție sau faimă, ci “o inimă care înÈ›elegea, ca să judece pe poporul Tău, ca să deosebească între bine È™i rău†și căruia Domnul i-a răspuns: “i-am dat o inimă înÈ›eleaptă È™i care înÈ›elege, încât n-a fost nimeni asemenea È›ie înaintea ta È™i nu se va ridica nimeni asemenea È›ie după tine. Și È›i-am dat È™i ce n-ai cerut: bogății È™i glorie, încât nu va fi nimeni asemenea È›ie între împăraÈ›i în toate zilele tale†(v. 1 ÃŽmp. 5.15). Și izvoare istorice extrabiblice spun despre prosperitatea pe care a avut-o Israel sub împăratul Solomon. Acest împărat a avut tot ce putea avea un om în acea vreme din punct de vedere al bogăției materiale, a avut acces la toată È™tiinÈ›a din vremea lui È™i a cercetat tot ce putea cerceta atunci È™i a fost în vârful piramidei sociale. Ce concluzii filozofice a ajuns să tragă acest om? Vedem aceasta în cartea Eclesiastul, care începe cu cuvintele: “deÈ™ertăciunea deÈ™ertăciunilor! Totul este deÈ™ertăciune! Ce folos are omul din toată truda lui cu care se trudeÈ™te sub soare?†O asemenea atitudine, pe care noi am numi-o pesimistă, am gândi că s-ar întâlni numai la cei care au avut eÈ™ecuri în viață, sau, poate, la cei care nu au întreprins nimic È™i doar au stat să contemple ceea ce fac alÈ›ii, ca apoi să tragă concluzia zădărniciei. Dar Solomon a fost foarte ocupat cu guvernarea lui Israel È™i a făcut organizat lucrări deosebite È™i, după cum el însuÈ™i mărturiseÈ™te în această scriere, a căutat nu numai să se cerceteze tot ce se face “sub soare†dar È™i să se bucure de toate. Nicidecum nu se poate spune că aceasta este o scriere a uni ascet înăcrit, care vede totul în negru. Și ce anume a constatat el? Un aspect pe care l-a remarcat este că în evoluÈ›ia lucrurilor sunt cicluri “Și soarele răsare È™i soarele apune È™i se grăbeÈ™te spre locul său unde răsare. Vântul se duce spre sud È™i se întoarce spre nord; se duce È™i se întoarce; È™i vântul revine la rotirile lui. Toate râurile curg în mare È™i marea nu se umple; spre locul de unde vin râurile, într-acolo merg iarăși†(Ecl. 1.5-7). Nouă, care încă de la È™coală ni se spune despre circuitul apei în natură, nu ni s-ar părea ceva extraordinar în aceste cuvinte, dar el a ajuns la aceste concluzii pe când È™tiinÈ›a omenirii era încă departe de a fi ajuns să explice aceste fenomene naturale. Și chiar în acea vreme, când nu existau nici radio, nici televiziune, nici cărÈ›i tipărite È™i nici un mijloc din ceea ce astăzi numim “mass-mediaâ€, ci cunoaÈ™terea era doar privilegiul unui foarte mic număr de oameni, el putea spune “ochiul nu se satură văzând, nici urechea nu se mulÈ›umeÈ™te auzindâ€. Nu-i aÈ™a că aceste observaÈ›ii sunt perfect valabile È™i în zilele noastre, la cam trei mii de ani după Solomon? Și nu aÈ›i mai auzit în mai multe rânduri cuvintele “nu este nimic nou sub soareâ€, pe care poate cel care le-a rostit nici nu È™tia că au fost scrise de Solomon? . “Ce a fost, aceea va fi; È™i ce s-a făcut, aceea se va face; È™i nu este nimic nou sub soareâ€. Nu este această constatare din vechime a lui Solomon în perfect acord cu ceea ce susÈ›in mulÈ›i È™i astăzi: că istoria se repetă? Pe la începutul secolului XX, George Bernard Shaw spunea: “Singurul lucru care poate fi învățat din istorie este că niciodată nimeni nu a învățat nimic din istorieâ€. De ce? Pentru că de mii de ani inima omului nu s-a schimbat deloc È™i omul nu a devenit cu nimic mai inteligent, ci progresul omenirii a constat doar în dezvoltarea de noi tehnologii È™i acumularea de mai multe cunoÈ™tinÈ›e, aÈ™a că astăzi, cu toate tehnologiile avansate, oamenii nu sunt cu nimic mai fericiÈ›i decât pe vremea lui Solomon, ci, dimpotrivă, găsesc È™i mai multe motive ca să se simtă nefericiÈ›i. Cu tot progresul cu care se laudă omenirea, oare nu putem repeta È™i noi: “ce este strâmb nu se poate îndrepta È™i ce lipseÈ™te nu se poate număraâ€? Acum, când avem mult mai multe cunoÈ™tinÈ›e È™tiinÈ›ifice nu vedem cum “cunoÈ™tinÈ›a înmulÈ›eÈ™te durereaâ€? Și scrierea lui Solomon arată că el a È™i întrevăzut ceea ce avea să vină după el. “Și am urât viaÈ›a, pentru că lucrarea care se face sub soare mi-a fost o povară; pentru că totul este deÈ™ertăciune È™i goană după vânt. Și am urât toată truda mea cu care m-am muncit sub soare, pentru că trebuie s-o las omului care va fi după mine. Și cine È™tie dacă el va fi înÈ›elept sau nebun? TotuÈ™i el va stăpâni peste toată munca mea cu care m-am trudit È™i cu care am fost înÈ›elept sub soare. Aceasta de asemenea este deÈ™ertăciuneâ€. Pentru că, într-adevăr, dacă în timpul lui Solomon împărăția lui Israel a prosperat È™i a ajuns să fie renumită, fiul care i-a urmat la tron a fost lipsit de înÈ›elepciune È™i a făcut ca împărăția să se despartă în două. Dacă tot ce face omul este deÈ™ertăciune, în schimb, ceea ce face Dumnezeu este perfect È™i “nu este nimic de adăugat la aceasta È™i nimic de scăzut din ea†(3.14). Astăzi, cei care studiază natura pot observa cât de minunat se reglează lucrurile în natură, cum animalele È™i plantele sunt într-un echilibru ecologic, pe care omul îl strică prin lucrările lui, adăugând unele lucruri È™i făcând să dispară altele. Iată că Solomon constata aceasta cu mult înainte de a se fi văzut dezastre ecologice de felul celor din zilele noastre. Poate că credeÈ›i că ideea că omul este ca un animal este relativ modernă, că își are originea în vremea lui Darwin? Iată că eclesiastul scria că “că ce se întâmplă fiilor oamenilor se întâmplă È™i animalelor; chiar acelaÈ™i lucru li se întâmplă: cum moare unul, aÈ™a moare È™i celălalt; È™i o suflare au toÈ›i, iar omul n-are nici un avantaj față de animal, pentru că totul este deÈ™ertăciune. ToÈ›i merg spre acelaÈ™i loc, toÈ›i sunt din țărână È™i toÈ›i se întorc în țărână. Cine cunoaÈ™te duhul fiilor oamenilor? Merge el sus, È™i duhul animalelor merge el jos, în pământ?†(3.19) Chiar de atunci Solomon constatase asemănările dintre biologia omului È™i a animalelor, deci iată că, într-adevăr “nimic nou sub soareâ€. Și încă de atunci Solomon constata principiul concurenÈ›ei, cu care se laudă societatea capitalistă: “Și am văzut toată truda È™i toată iscusinÈ›a la lucru: aceasta este doar din gelozia omului față de aproapele său†(4.4). Astăzi recunoaÈ™tem că singurul motor al dezvoltării este dorinÈ›a omului de a se arăta mai bun decât semenul său. Și unde își are originea acest spirit de concurență? Prima dată apare în cartea Geneza, când È™arpele i-a spus femeii “vi se vor deschide ochii È™i veÈ›i fi ca Dumnezeu†(Gen. 3.5). Și de atunci orice om caută să se înalÈ›e deasupra altor oameni. Ecleziastul constată că este multă nedreptate sub soare È™i că mulÈ›i oameni sunt asupriÈ›i timp îndelungat. TotuÈ™i el are convingerea că este un timp pentru fiecare lucru È™i că este È™i un timp când Dumnezeu îi va judeca pe cei drepÈ›i È™i pe cei nedrepÈ›i. Atunci, față de Dumnezeul atotputernic, ce atitudine se cuvine să aibă omul? Iată ce spune el: “PăzeÈ™te-È›i piciorul când mergi în casa lui Dumnezeu È™i apropie-te mai bine să asculÈ›i decât să aduci jertfa nebunilor; pentru că ei nu È™tiu că fac rău. Nu te pripi cu gura ta È™i să nu È›i se grăbească inima să rostească ceva înaintea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este în ceruri È™i tu pe pământ; pentru aceasta, cuvintele tale să fie cumpătate!†(5.1-2). Deci Dumnezeu doreÈ™te în primul rând ascultare. Și ce anume este atunci jertfa nebunilor? Este modul în care, în mod trist, oamenii înÈ›eleg în general relaÈ›ia cu Dumnezeu: ei trebuie să facă ceva pentru Dumnezeu, ca Dumnezeu să îi răsplătească în schimb. Dacă avem a face cu Dumnezeul Atotputernic, Creatorul a tot ce este în univers, atunci ce am putea noi face pentru El ca să fie ceva de care El într-adevăr să aibă nevoie; ce am putea noi face pentru El, ca El să se simtă cumva obligat să ne răsplătească? Și totuÈ™i majoritatea religiilor oamenilor spun că omul trebuie să facă ceva pentru ca Dumnezeu să îl răsplătească. Și aceasta când Dumnezeu cere pur È™i simplu ascultare. Jertfa nebunilor este de multe ori adusă pe principiul exprimat de zicala populară “ce este frumos È™i lui Dumnezeu îi placeâ€. Nimic mai tragic decât ca omul să își facă un dumnezeu după imaginaÈ›ia lui È™i să considere că ceea ce îi place lui trebuie, în mod necesar, să îi placă È™i lui Dumnezeu. Prima jertfă de acest gen pe care o prezintă Scriptura este jertfa lui Cain. El a adus din roadele pământului pe care îl muncise el. Era ceva rău în munca lui? Nu am putea spune aÈ™aceva. Era ceva rău în roadele pământului? Nici despre acestea nu putem spune că erau rele. Și atunci de ce nu a privit Dumnezeu cu plăcere la jertfa lui? Problema consta în faptul că acele roade erau scoase din pământul despre care Domnul îi spusese lui Adam “blestemat este pământul din cauza ta†(Gen. 3.17). Și ce altă soluÈ›ie ar fi avut Cain? ÃŽn contrast cu aceasta avem jertfa adusă de Abel, care a adus “din cele întâi născute ale oilor È™i din grăsimea lor†(Gen. 4.3). De unde a avut el această inspiraÈ›ie ca să facă ceva plăcut lui Dumnezeu? Răspunsul îl găsim în capitolul anterior, când, pentru a rezolva problema goliciunii omului, “Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam È™i soÈ›iei sale îmbrăcăminte de piele È™i i-a îmbrăcat†(3.21). Pentru a rezolva problema păcatului trebuia să intervină moartea. Și Abel a fost inspirat privind la rezolvarea pe care a arătat-o Dumnezeu: el a ascultat, pe când Cain a avut intenÈ›ii bune È™i iniÈ›iativă. Acea primă jertfă era o imagine simbolică a jertfei perfecte a Domnului Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu venit pe pământ ca om, pentru a rezolva deplin È™i definitiv problema păcatului È™i pentru ca, prin credinÈ›a în El, oamenii să fie salvaÈ›i de la pierzarea eternă. Dar Solomon nu a ajuns la această concluzie. De ce? Pentru că el a fost complet absorbit în a cerceta È™i a experimenta ceea ce se face “sub soareâ€, iar aceasta nu l-a putut conduce decât la a ajunge la concluzia că existenÈ›a omului pe pământ are ceva tragic È™i totul este deÈ™ertăciune. Și aceasta, repet, nu este concluzia unui ascet care s-a retras din lume, ci a unuia care a putut a experimentat tot ce putea avea È™i face un om în acea vreme. Spre deosebire de Solomon, David, tatăl lui, a fost marcat de sentimentul dependenÈ›ei de Dumnezeu. Poate È™i pentru că mai toată viaÈ›a lui a fost în situaÈ›ii limită. Și putem spune aceasta având în vedere că cele mai mari rele le-a făcut nu când era în strâmtorare, ci când nimic nu îi era potrivnic: atunci el nu È™i-a putut controla poftele È™i atunci s-a lăsat purtat de voinÈ›a proprie, despre care Domnul spusese mai înainte: “voinÈ›a proprie este ca nelegiuirea È™i ca închinarea la idoli†(1 Sam. 15.23). Cu toate acestea, David rămâne în scriptură ca “omul după inima lui Dumnezeu†pentru că el a adus toate problemele înaintea Domnului È™i a aÈ™teptat îndrumarea lui, chiar în situaÈ›ia când a comis greÈ™eli grave zicând “Să cădem, te rog, în mâna Domnului, pentru că mari sunt îndurările Lui È™i să nu cad în mâna omului†(2 Sam. 24.14). Filozofia ecleziastului nu este una speculativă, care să imagineze o lume ideală È™i să spună cum ar fi ideal să fie omul, aÈ™a cum au făcut mai târziul mulÈ›i filozofi foarte apreciaÈ›i, ci este filozofia omului care a experimentat multe, practic tot cea putea experimenta un om în acea vreme, pe când majoritatea celorlalÈ›i filozofi nu au avut mai deloc posibilitatea să experimenteze lucruri comparabile cu ceea ce a putut experimenta Solomon, au teoretizat pe baza experienÈ›elor altora, È™i-au folosit pe imaginaÈ›ia È™i au făcut multe speculaÈ›ii. Și concluzia finală este că tot ceea ce se face sub soare este deÈ™ertăciune. Deci nimic din ceea ce este sub soare nu poate satisface sufletul omului. Aceasta pentru că sufletul omului are nevoie de Dumnezeu, fapt pe care îl spune direct psalmistul “cum doreÈ™te cerbul izvoarele de apă, aÈ™a te doreÈ™te sufletul meu pe tine, Dumnezeule†(Ps. 42.1). Dar păcatul transmis de Adam la toÈ›i urmaÈ™ii lui este ceea ce îl desparte pe om de Dumnezeu. Iar soluÈ›ia pentru aceasta este cea pe care i-a promis-o Dumnezeu lui Adam chiar după ce a păcătuit: sămânÈ›a femeii va zdrobi capul È™arpelui – această sămânță este Hristos, È™i numai prin El, omul desăvârÈ™it, care este È™i Dumnezeu desăvârÈ™it poate fi satisfăcut sufletul omului. Dar pentru aceasta trebuie ca omul să nu mai fie absorbit de ceea ce se face “sub soare†și trebuie să recunoască cât este de dependent de Dumnezeu ... Care este sensul profeÈ›iilor din Vechiul Testament ÃŽn general, când ne gândim la profeÈ›ii, ne gândim la preziceri despre evenimente viitoare. Și au fost È™i continuă să fie mulÈ›i oameni care pretind că au puterea de a vedea viitorul. Dar profeÈ›ii din Scriptură sunt caracterizaÈ›i prin aceea că ei le transmit oamenilor cuvintele lui Dumnezeu, lucru care se vede imediat din cuvintele “aÈ™a vorbeÈ™te Domnulâ€, repetate de atâtea ori în cărÈ›ile profeÈ›ilor. Am putea spune: “Păi, în numele cui ar fi putut să vorbească acei oameni pentru ca mesajele lor să aibă autoritate?†Atunci, să vedem care este sensul mesajelor pe care le-au transmis ei È™i cui i-ar fi slujit aceste mesaje. AÈ™a cum am spus mai înainte, în această scriere nu intenÈ›ionez să fac un studiu amănunÈ›it al acestor cărÈ›i – pe care l-au făcut mulÈ›i alÈ›ii înainte -, ci numai să prezint câteva aspecte care le dau un caracter net deosebit față de orice alte cărÈ›i care s-au scris în decursul istoriei cu scopul de a-l provoca pe cititorul acestor rânduri să cerceteze. Să începem cu cartea profetului Isaia, care are cea mai mare ca întindere È™i una dintre primele din punct de vedere cronologic. Potrivit cu ceea ce spune cartea, autorul a trăit mulÈ›i ani în Ierusalim, pe parcursul domniei împăraÈ›ilor “Ozia, Iotam, Ahaz È™i Ezechia†și “viziunile†din partea Domnului le-a avut pe parcursul multor ani. Și ce are el de spus? Cartea începe cu o mustrare aspră din partea Domnului la adresa lui Israel, în care tot poporul este acuzat pentru necredinÈ›a È™i nerecunoÈ™tinÈ›a față de Domnul, care a arătat dispreÈ› față de “Sfântul lui Israelâ€. Rămânând numai la aceste prime mustrări am putea zice că, Isaia, fiind dintre preoÈ›i, mustra aspru tot poporul pentru că se depărtau de religia lăsată de Moise È™i, prin aceasta, clasa preoÈ›ilor era dezavantajată. Dar ia să vedem ce mai spune în continuare profetul: “«Ce-mi trebuie mulÈ›imea jertfelor voastre?» zice Domnul; «Sunt sătul de arderile-de-tot de berbeci È™i de grăsimea vitelor îngrășate È™i nu-mi place sângele taurilor È™i al mieilor È™i al È›apilor ... cine a cerut aceasta din mâna voastră, ca să călcaÈ›i curÈ›ile Mele? Nu mai aduceÈ›i daruri deÈ™arte. Tămâia ÃŽmi este o urâciune, luna nouă È™i sabatul, chemarea adunărilor. Nu pot suferi nelegiuirea È™i adunarea de sărbătoare. Sufletul Meu urăște lunile voastre noi È™i sărbătorile voastre. ÃŽmi sunt o povară. Am oboist purtându-le. Și când vă veÈ›i întinde mâinile, ÃŽmi voi ascunde ochii de voi; chiar dacă vă veÈ›i înmulÈ›i rugăciunile, nu voi asculta: mâinile voastre sunt pline de sânge. SpălaÈ›i-vă, curățiÈ›i-vă; depărtaÈ›i răutatea faptelor voastre dinaintea ochilor Mei; încetaÈ›i să faceÈ›i rău!Ƞ(Isa. 1.11-16). Iată că nu lipseau deloc manifestările religioase, ba chiar poporul îndeplinea o mulÈ›ime de ritualuri. Ei aduceau o mulÈ›ime de jertfe È™i È›ineau sărbători; nu se punea problema că templul era gol È™i că preoÈ›ii erau aproape muritori de foame, ca, de nevoie, să se apuce să strige către tot poporul pentru ca să-i determine să se întoarcă la religia de pe urma căreia era asigurată existenÈ›a acelor preoÈ›i. Cu toată religiozitatea manifestată, poporul, È™i în special conducătorii sunt acuzaÈ›i de nedreptate, ipocrizie È™i de răzvrătire împotriva Domnului. Și profetul anunță judecata cu care vor fi loviÈ›i vrăjmaÈ™ii Domnului È™i că va aÈ™eza din nou judecători la Ierusalim È™i oraÈ™ul se va numi “Cetatea dreptății†și “OraÈ™ credinciosâ€. DeÈ™i acuză nedreptatea socială, profetul nu este un revoluÈ›ionar care să îndemne poporul la revoltă, la răsturnarea ordinii sociale existente, prezentând oamenilor asupriÈ›i mirajul unei societăți în care vor trăi bine cu toÈ›ii, ci face apel la credinÈ›a în Domnul, care iubeÈ™te dreptatea È™i doreÈ™te schimbarea inimii omului păcătos. Și acest aspect al ipocriziei religioase este reluat È™i în finalul cărÈ›ii “Cel care înjunghie un bou este ca acela care ucide un om; cel care jertfeÈ™te un miel, ca acela care rupe gâtul unui câine; cel care aduce un dar de mâncare, ca acela care aduce sânge de porc; cel care oferă o aducere-aminte de tămâie, ca acela care binecuvântează pe un idol. După cum ei È™i-au ales căile lor È™i sufletul lor se desfătează în urâciunile lor, È™i Eu voi alege nenorocirea lor È™i voi aduce asupra lor lucrurile de care se tem, pentru că Eu am chemat È™i nimeni n-a răspuns; am vorbit È™i ei n-au ascultat, ci au făcut ce este rău în ochii Mei È™i au ales ceea ce nu Mi place†(Isa. 66.3-4). Profetul spune că Dumnezeu doreÈ™te nu ca omul să facă fapte mari pentru El, ci ca inima omului să fie plină de dorinÈ›a de a face ceea ce ÃŽi este plăcut lui Dumnezeu: “Dar spre acesta Mă voi uita: spre cel smerit È™i zdrobit în duh È™i care tremură. la cuvântul Meu†(Isa. 66.2). Apoi, în capitolul al doilea, profetul spune despre o vreme, la “sfârÈ™itul zilelor†când “muntele casei Domnului va fi întărit în vârful munÈ›ilor È™i se va înălÈ›a peste dealuri; È™i toate naÈ›iunile vor veni spre el†și “din Sion va ieÈ™i legea†și atunci vor înceta războaiele È™i Dumnezeu va judeca între naÈ›iuni. Iată unul din textele pe care se bazează mulÈ›i din poporul evreu pentru a afirma că ei sunt o naÈ›iune superioară celorlalte. Dar în acest text nu este nicidecum preamărit poporul Israel, ci Domnul este Cel care face lucruri măreÈ›e, care, lucruri pe care omenirea nu pare capabilă să le realizeze: oare pare posibil ca, în viitorul apropiat, să înceteze toate războaiele din lume? “Și mândria omului va fi smerită È™i trufia oamenilor se va pleca È™i Domnul singur va fi înălÈ›at în ziua aceea†(v. 17). Deci, nici vorbă de naÈ›ionalism sionist. Și ce spune profetul despre omenire: “TerminaÈ›i cu omul, a cărui suflare este în nările lui; pentru că în ce s-ar È›ine seama de el?†Aceasta când, de-a lungul istoriei, orice filozof, orice istoric È™i orice om politic a căutat să îl înalÈ›e pe om. Ar putea oare un om să spună de la sine însuÈ™i o asemenea frază? Cine altcineva decât Dumnezeul atotputernic È™i Creatorul tuturor lucrurilor ar putea da o asemenea sentință? După acestea profetul spune despre calamitățile care se vor abate asupra Ierusalimului È™i a împărăției lui Iuda ca urmare a necredinÈ›ei. Ei au fost aleÈ™i de Dumnezeu pentru ca să aibă niÈ™te privilegii deosebite, dar ei au fost necredincioÈ™i È™i au vrut alte lucruri. De aceea Domnul îi pedepseÈ™te È™i din tot poporul numai o rămășiță va fi salvată: “RămășiÈ›a se va întoarce, rămășiÈ›a lui Iacov, la Dumnezeul cel puternic. Căci chiar dacă poporul tău, Israel, ar fi ca nisipul mării, numai o rămășiță din el se va întoarce; nimicirea hotărâtă se va revărsa în dreptate†(Isa. 10.21-22). Aceste cuvinte nu îndreptățesc nicidecum naÈ›ionalismul È™i este sigur că nu făcea plăcere conducătorilor de atunci ai poporului È™i nu poate fi agreat nici de conducătorii de azi. Și nu numai că aceste mesaje nu sunt pe placul poporului, nici al conducătorilor din de atunci sau din zilele noastre, dar cartea lui Isaia mai cuprinde È™i anumite lucruri pe care autoritățile religioase iudaice nu vor să le înÈ›eleagă. Mă refer în mod special la capitolul 53. “Cine a crezut ceea ce ni se vestise? Și cui i s-a descoperit braÈ›ul Domnului? Pentru că El a crescut înaintea Lui ca o odraslă fragedă È™i ca o rădăcină dintr-un pământ uscat. Nu avea nici frumuseÈ›e, nici strălucire, ca să ne atragă privirile, nici o înfățiÈ™are ca să-L dorim†(Isa. 53.1-2). Și astăzi ca È™i în perioadele cele mai grele ale istoriei lor iudeii religioÈ™i aÈ™teaptă pe cineva care să se arate puternic aÈ™a cum era Moise când i-a scos din Egipt, potrivit cu ceea ce este scris în cartea Deuteronom (Deut. 18.15-19). Dar iată că aici este prezentat cineva care are o poziÈ›ie umilă pe pământ, ca o “rădăcină dintr-un pământ uscatâ€, “dispreÈ›uit È™i părăsit de oameniâ€. Și acesta “suferinÈ›ele noastre le-a purtat È™i durerile noastre le-a luat asupra Luiâ€. Apare această persoană unică, care fiind într-o poziÈ›ie de jos pe scara socială È™i dispreÈ›uit de tot poporul primeÈ™te să fie pedepsit de Domnul pentru ca prin aceasta ceilalÈ›i, care rătăceau ca niÈ™te oi, să fie vindecaÈ›i. “Și groapa Lui a fost rânduită cu cei răi, dar El a fost cu cel bogat în moartea Lui, pentru că nu făcuse nici o violență, nici nu a fost vicleÈ™ug în gura Luiâ€. Dar, după această moarte ca a unui răufăcător, “Își va lungi zilele È™i plăcerea Domnului va prospera în mâna Lui. Va vedea din rodul muncii sufletului Săui È™i va fi satisfăcutâ€. Se poate vorbi în mod mai clar despre înviere? Despre cine altcineva ar putea fi vorba decât despre Hristos Isus, pe care nici acum autoritățile religioase ale iudeilor, cei care au această carte a lui Isaia printre scrierile lor sfinte, nu doresc să ÃŽl recunoască? Dar nu numai evreii nu sunt dispuÈ™i să-L recunoască, ci oare câți sunt dispuÈ™i să ia literal cuvintele care spun că El “va împărÈ›i prada cu cei puternici, pentru că Și-a dat sufletul la moarte È™i a fost numărat cu cei fărădelege; È™i a purtat păcatul multora È™i a mijlocit pentru cei fărădelegeâ€? Este ceva într-adevăr incredibil. Și de ce ar fi scris Isaia ceva atât de incredibil dacă nu pentru că Dumnezeul atotputernic l-a pus să scrie aÈ™a? Suntem oare dispuÈ™i să recunoaÈ™tem că trebuie să terminăm cu omul, aÈ™a cum scrie Isaia în capitolul 2 È™i că singurul om perfect înaintea lui Dumnezeu, pe care El ÃŽl va înălÈ›a este acesta din capitolul 53? Dacă mulÈ›i se întreabă de ce, dacă este un Dumnezeu atotputernic, nu vine El să instaureze ordinea pe pământ È™i să pună capăt la atâtea lucruri rele, iată că această perioadă în care pe pământ va fi o guvernare potrivită cu voia Domnului este descrisă în capitolul 65. “Pentru că, iată, Eu creez ceruri noi È™i un pământ nou; È™i cele dinainte nu vor mai fi amintite, nici nu vor mai veni în inimă … Nu va mai fi acolo prunc care să trăiască puÈ›ine zile, nici bătrân care să nu-È™i împlinească zilele. Căci cine va muri în vârstă de o sută de ani va fi tânăr, iar păcătosul în vârstă de o sută de ani va fi blestemat … Nu vor munci în zadar, nici nu vor naÈ™te copii care să fie spre groază, pentru că ei sunt sămânÈ›a celor binecuvântaÈ›i ai Domnului È™i urmaÈ™ii lor împreună cu ei. Și va fi aÈ™a: înainte de a chema ei, Eu voi răspunde È™i, în timp ce ei încă vor vorbi, Eu îi voi auziâ€. Dar aceasta vine după multe judecăți grele asupra tuturor naÈ›iunilor È™i asupra poporului Israel È™i după ce rămășiÈ›a credincioasă din Israel a ajuns să spună “Pentru că toÈ›i am ajuns ca ceva necurat È™i toate faptele noastre drepte sunt ca o haină mânjită; È™i toÈ›i ne veÈ™tejim ca frunza È™i nelegiuirile noastre ne poartă ca vântul†(Isa. 64.6). Deci cei care se vor bucura de această lume nouă nu sunt prezentaÈ›i ca fiind unii deosebit de destoinici sau puternici, care s-au luptat È™i au făcut fapte mari, aÈ™a cum îndeamnă orice religie, ci sunt oameni care s-au pocăit, adică s-au recunoscut total nevrednici înaintea lui Dumnezeu cu toate bunele lor intenÈ›ii, È™i care recunosc a fi în totul dependenÈ›i de Dumnezeu. O caracteristică a tuturor profeÈ›ilor este aceea de a fi nepopulari, pentru că mesajele lor erau nefavorabile pentru popor, pentru conducători È™i chiar È™i pentru preoÈ›i. Și aceste mesaje nu numai că îi făceau să fie nepopulari, ci le È™i aduceau suferinÈ›e din partea celor care erau lezaÈ›i de cuvintele lor, adică aproape de la tot poporul. Aceste suferinÈ›e sunt prezentate cel mai bine în cartea profetului Ieremia, care a trăit sfârÈ™itul împărăției lui Iuda È™i cucerirea È™i dărâmarea Ierusalimului de babilonieni. Ne putem întreba, pe bună dreptate, de ce ar persista cineva în a vorbi È™i a scrie lucruri care nu numai că nu îi aduc nici un profit, ci îi atrag oprobiul tuturor celor din jur. Un răspuns facil, pe placul celor care vor să nu își creeze nici un fel de probleme ar fi că era un nebun care suferea de grandomanie È™i se credea superior tuturor celor din jurul lui, închipuindu-È™i că numai el îl cunoaÈ™te pe Dumnezeu, aÈ™a că toÈ›i ceilalÈ›i ar face bine să asculte de el. Dar ia să vedem ce spune Ieremia despre modul cum È™i-a început lucrarea: “Și eu am zis: Vai, Doamne Dumnezeule, iată, eu nu È™tiu să vorbesc, pentru că sunt un copil! Dar Domnul mi-a zis: .Nu zice: «Sunt un copil», pentru că vei merge la toÈ›i aceia la care te voi trimite È™i vei vorbi orice îți voi porunci. Nu te teme de ei; pentru că Eu sunt cu tine ca să te scap, zice Domnul. Și Domnul Și-a întins mâna È™i mi-a atins gura. Și Domnul mi-a zis: Iată, am pus cuvintele Mele în gura ta. Vezi, în ziua aceasta te-am pus peste naÈ›iuni È™i peste împărății, ca să smulgi È™i să dărâmi È™i să distrugi È™i să surpi, să zideÈ™ti È™i să sădeÈ™ti†(Ier. 1.6-10). Deci, iată că el È™i-a început lucrarea marcat de sentimentul slăbiciunii, nu gândind că este deosebit de inteligent sau de capabil, ci fără pic de încredere în sine, numai cu încredere în Dumnezeu È™i dominat de sentimentul responsabilității înaintea lui Dumnezeu. Și astfel, el a spus din partea lui Dumnezeu că nu este nimeni în Ierusalim care să caute adevărul È™i să facă dreptate, că toÈ›i sunt necredincioÈ™i Domnului, care s-a îngrijit de ei, È™i de aceea vor fi luaÈ›i în captivitate È™i deportaÈ›i. Evident, aceasta i-a atras duÈ™mănia tuturor, chiar È™i a preoÈ›ilor, până într-atât încât PaÈ™hur, supraveghetorul Templului, l-a lovit È™i l-a pus în butuci (Ier. 20.1-7). Oare o asemenea experiență nu ar fi de natură să-l facă să-È™i schimbe purtarea pe oricine ar rosti de la sine însuÈ™i asemenea cuvinte? Dar ce a făcut Ieremia după aceea? I-a transmis tocmai împăratului Zedechia că Domnul va lupta împotriva lor È™i că îl va da pe Zedechia în mâna împăratului NebucadneÈ›ar È™i că aceia care vor rămâne în cetate vor muri de sabie, ciumă sau foamete, iar aceia care vor ieÈ™i È™i se vor preda vor trăi. Putea să se aÈ™tepte la un tratament mai bun spunând acestea? Sigur că nu, dar spunea acele cuvinte cu multă durere pentru poporul lui pentru că aÈ™a îi dăduse Domnul să spună. Și în capitolul 21 vedem cum tot poporul a strigat că Ieremia este vrednic de moarte È™i numai câțiva dintre bătrânii cetății i-au potolit amintindu-le că È™i alÈ›i profeÈ›i au vestit cuvinte asemănătoare împotriva Ierusalimului, dar Ezechia, împăratul credincios, nu i-a omorât. După ce a trebuit să sufere mânia preoÈ›ilor, cărora le-a spus că Templul avea să fie dărâmat È™i cu a întregului popor, care era aproape să-l ucidă, Ieremia a trebuit să se confrunte È™i cu falÈ™i profeÈ›i, care pretindeau a vorbi în numele Domnului, dar de fapt le spuneau oamenilor lucruri favorabile, care le convenea să le audă, din aceia care “au legat cu uÈ™urătate rana fiicei poporului Meu, zicând: «Pace! Pace!», È™i nu este pace!†(Ier. 6.14). Cu toate acestea, Ieremia a persistat în a vesti lucruri rele, pe care istoria le-a confirmat întocmai. Și chiar fiind închis pentru acele cuvinte, Ieremia a scris o carte cuprinzând lucrurile rele care aveau să vină peste Ierusalim, peste căpeteniile lui È™i peste tot poporul, pe care a trimis-o împăratului. Și toate acestea, profetul Ieremia le-a scris cu durere pentru popor È™i cu dorinÈ›a ca, dacă se poate să fie cruÈ›aÈ›i de acele calamități, până într-atât încât Domnul îi spune: “Și tu, nu te ruga pentru poporul acesta È™i nu înălÈ›a pentru ei nici strigăt, nici rugăciune, pentru că nu-i voi asculta atunci când vor striga către Mine pentru nenorocirea lor†(11.14) È™i iarăși “Nu te ruga pentru poporul acesta pentru binele lor. Când vor posti, nu le voi asculta strigătul. Și când vor aduce o ardere-de-tot È™i un dar de mâncare, nu le voi primi; pentru că îi voi nimici prin sabie È™i prin foamete È™i prin ciumă†(14.11-12). Cu totul altfel decât stă în firea omului, care în mod natural caută să fie cât mai comod È™i mai confortabil în viață È™i atunci când cineva îl deranjează È™i îl împiedică să aibă confortul pe care È™i-l doreÈ™te, ajunge să considera ca pe un duÈ™man acea persoană. Dacă nu era într-adevăr cuvântul lui Dumnezeu ceea ce spuneau profeÈ›ii din Vechiul Testament, pentru ce ar fi vestit ei atâtea lucruri rele despre tot poporul din care făceau ei parte È™i pentru ce ar fi primit ei să sufere? Sigur că aproape toÈ›i vorbesc È™i despre restaurarea împărăției lui Israel, È™i că, odată cu aceasta toate naÈ›iunile vor veni la Ierusalim să se închine Domnului, dar toate aceste lucruri măreÈ›e vor fi nu ca urmare a faptelor mari ale poporului, ci prin bunătatea È™i îndurarea Domnului È™i numai o rămășiță credincioasă din popor se va bucura de aceasta, după ce cei mai mulÈ›i vor pieri fiind pedepsiÈ›i de Domnul. Și nu numai atât, scrierile lor cuprind lucruri pe care È™i azi evreii, chiar avându-le printre cărÈ›ile lor sfinte, nu par să le înÈ›eleagă, anume pasaje care spun că Mesia, Unsul, va avea de suferit înainte de a împărăți. ÃŽnafară de Isaia care vorbeÈ™te în capitolul 53 despre suferinÈ›ele, moarte È™i învierea lui Mesia, mai sunt È™i alÈ›ii care spun câte ceva despre acestea. Unul dintre aceÈ™tia este Daniel, care spune: “Unsul va fi nimicit È™i nu va avea nimic; È™i poporul unui conducător care va veni va distruge cetatea È™i sfântul locaÈ™ È™i sfârÈ™itul ei va fi cu un potop; È™i până la sfârÈ™it va fi război: pustiirile hotărâte†(Dan. 9.26) – nu seamănă aceasta grozav de mult cu un rezumat al morÈ›ii lui Hristos È™i al distrugerii Ierusalimului de romani, după care războaiele pe teritoriul Israelului continuă până în zilele noastre? Un alt pasaj remarcabil este în profetul Zaharia, care arată cum, la începutul restaurării împărăției, iudeii se vor pocăi È™i vor plânge: “Și voi turna peste casa lui David È™i peste locuitorii Ierusalimului duhul îndurării È™i al cererilor; È™i vor privi spre Mine, Acela pe care L-au străpuns.; È™i vor boci pentru El, cum boceÈ™te cineva pentru singurul lui fiu, È™i se vor amărî pentru El, cum este cineva în amărăciune pentru întâiul său născut†(Zah. 14.10). Oare nu aÈ™a s-ar întâmpla cu iudeii când ar ajunge să afle că Isus, pe care L-au dată să fie crucificat – deci străpuns – este de fapt Mesia? Oare înÈ›elegea Zaharia ceea ce scria? Cred că nu, ci, aÈ™a cum spunea apostolul Petru: “au căutat È™i au cercetat stăruitor profeÈ›ii care au profeÈ›it despre harul arătat față de voi, cercetând spre care sau ce fel de timp arăta Duhul lui Hristos, care era în ei, mărturisind dinainte patimile care erau pentru Hristos È™i gloriile de după acestea†(1. Pet. 1.10-11). Și de ce s-au păstrat în cărÈ›ile sfinte ale evreilor aceste pasaje care le creează atâtea probleme, dacă nu pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu È™i Dumnezeu însuÈ™i S-a îngrijit ca aceste cărÈ›i să nu fie modificate aÈ™a cum ar conveni oamenilor? Despre scriitorii Noului Testament - la ce le-a folosit credinÈ›a pe care au predicat-o? Să trecem la cărÈ›ile Noului Testament, care stau la baza creÈ™tinătății, cărÈ›i atât de discutate È™i de variat interpretate de bisericile oficiale È™i cultele creÈ™tine È™i să vedem, întâi de toate, cine sunt autorii lor, È™i ce folos au avut ei din scrierea acestor cărÈ›i È™i din propagarea acestor învățături, din vreme ce, trăind într-o societate dominată de ideea utilității È™i oportunității fiecărui lucru È™i a fiecărui efort depus, nu se poate să evităm acest subiect. ÃŽntâi trebuie să observăm că autorii acestor cărÈ›i nu au fost filosofi, nici nu s-au implicat direct în politică È™i nu s-ar putea spune că s-au apucat să predice pentru că altceva nu È™tiau să facă È™i altfel nu ar fi avut din ce trăi. Astfel, autorul evangheliei după Matei, pe numele lui ebraic Levi, înainte de a-L fi urmat pe Isus, fusese “vameÈ™â€, adică perceptor de taxe pentru stăpânirea romană. Sigur că era o meserie care nu îl făcea deloc popular pentru că trebuia să ia bani de la tot poporul È™i acea categorie socială din care făcea parte era privită cu profund dispreÈ› de iudeii religioÈ™i È™i naÈ›ionaliÈ™ti. Dar, oricum, era o meserie care îi asigura un trai îmbelÈ™ugat. Și totuÈ™i, când Isus i-a spus “urmează-Măâ€, È™i-a lăsat imediat biroul È™i toate obligaÈ›iile acelei slujbe È™i L-a urmat. Am putea spune că aceasta este pentru că avea înaintea lui un om remarcabil, care avea darul să “vrăjească†oamenii È™i să-i atragă după el (vom aborda acest subiect în capitolul următor), dar, dacă, să zicem că ar fi fost numai atât - pentru că în toate timpurile au fost oameni care au atras după ei mari mulÈ›imi -, atunci cum se face că după moartea acelui om deosebit, el a continuat să urmeze învățătura lui È™i a scris această carte, în condiÈ›iile în care acestea nu l-au făcut deloc să fie mai respectat È™i, pe deasupra, acestea nu i-au putut deloc asigura un mod de trai cât-de-cât decent? Matei era cam ceea ce ar fi în zilele noastre un contabil, deci un om educat, în condiÈ›iile în care în societatea din acele vremuri nu erau mulÈ›i care să fie alfabetizaÈ›i, deci ar fi putut să găsească o slujbă de felul celei pe care o avusese înainte, dar, în loc de aceasta, el a continuat să predice pe un om care a murit pe cruce – cea mai ruÈ™inoasă moarte din acel timp È™i È™i-a pus în mod conÈ™tient viaÈ›a în joc ca “apostol†(adică trimis) al acelui om. Cum am putea să ne explicăm de ce Matei a dus o asemenea viață decât dând crezare la ceea ce a scris el, anume că Isus a înviat, este viu, È™i, într-un timp viitor, va veni să stăpânească pe pământ? Următorul evanghelist este Marcu. Despre el citim ceva în cartea Faptele apostolilor: era din Ierusalim, că era rudă cu Barnaba – un iudeu înstărit care, după învierea lui Isus È™i după cincizecime, a vândut un ogor È™i a dat banii pentru folosul ucenicilor - È™i, fără-ndoială, era un iudeu religios È™i credincios, cu o poziÈ›ie socială destul de bună. Autorul cărÈ›ii Faptele apostolilor – evanghelistul Luca – ne spune despre el niÈ™te lucruri care nu îl onorează prea mult, È™i anume că, văzând ce greutăți È™i ce persecuÈ›ii i-au întâmpinat pe Pavel È™i Barnaba, el i-a părăsit È™i s-a întors la Ierusalim. Apoi, Luca ne relatează că, atunci când a fost să plece în cea de-a doua călătorie a lui, Pavel a avut o neînÈ›elegere cu Barnaba pentru că Barnaba a dorit să-l ia cu el È™i pe Marcu – iată ceva care din nou nu-l onorează deloc pe Marcu È™i care face ca această scriere să nu semene deloc cu un basm în care eroii pozitivi fac întotdeauna numai lucruri bune È™i fapte măreÈ›e. Dar, după mai mulÈ›i ani, apostolul Pavel, fiind în închisoare la Roma È™i aÈ™teptând să fie condamnat la moarte, i-a scris lui Timotei “ia-l pe Marcu. È™i adu-l cu tine, pentru că îmi este folositor pentru slujbă†(v. 2 Tim. 4.6-12). Deci tocmai când viaÈ›a lui era în cel mai mare pericol È™i mulÈ›i îl părăsiseră, Pavel a găsit că era bine să-l aibă alături de el pentru ca să-i slujească tocmai pe acela pe care cu ani în urmă nu a vrut să-l ia cu el pentru că îl părăsise în condiÈ›ii în care pericolul nu era atât de evident. Aceasta înseamnă că Marcu a avut un început slab È™i È™ovăielnic, dar în timp a căpătat curaj. Și ce anume ar fi putut să îl încurajeze într-atât, când toate îi erau împotrivă, dacă nu faptul că Isus este Hristos È™i este viu? Cel de-al treilea evanghelist, Luca, È™tim că era medic, deci avea o meserie bine calificată, care îi putea asigura un trai decent. De ce s-ar fi complicat el cu predicarea unei credinÈ›e atât de neobiÈ™nuite, când aceasta, fără doar È™i poate, îl făcea să piardă pacienÈ›i? Având în vedere că el a venit la credință după ce Isus fusese crucificat, nu poate fi vorba că a fost “vrăjit†de acel om extraordinar. Și, parcă ar fi cam prea mult să spunem că un alt om ar putea fi atât de extraordinar încât să îl determine să predice pe cineva care a fost crucificat dacă acel om care a murit nu a È™i înviat. Ce ar fi putut să îl determine să-È™i schimbe viaÈ›a decât faptul că Isus cel crucificat este chiar viu? Despre evanghelistul Ioan È™tim că era pescar È™i el, împreună cu fratele lui, Iacov È™i cu tatăl lor, Zebedei, aveau bărci. După standardele din acele zile erau niÈ™te oameni destul de înstăriÈ›i, care nu erau în situaÈ›ia de a-È™i câștiga existenÈ›a lucrând ca zilieri. Sigur că l-au urmat pe Isus pentru că era un om cu o putere de atracÈ›ie extraordinară È™i că ei, ca mulÈ›i alÈ›ii, sperau că este Mesia È™i gândeau că îi va elibera pe iudei de sub stăpânirea romană È™i va înfiinÈ›a o împărăție puternică, în care se aÈ™teptau să aibă È™i ei poziÈ›ii importante – “la dreapta È™i la stânga†(v. Mat. 20.20-28). Dar, de ce oare nu s-au întors ei la vechiul lor mod de trai după ce acel om extraordinar a fost crucificat, dacă El nu ar fi È™i înviat, potrivit cu ce mărturiseau ei? Și apostolul Petru împreună cu fratele lui, apostolul Andrei, au fost pescari. Și È™tim că Petru avea o casă, o barcă È™i că avea È™i o familie, deci tot ceea ce putea defini pe atunci o stare socială relativ bună È™i o situaÈ›ie stabilă. Evangheliile ne relatează cum el era cel mai plin de elan dintre ucenicii lui Isus, dar È™i că nu înÈ›elegea ceea ce gândea ÃŽnvățătorul lui (v. Mat. 16.13-28). De asemenea ne relatează È™i de angajamentul pe care È™i le-a luat că-l va urma pe Isus până la moarte chiar dacă toÈ›i s-ar lepăda de el È™i de felul ruÈ™inos în care l-a tăgăduit (v. Mat. 26.31-35, 26.47-56 È™i 69-75). Atunci, dacă Petru nu a avut curajul să recunoască legătura pe care a avut-o cu un om în viață, care încă nu fusese condamnat, cum a găsit el apoi curajul să meargă la moarte pentru cel care a fost crucificat? Cu altfel decât dacă Acela este viu È™i are putere? Evanghelia după Ioan ne relatează cum, după moartea lui Isus, Petru a încercat să-È™i reia vechiul lui mod de viață, atât de familiar È™i de paÈ™nic, dar Isus cel înviat l-a chemat să-L urmeze (Ioan 21). Dacă acea întâlnire pe care o relatează evanghelia după Ioan nu ar fi avut loc, atunci ce oare l-ar fi putut determina pe Petru, ce anume l-ar fi putut determina pe Petru să nu se întoarcă la vechiul lui mod de viață, ci să urmeze o cale, care, după cum È™tim l-a dus la moartea prin crucificare? Alt exemplu remarcabil este Iacov, cel numit “fratele Domnului†(v. Mat. 13.55-56). El nu a fost printre cei 12 apostoli, nici în cercul mai larga al ucenicilor care L-au urmat pe Isus în timpul celor trei ani È™i ceva ai manifestărilor Lui publice în viaÈ›a pe pământ È™i nu l-a aprobat în ceea ce făcea. Dar tocmai pe acesta îl găsim alături de apostoli în Faptele apostolilor în capitolul 15, având un cuvânt cu autoritate în mijlocul ucenicilor lui Isus de la Ierusalim, apoi el este È™i autorul epistolei din Scriptură care îi poartă numele È™i tot el este menÈ›ionat de apostolul Pavel în epistola către Galateni (Gal. 2.9) ca având autoritate. Cum se face că el a ajuns să îl predice pe cel pe care nu l-a înÈ›eles în timpul vieÈ›ii È™i de care ar fi fost cel mai normal să se disocieze complet ca de oaia neagră a familiei? Cum altfel s-ar putea explica aceasta dacă Isus nu este viu? Și evangheliile relatează cum toÈ›i ucenicii se aÈ™teptau ca Isus să instaureze împărăția lui Israel È™i ei să aibă poziÈ›ii importante în acea împărăție, poziÈ›ii pentru care chiar ajunseseră să se certe (v. Luca 22.24). Cum se face că după moartea lui prin crucificare, care le-a spulberat toate speranÈ›ele – după cum ne spun È™i evangheliile – ei nu s-au dus fiecare la ale lui, ci au mers să-L predice pe Isus, dacă nu doar prin faptul că El a înviat È™i i-a trimis? Și, în final, să ne oprim la cel mai remarcabil scriitor al Noului Testament – apostolul Pavel. Pe numele lui Saul, din Tars, el era un iudeu din partida religioasă a fariseilor, cu multă influență la Ierusalim. Avea o poziÈ›ie socială pe care probabil că mulÈ›i o invidiau È™i, dacă nu era chiar bogat, cel puÈ›in avea un trai îndestulător. Ca fariseu era normal ca È™i el să lupte împotriva propagatorilor acelei credinÈ›e noi È™i deosebite, care le submina autoritatea. De ce oare ar fi făcut el acea întoarcere ca să devină cel mai mare propovăduitor al credinÈ›ei împotriva căreia luptase, când È™tia foarte bine că prin aceasta își pierdea buna reputaÈ›ie în societate È™i devenea renegat de naÈ›iunea lui? Singura explicaÈ›ie valabilă este aceea pe care o dă el însuÈ™i: că, mergând pe drumul Damascului, a fost oprit de Isus, pe care L-a văzut ca om glorificat în cer. Pentru Hristos Isus a ieÈ™it Saul din îngrădirile strâmte ale religiei iudaice, a lăsat laoparte orice pretenÈ›ii naÈ›ionaliste de superioritate ale iudeilor asupra celorlalte naÈ›iuni È™i a mers să predice la naÈ›iunile pe care iudeii le dispreÈ›uiau, devenind astfel renegat de ei È™i suferind pentru că naÈ›iunea din care făcea el parte era cea mai împotrivitoare față de Isus. Iată că, dacă astăzi sunt mulÈ›i preoÈ›i, pastori È™i predicatori care trăiesc de pe urma credinÈ›ei pe care o vestesc, făcând “din evlavie o sursă de câștigâ€, cum spunea apostolul Pavel în epistola către Timotei (1 Tim. 5.5), în acele zile de început al creÈ™tinismului lucrurile stăteau cu totul altfel. Din punct de vedere pământesc putem recunoaÈ™te că, pentru acei primi vestitori ai evangheliei, lucrurile sunt aÈ™a cum le prezenta apostolul Pavel corintenilor: “Dacă numai în viaÈ›a aceasta avem speranță în Hristos, suntem mai nenorociÈ›i decât toÈ›i oamenii†(1 Cor. 15.19). Deci ei aveau o perspectivă a unei vieÈ›i viitoare alături de Isus, omul glorificat în cer, iar în ceea ce priveÈ™te viaÈ›a lor pe pământ ei se considerau datori să ÃŽl predice pe Isus: “Pentru că, dacă vestesc Evanghelia, nu am de ce să mă laud; pentru că este pusă asupra mea o datorie; È™i este vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia†(1 Cor. 9.16). Isus – un om ca nimeni altul Iată că am ajuns la Cel care este subiectul Noului Testament, È™i, de fapt, spre care ne îndrumă toate cărÈ›ile Bibliei: Isus. Și mă apropii de acest subiect cu sentimentul că, oricât m-aÈ™ strădui, nu ÃŽl pot descrie destul de bine È™i că oricât ar fi să scrie cineva tot nu ar putea acoperi tot ce este El - după cum spunea evanghelistul Ioan, de ar fi să se scrie totul despre El “lumea însăși n-ar putea cuprinde cărÈ›ile scrise†(Ioan 21.25) - având intenÈ›ia de a prezenta numai câteva aspecte care ÃŽl fac să fie net deosebit de orice altă mare personalitate din istoria omenirii. Isus este un om a cărui existență mulÈ›i s-au găsit să o pună sub semnul întrebării, deÈ™i despre el există mai multe mărturii decât despre Iulius Cezar. De ce oare tocmai să zică mulÈ›i că Isus nu a existat în mod real dacă nu pentru că El este atât de diferit de orice altă personalitate din istoria omenirii È™i în măsură să pună în încurcătură pe orice om? MulÈ›i spun că a fost un mare învățător È™i un om cu o putere de atracÈ›ie deosebită. TotuÈ™i El nu a fost un filosof È™i nu a înfiinÈ›at nici o È™coală de filozofie. Și nici nu a fost un revoluÈ›ionar care să îndemne la o schimbare a ordinii sociale. A făcut miracole È™i i-a uimit pe oameni prin cuvinte cum nimeni altul nu a spus până la El È™i nici nu s-a mai întâlnit altul care să se poată compara cu El în ceea ce priveÈ™te învățătura pe care o da. ViaÈ›a Lui este o succesiune de minuni alternând cu momente în care s-a arătat om în slăbiciune. La începutul vieÈ›ii a trebuit să fie dus în Egipt pentru a nu fi ucis de paranoicul È™i crudul Irod, care se temea că Mesia cel vestit de profeÈ›i ar putea să-l răstoarne de pe tron. Apoi a crescut la Nazaret, o cetate cu renume prost, în familia unui tâmplar (v. Mat. 2.23 È™i 13.55-57). După un număr de ani în care nu este consemnat nimic remarcabil în legătură cu el, a venit mărturia deosebită pe care a dat-o despre el profetul Ioan Botezătorul, ceea ce a marcat începutul lucrării lui publice È™i i-a atras la el pe primii ucenici. Mesajul lui către cei cărora le predica este rezumat în evanghelia după Matei în cuvintele: “pocăiÈ›i-vă, pentru că s-a apropiat împărăția cerurilorâ€. Ce înseamnă de fapt această “pocăințăâ€? Potrivit cu semnificaÈ›ia termenului din limba greacă, în care a fost scrie Noul Testament, aceasta înseamnă o schimbare a modului de gândire, ba chiar mai mult decât atât: o schimbare de ființă, după cum i-a spus cărturarului Nicodim: “dacă cineva nu este născut din nou nu poate vedea împărăția lui Dumnezeu†(v. Ioan 3.5). Această schimbare de ființă nu este nicidecum prezentată ca fiind obÈ›inută prin eforturile omului, prin exerciÈ›ii intelectuale, prin meditaÈ›ie sau concentrare, cum propun yoga È™i budismul, de exemplu, ci, aÈ™a cum este prezentată, este ceva la care omul însuÈ™i nu are nici o contribuÈ›ie, după cum nu poate avea nici o contribuÈ›ie la naÈ™terea lui fizică. Și această predicare, potrivit cu ceea ce spun evangheliile era însoÈ›ită È™i de multe vindecări miraculoase ale unor bolnavi de cele mai diferite boli. Dacă nu ar fi fost acele miracole, de ce oare l-ar fi urmat oamenii pe unul despre care se È™tia că este fiul unui tâmplar, care nu urmase nici un fel de È™coli È™i nu avea o poziÈ›ie care să impună respect în societate È™i care, oricum, le spunea niÈ™te lucruri pe care nu le înÈ›elegeau mai deloc, lucruri diferite de tot ce le spuneau persoanele cu autoritate din societate? Oamenii erau atât de impresionaÈ›i de ceea ce făcea È™i spunea El încât gândeau că era Mesia, trimisul Domnului care avea să elibereze poporul Israel de sub dominaÈ›ia naÈ›iunilor È™i să înfiinÈ›eze acea împărăție despre care profeÈ›ii spuneau că nu va avea sfârÈ™it. Și ce le-a spus El atunci mulÈ›imilor? Nu le-a promis fericirea, nici nu i-a îndemnat să pună mâna pe arme pentru a schimba starea lucrurilor, ci le-a spus care sunt condiÈ›iile pentru ca cineva să se poată bucura de acea împărăție. “Ferice de cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăția cerurilor†(v. Mat. cap. 5). Adică cum? Ei se gândeau la lucruri măreÈ›e, dar împărăția la care se gândeau ei avea să fie a celor “săraci în duhâ€, adică tocmai a celor care nu au idealuri măreÈ›e, ci a celor care nu consideră că sunt deosebit de capabili sau că li se cuvine ceva deosebit de bun. “Ferice de cei ce plâng pentru că ei vor fi mângâiaÈ›iâ€. Cum? când orice om important din istorie aceasta a dorit să fie urmat de oameni puternici È™i hotărâți, iar plânsul nu exprimă decât neputinÈ›a? Iată că cineva nu le cere celor care ÃŽl urmează să fie capabili, puternici È™i curajoÈ™i! Și apoi, la fel de neobiÈ™nuit: “ferice de cei blânzi pentru că ei vor moÈ™teni pământulâ€. Când în acea vreme, ca È™i pe tot parcursul istoriei, È™tim că cei mai puternici au reuÈ™it să stăpânească pe pământ impunându-se prin forță. Dar el spune că cei blânzi vor moÈ™teni, deÈ™i È™tim că până È™i atunci când este vorba de o moÈ™tenire se ajunge la conflicte, în care blândeÈ›ea nu ajută pe nimeni să câștige. Aceasta înseamnă că acei oameni blânzi se vor putea bucura de moÈ™tenire numai pentru că Cineva puternic le-o garantează ... Și, parcă pentru a reteza definitiv orice gânduri de mărire È™i de succes în plan social-politic ale celor care L-ar urma, au venit cuvintele: “fericiÈ›i sunteÈ›i voi când vă vor defăima È™i vă vor persecuta È™i, minÈ›ind, vor spune împotriva voastră orice lucru rău, din cauza Meaâ€. Adică va fi o împărăție, dar mai întâi le-a spus despre persecuÈ›ii È™i suferinÈ›e – exact contrariul la ce aÈ™teptau mulÈ›imile. De ce oare? Când cei mai mulÈ›i lideri, chiar È™tiind că cei care îi vor urma vor avea de suferit È™i că puÈ›ini dintre ei vor ajunge să se bucure de o viață mai bună, prezintă întâi lucruri strălucite pentru a-i atrage pe cât mai mulÈ›i după el? El le-a spus ucenicilor săi “Eu vă trimit ca pe niÈ™te oi în mijlocul lupilorâ€, deci nicidecum nu i-a îndemnat la a câștiga o poziÈ›ie în societate impunându-se prin forță, cum au făcut mulÈ›i lideri politici. Și cu privire la calitățile necesare pentru a ajunge în “împărăția lui Dumnezeu†– deci nu o împărăție a lui Israel, cum gândeau ei -, le-a spus că dacă dreptatea lor nu o va depăși pe cea a fariseilor È™i a cărturarilor nu vor intra nicidecum. Aceasta în condiÈ›iile în care fariseii È™i cărturarii erau consideraÈ›i niÈ™te adevăraÈ›i campioni ai moralității, unii din punct de vedere al vieÈ›ii practice arătate, iar ceilalÈ›i din punct de vedere al moralității învățăturilor lor. El da niÈ™te standarde morale pe care nimeni nu ar fi îndrăznit să le prezinte care depășeau cu mult regulile de comportament date în legea pe care evreii o primiseră prin Moise, standarde morale pentru atingerea cărora este într-adevăr nevoie de un om cu totul nou. Și, cu toate că predica niÈ™te standarde morale foarte înalte, El nu se izola în locuri pustii, nu era un ascet, ci trăia în mijlocul oamenilor È™i nu se ferea să vorbească nici cu cei cu cea mai proastă reputaÈ›ie din societate – “vameÈ™ii È™i păcătoÈ™ii†Prin aceasta el își atrăgea ura autorităților religioase, care se simÈ›eau subminate de acel om care spunea că a “venit să caute È™i să mântuiască ce era pierdut†și că ei, cei mari, sunt niÈ™te ipocriÈ›i care “leagă poveri grele de purtat È™i le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le miÈ™te†și aÈ™teaptă ca oamenii să îi onoreze È™i să li se închine. Mesajul lui este total diferit de al oricui a avut ceva de vândut pe tot parcursul istoriei. Cine a mai spus vreodată: “cine nu-È™i ia crucea sa È™i vine după Mine nu este vrednic de Mine†(Mat. 10.38) ? Când crucificarea era pedeapsa aplicată pentru piraÈ›i, tâlhari È™i sclavii revoltaÈ›i, cei de pe cea mai de jos treaptă a societății È™i cel care își lua crucea mergând spre locul de execuÈ›ie È™tia că nu mai avea de aÈ™teptat nici o bucurie pe pământ, ci doar o moarte chinuitoare? Ce altceva putea să însemne acest mod de a vorbi decât că acel om nu căuta să îi atragă pe alÈ›ii pentru că avea nevoie de forÈ›a lor pentru a-È™i atinge scopurile? Și dacă nu avea nevoie de oameni pentru forÈ›a lor, atunci de ce îi căuta? Singura explicaÈ›ie posibilă este doar aceea pe care o dau evangheliile, că îi căuta din iubire. Și deplângea starea lor rea înaintea lui Dumnezeu. ÃŽi căuta pentru că le dorea binele: “veniÈ›i la Mine toÈ›i cei trudiÈ›i È™i împovăraÈ›i È™i eu vă voi da odihnă†(v. Mat. 11.20-30). Nu venise pentru a le lua ceva, nu le cerea să facă eforturi deosebite pentru a obÈ›ine ceva, ci venea cu o ofertă nemaiîntâlnită, cu o ofertă pentru oamenii obosiÈ›i È™i zdrobiÈ›i de poveri ... Știa bine că ceea ce făcea È™i spunea El stârnea gelozia autorităților religioase din Iudeea. Și în mai multe rânduri le-a spus ucenicilor săi că avea să fie crucificat la Ierusalim. Și nici chiar cei care L-au urmat cel mai îndeaproape nu L-au înÈ›eles, ci, după cum spun evangheliile, L-au urmat având gânduri È™i speranÈ›e cu totul diferite de ceea ce implica drumul Lui. De ce oare a mers pe acea cale, dacă nu pentru că, într-adevăr, după cum a spus, È™tia că avea să È™i învieze, dacă nu ar fi fost adevărat ceea ce a spus despre sine: “Pentru aceasta Mă iubeÈ™te Tatăl, pentru că Eu ÃŽmi dau viaÈ›a, ca din nou să o iau. Nimeni nu Mi-o ia, ci Eu o dau de la Mine ÃŽnsumi. Am putere s-o dau È™i am putere s-o iau iarăși. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu†(Ioan 10.17-18). Cu privire la misiunea Lui, El a spus clar că “bobul de grâu căzut în pământ, dacă nu moare rămâne singur, dar dacă moare, aduce mult rod†(Ioan 12.24), adică, dacă ar fi rămas în viață pe pământ, ar fi fost singur, dar după moartea Lui se va putea produce acea transformare de ființă a oamenilor – “naÈ™terea din nouâ€, care va fi rod pentru Dumnezeu Tatăl. Dacă poporul Israel a fost ales, pus deoparte dintre toate naÈ›iunile, aÈ™ezat într-o È›ară bună È™i ocrotit de Dumnezeu, în schimb, poporul celor născuÈ›i din nou va suferi È™i va fi persecutat în această lume, dar, în final, Dumnezeu le va asigura un loc în împărăția pe care o va înfiinÈ›a. După ce profetul Isaia a rostit clar din partea lui Dumnezeu sentinÈ›a “terminaÈ›i cu omul†(Isa. 2.22), urmarea normală este crearea omului “născut din nouâ€, care este în acord cu gândurile lui Dumnezeu. Dacă prima creaÈ›ie a început pe pământ cu crearea unui mediu cât mai favorabil vieÈ›ii (care în zilele noastre a ajuns să fie poluat È™i deteriorat prin activitatea omului), iată că avem în aceasta o a doua creaÈ›ie care începe cu crearea omului după inima lui Dumnezeu într-o societate care este contrară voiei lui Dumnezeu, într-un mediu ostil, ca acel om să aÈ™tepte plin de speranță venirea lui Isus cel înviat, care va aduce È™i schimbarea tuturor lucrurilor. Dacă acestea nu ar fi adevărate, atunci de ce ar fi mers Isus la moarte, când È™tia bine că nu va câștiga nimic în lume prin acea purtare È™i acele cuvinte? Dacă acest om nu ar fi – oricât de incredibil pare È™i de imposibil de explicat logic este – în acelaÈ™i timp È™i Dumnezeu, È™i dacă nu ar fi înviat, atunci ce sens ar avea acea viață a lui pe pământ, cum ne-o descriu evangheliile? Și cum ar putea inventa cineva o poveste atât de incredibilă, care nu se aseamănă cu nici o alta din istoria omenirii È™i care nu face nimic altceva decât să condamne toată societatea ca sistem economic È™i social-politic? Să vedem È™i mărturia unui om remarcabil despre Isus. Ce a spus spre sfârÈ™itul vieÈ›ii sale omul care mai înainte spusese că “Dumnezeu este de partea batalionului cel mai puternicâ€, Napoleon Bonaparte. Când cel care fusese ÃŽmpăratul francezilor se afla în exil pe insula Sfânta Elena, prietenul lui necredincios, generalul Bertrand consemna ceva din meditaÈ›iile lui: “Cunosc oamenii È™i vă spun că Isus Hristos nu este un om. Unele minÈ›i superficiale ar putea vedea asemănări între Hristos È™i întemeietorii de imperii È™i zeii altor religii. Dar nu există asemănare. ÃŽntre cereÈ™tinism È™i orice altă religie este o distanță infinită. ÃŽntemeietorilor oricărei alte religii le putem spune că nu sunt dumnezei, nici agenÈ›i ai Divinității, ci doar misionari ai falsității, făcuÈ›i din acelaÈ™i lut ca È™i ceilalÈ›i muritori. Le putem spune că sunt cu toate pasiunile È™i viciile omeneÈ™ti, de care nu se pot despărÈ›i. Templele È™i preoÈ›ii lor le proclamă originile. AÈ™a îi va vorbi conÈ™tiinÈ›a oricui cercetează zeii È™i templele păgânismului. Păgânismul nu a fost niciodată acceptat ca adevăr de înÈ›elepÈ›ii Greciei ca socrate, Pitagora, Platon, Anaxagoras sau Pericle. Dar, pe de altă parte, cei mai mari intelectuali de după Hristos au avut o credință vie È™i practică în învățăturile evangheliei; nu numai Bossuet È™i Fenelon, care sunt predicatori, ci È™i Newton, Leibnitz, Pascal, Corneille, Racine, Charlemagne È™i Ludovic XIV. Păgânismul este lucrarea omului, în care se poate vedea imbecilitatea noastră. Ce anume È™tiu aceÈ™ti zei mai mult decât alÈ›i muritori? AceÈ™ti legislatori greci sau romani? Acest Numa sau acest Licurgus? PreoÈ›ii Indiei sau cei din Memfis? Confucius sau Mahomed? Absolut nimic. Au adus o confuzie totală în moralitate. Nu este nici unul dintre ei care să fi spus ceva nou cu privire la destinul nostru viitor, cu privire la suflet, la esenÈ›a lui Dumnezeu sau la creaÈ›ie. IntraÈ›i în sanctuarele păgânismului È™i veÈ›i găsi un haos perfect, o mie de contradicÈ›ii, imobilitatea sculpturilor, divizarea È™i ruperea unității, împărÈ›irea atributelor divine, mutilate sau negate în esenÈ›a lor, sofisme ale ignoranÈ›ei È™i îngâmfării, festivități întinate, care împodobesc necurăția È™i urâciunea ... Onorează aceasta pe Dumnezeu sau ÃŽl dezonorează? Putem oare compara aceste religii È™i aceÈ™ti zei cu creÈ™tinătatea? ÃŽn ceea ce mă priveÈ™te, eu spun că nu. Și chem tot Olimpul la judecata mea. Judec dumnezeii È™i sunt departe dea mă prosterna în faÈ›a chipurilor lor deÈ™arte. Zeii È™i legislatorii Indiei, Chinei, Romei È™i atenei nu au nimic care să mă copleÈ™ească prin măreÈ›ie. Nu sunt nedrept față de ei, ci dimpotrivă, îi apreciez pentru că le cunosc valoarea. Fără-ndoială că acei prinÈ›i a căror existență s-a înscris în memorii ca o imagine a frumuseÈ›ii È™i ordinii au fost oameni deosebiÈ›i. Dar în Licurgus, Numa È™i Mahomed văd numai legislatori, care, având cel mai important rol în stat, au căutat cea mai bună soluÈ›ie pentru problemele sociale, dar nu văd în ei nimic divin. Și nici ei înÈ™iÈ™i nu au ridicat asemenea pretenÈ›ii. ÃŽn ceea ce mă priveÈ™te, îi recunosc pe aceÈ™ti zei È™i pe aceÈ™ti oameni mari ca fiind asemenea mie. Ei au avut un rol important în vremea lor, cum am avut È™i eu, dar nimic nu arată la ei un caracter divini. Dimpotrivă, sunt numeroase asemănări între ei È™i mine, scăpări È™i erori care îi aÈ™ează alături de mine în umanitate. Cu Hristos este altfel. Orice lucru cu privire la El mă uimeÈ™te. Spiritul Lui mă copleÈ™eÈ™te È™i voinÈ›a Lui mă pune în încurcătură. El este într-adevăr o ființă cu totul deosebită. Ideile Lui, sentimentele Lui, adevărurile pe care le vesteÈ™te È™i modul Lui de a convinge nu se pot explica nici prin organizare omenească nici prin natura lucrurilor. NaÈ™terea Lui, istoria vieÈ›ii Lui È™i profunzimea învățăturii Sale, care abordează cele mai mari dificultăți È™i oferă cea mai admirabilă soluÈ›ie; evanghelia Lui, apariÈ›ia Lui, împărăția Lui, felul cum a străbătut epocile È™i teritoriile, totul este pentru mine o minune, o taină de nedescifrat, care mă cufundă într-o reverie din care nu mă pot sustrage. Este un mister care stă înaintea ochilor mei È™i pe care nu îl pot nega, dar nici nu îl pot explica. ÃŽn aceasta eu nu văd nimic omenesc. Cu cât mă apropii mai mult È™i cu cât cercetez mai atent, văd că totul este înalt È™i rămâne măreÈ›, de o măreÈ›ie care mă copleÈ™eÈ™te. Religia Lui este o descoperire de la o inteligență care în mod sigur nu este a unui om. Este o originalitate profundă, care a creat o serie de cuvinte È™i maxime necunoscute până atunci. Isus nu a împrumutat nimic din È™tiinÈ›ele noastre. Nimeni nu poate găsi nicăieri altundeva un exemplu pentru viaÈ›a Lui sau ceva care să imite viaÈ›a Lui. El nu este un filozof pentru că înaintează prin miracole; È™i chiar de la început, ucenicii Lui L-au adorat. El a convins mult mai bine făcând apel la inimă decât prin demonstraÈ›ii de metodă È™i logică. Nu le-a impus nici un fel de studii pregătitoare sau È™tiință de carte. Toată religia Lui constă numai în credință. De fapt, È™tiinÈ›ele È™i filozofia nu sunt de nici un folos când este vorba despre mântuire, iar Isus a venit în lume pentru a dezvălui tainele cerurilor È™i legile Duhului. El nu are a face cu nimic altceva decât cu sufletul È™i sufletului el îi aduce evanghelia. ÃŽi este îndeajuns să aibă sufletul È™i sufletului îi este îndeajuns să-L aibă pe El. ÃŽnainte de venirea Lui sufletul nu era nimic, iar materia È™i timpul dominau lumea. La vocea Lui totul este pus în ordine È™i È™tiinÈ›a È™i filozofia devin chestiuni secundare. Sufletul È™i-a recucerit suveranitatea. Orice eÈ™afodaj scolastic se năruie ca o clădire în ruină în faÈ›a unui singur cuvânt: credință. Ce Stăpân È™i ce cuvânt care poate produce aÈ™a o revoluÈ›ie! Cu ce autoritate i-a învățat El să se roage! El Și-sa impus credinÈ›a, È™i, până acum, nimeni nu a fost capabil să-L contrazică, în primul rând pentru că evanghelia conÈ›ine cea mai pură moralitate, apoi pentru că învățătura cu privire la cele necunoscute este că există ceea ce nici un ochi nu poate vedea È™i nici un raÈ›ionament nu poate pătrunde. Cine este nebunul care îi va spune «Nu» călătorului temerar care povesteÈ™te despre vârfurile îngheÈ›ate până la care numai el a avut curajul să meargă? Hristos este acel călător temerar. Sigură că unii pot să nu creadă, dar nimeni nu se poate aventura să spună că nu este aÈ™aâ€. Cui slujeÈ™te învățătura din Noul Testament? Unii au spus că religia înseamnă controlul minÈ›ii omului. Și nu intenÈ›ionez să neg că este ceva adevărat în această afirmaÈ›ie. Dar, dacă este aÈ™a, să vedem sub controlul cui este pusă mintea aceluia care primeÈ™te învățătura Noului Testament. Cu privire la aceasta, în cea de-a doua epistolă către corinteni, apostolul Pavel spune despre “armele luptei noastre ... puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor, dărâmând raÈ›ionamente È™i orice înălÈ›ime care se ridică împotriva cunoÈ™tinÈ›ei lui Dumnezeu È™i robind orice gând ascultării de Hristos†(2 Cor. 10.4-5). Iată afirmaÈ›ia clară că învățătura Noului Testament pune mintea omului sub controlul lui Hristos. Mergând pe acelaÈ™i principiu ca È™i până acum, să vedem dacă scrierile Noului Testament, aÈ™a cum sunt ele în sine, ar putea pune mintea omului sub controlul unei alte persoane sau al vreunei organizaÈ›ii. Fiecare religie spune că omul trebuie să facă anumite lucruri È™i să se abÈ›ină de la alte lucruri, astfel încât, printr-un comportament reglementat de anumite legi să fie acceptat de divinitate. Dar ce anume spune evanghelia că trebuie să facă omul pentru a fi primit de Dumnezeu? ÃŽn evanghelia după Ioan putem citi: “pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaÈ›a eternă†(Ioan 3. 16). Pur È™i simplu oricine crede, fără alte condiÈ›ii suplimentare. Nu este o religie care să ceară explicit cuiva martiriul – aÈ™a cum È™tim că sunt unele. Nici nu este numai pentru o elită care să se autodesăvârÈ™ească prin “meditaÈ›ie†pentru a ajunge la starea perfectă. Nu cere nici un fel de fapte deosebite, ci doar credință (v. È™i Ioan 1.12-13). Și acestea nu sunt singurele texte care spun clar că singura condiÈ›ie pentru ca omul să aibă viaÈ›a eternă este credinÈ›a. ÃŽn evanghelia după Luca citim că unul din tâlharii crucificaÈ›i alături de Isus a spus: “noi, în adevăr, pe drept suntem aici, pentru că primim ce ni se cuvine pentru ceea ce am făcut, dar Acesta n-a făcut nimic rău. Și I-a spus lui Isus: .AminteÈ™te-Þi de mine, Doamne, când vei veni în ÃŽmpărăția Ta! Și Isus i-a spus: Adevărat îți spun, astăzi vei fi cu Mine în paradis†(Luc. 23.41-43). Deci iată cum cineva care făcuse multe fapte rele, după ce recunoaÈ™te deschis că este atât de rău încât merită să fie crucificat, este mântuit numai prin credinÈ›a că Isus va veni să împărățească. Aceasta este învățătura specifică Noului Testament cu privire la mântuire È™i aceasta nu îl îndeamnă pe om să apeleze la alÈ›i oameni, la organizaÈ›ii sau la ritualuri. Și în epistola către Romani apostolul Pavel susÈ›ine faptul că nu poate fi vorba ca omul să fie îndreptățit înaintea lui Dumnezeu prin fapte bune: “Nu este nici unul drept, nici unul măcar; nu este nici unul care înÈ›elege, nu este nici unul care-L caută pe Dumnezeu. ToÈ›i s-au abătut, au ajuns toÈ›i împreună nefolositori; nu este nici unul care practică bunătatea†(Rom. 3.10-12) È™i că soluÈ›ia este “o dreptate a lui Dumnezeu prin credinÈ›a în Isus Hristos, pentru toÈ›i È™i peste toÈ›i cei care cred: pentru că nu este deosebire; pentru că toÈ›i au păcătuit È™i sunt lipsiÈ›i de gloria lui Dumnezeu, fiind îndreptățiÈ›i, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus, pe care Dumnezeu L-a rânduit ca ispășire, prin credinÈ›a în sângele Lui†(Rom. 3.22-25). Aceasta este o doctrină pe care Biserica Catolică a condamnat-o È™i împotriva căreia a luptat cu toată forÈ›a, în trecut cu mijloace din cele mai violente – inchiziÈ›ia cu torturile È™i arderile pe rug – È™i pe care È™i astăzi o respinge, luptând însă împotriva ei cu mijloace mai diplomatice. Și nici bisericile numite ortodoxe – cele din estul Europei -, nu o acceptă. Și, dacă nu este îndeajuns, pentru a reteza pretenÈ›iile oricăror preoÈ›i de a mijloci între Dumnezeu È™i ceilalÈ›i oameni, în întâia epistolă către Timotei, apostolul Pavel a scris: “este un singur Dumnezeu È™i un singur Mijlocitor între Dumnezeu È™i oameni: Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine ÃŽnsuÈ™i preÈ› de răscumpărare pentru toÈ›i†(1 Tim. 2.5-6). Luând lucrurile aÈ™a cum sunt prezentate în aceste versete, poate cineva să spună că Noul Testament ar susÈ›ine interesele vreunei categorii sociale privilegiate sau măcar că ar admite existenÈ›a vreunui cler între cei credincioÈ™i? Atunci ce este “biserica†aÈ™a cum este prezentată de scrierile Noului Testament? Nu îmi propun să prezint în detaliu ceea ce este, pentru că aceasta ar cere mult mai mult spaÈ›iu decât mi-am propus pentru această scriere È™i pentru că sunt multe alte scrieri valoroase pe această temă, dar voi cita câteva texte care arată destul de clar că nu este vorba despre o organizaÈ›ie omenească. Termenul folosit în greaca în care a fost scris iniÈ›ial Noul Testament pentru ceea ce în limba româna numim în mod tradiÈ›ional “biserică†este “ecleziaâ€, care are sensul de “adunare chemată afarăâ€, cuvânt din greacă care a fost preluat aproape exact în italiană È™i în franceză. Pe când termenul din română – “biserică†provine, cel mai probabil, de la “bazilicaâ€, derivat de la grecescul “bazileusâ€, care înseamnă împărat, definind locul unde merge împăratul, aÈ™a cum a fost după ce în Imperiul de Răsărit creÈ™tinismul a fost proclamat religie de stat. ÃŽn întâia epistolă către corinteni, Pavel a scris: “după cum trupul este unul singur È™i are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, fiind multe, sunt un singur trup, tot aÈ™a este È™i Hristosul. Pentru că, de asemenea, noi toÈ›i am fost botezaÈ›i de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; È™i tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh†(1 Cor. 12.12-13). Iată că acea adunare (eclezia) nu este prezentată o organizaÈ›ie, ci ca un organism viu, ca trupul lui Hristos, în care oamenii sunt ca membrele unui trup, nu ca membrii unei organizaÈ›ii, fiecare fiind deosebit de ceilalÈ›i, dar având o funcÈ›ie vitală în organism. Nu este o organizaÈ›ie profesională, nici a celor dintr-o anumită pătură socială, nici ceva naÈ›ional. Și în epistola către efeseni, Pavel spune că “Hristos este Cap al Adunării†(5.22) È™i în epistola către coloseni “El este capul trupului, al adunării†(1.18). Deci iată că nu este vorba de o organizaÈ›ie care să aibă la conducere un consiliu sau un lider care să fie om pe pământ, ci de un organism viu pe pământ, al cărui cap este Hristos, omul glorificat în cer. Ce putem spune atunci despre bisericile care se numesc “autocefaleâ€, negând prin aceasta afirmaÈ›ia lui Pavel că Hristos este capul Adunării lui Dumnezeu? ÃŽn acest singur trup vedem că legătura este menÈ›inută de “un singur Duhâ€. Și despre acest Duh Sfânt citim că le-a vorbit Isus în evanghelia după Ioan, unde este prezentat “un alt Mângâietor care să fie cu voi pentru totdeaunaâ€, ca o persoană divină. Dacă din evanghelia după Ioan cineva ar fi putut trage concluzia că Duhul Sfânt era numai pentru ucenicii care L-au urmat Isus în timpul vieÈ›ii Lui pe pământ, după care s-a transmis mai departe la un mic număr de oameni care formează o elită, iată că Pavel le spune corintenilor (niÈ™te credincioÈ™i cu un nivel spiritual destul de scăzut, după cum se poate vedea din alte pasaje ale aceleiaÈ™i epistole) că toÈ›i credincioÈ™ii care alcătuiau “adunarea lui Dumnezeu care este în Corint†(1 Cor. 1.2) erau un singur trup È™i aveau acelaÈ™i Duh. De unde vedem că Duhul Sfânt nu este un privilegiu de excepÈ›ie acordat unei minorități, ci este prezent în orice credincios. Atunci ce putem spune despre pretenÈ›iile celui care se proclamă “vicarius filii deiâ€, adică înlocuitorul Fiului lui Dumnezeu, adică înlocuitorul Celui care a spus “iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârÈ™itul veacului†(Mat. 28.20)? Și ce putem zice despre pretenÈ›iile celor care zic că sunt de o spiritualitate deosebită pentru că au Duhul Sfânt, în timp ce alÈ›ii nu îl au? Și, dacă cineva este să fie membru în acest trup al lui Hristos, cum poate el aprecia dacă altcineva este credincios sau nu? Cu privire la aceasta, Pavel i-a scris lui Timotei: “Domnul îi cunoaÈ™te pe ei care sunt ai Săi†și “oricine rosteÈ™te Numele Domnului să se depărteze de nedreptateâ€. Adică cel credincios nu are nici un criteriu infailibil de a putea recunoaÈ™te dacă altcineva este credincios sau nu, ci numai Domnul însuÈ™i. ÃŽnsă el poate observa modul de viață al celor care afirmă că sunt credincioÈ™i, È™i, dacă acel mod de viață nu ÃŽl onorează pe Domnul, aceea pune sub semnul întrebării credinÈ›a afirmată, dar nu constituie un criteriu cert după care să poată fi clasificat ca fiind necredincios. Atunci cum am putea să numim pe cineva “sfinÈ›ia voastrăâ€, când noi nu avem criteriile pentru a aprecia sfinÈ›enia? Am văzut, în lumina câtorva texte din Scriptură (la care se mai pot adăuga È™i multe altele), că Adunarea lui Dumnezeu nu este o organizaÈ›ie omenească, ci un organism viu în care toÈ›i cei răscumpăraÈ›i prin credinÈ›a în jertfa desăvârÈ™ită a Domnului Hristos sunt ca mădularele unui trup. Și, după cum într-un trup există organe cu structură diferită È™i cu funcÈ›ii diferite, tot aÈ™a È™i în acest organism există membre cu funcÈ›ii diferite, printre care se remarcă “întâi apostoli; al doilea profeÈ›i; al treilea învățători†(1 Cor. 12.28) È™i “El a dat pe unii apostoli È™i pe unii profeÈ›i È™i pe unii evangheliÈ™ti È™i pe unii păstori. È™i învățători, pentru desăvârÈ™irea sfinÈ›ilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului. lui Hristos†(Efes. 4.12). Cu privire la aceste – să le numim funcÈ›ii vitale, pentru că nu sunt descrise ca fiind “funcÈ›ii de conducereâ€, ca într-o organizaÈ›ie – textele spun clar că cei care le exercită sun puÈ™i de Dumnezeu. Atunci am putea spune: ce al motiv mai puternic ar putea găsi cineva pentru a-È™i impune autoritatea decât să pretindă că este pus de Dumnezeul atotputernic? Și apoi, dacă, să zicem că în acea vreme ar fi fost aÈ™a, cum se aplică aceste principii în zilele noastre? Cum putem È™ti astăzi când cineva chiar este pus de Dumnezeu să aibă o anumită funcÈ›ie în acest “trup spiritualâ€? Să vedem întâi care este situaÈ›ia cu prima funcÈ›ie – “întâi apostoliâ€, pe care unii reclamă că o au în calitate de succesori ai apostolilor. Pentru aceasta vă îndemn să citiÈ›i cu atenÈ›ie toate scrierile Noului Testament È™i vă pot spune că nu veÈ›i găsi vreun text care să prezinte măcar ideea de “succesiune apostolică†și cu atât mai puÈ›in vreo regulă, rânduială sau vreun ritual prin care să se stabilească succesori pentru apostoli. Apostolii apar ca fiind în număr de doisprezece È™i nu mai mulÈ›i (v. Fapte. 1.15-26, È™i Apoc. 14.21, unde despre Noul Ierusalim este scris că “zidul cetății avea douăsprezece temelii, È™i pe ele erau douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mieluluiâ€), care L-au văzut pe Hristos È™i au fost rânduiÈ›i să dea o mărturie cu totul deosebită despre ei. ÃŽn capitolul 20 din Faptele apostolilor, spre sfârÈ™itul lucrării desfășurate în libertate, înainte de a fi închis, apostolul Pavel le-a spus bătrânilor din Efes: “după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu cruță turmaâ€, deci unii care vor căuta să trăiască de pe urma turmei reprezentate de Adunarea lui Dumnezeu. Vedem că nu a rânduit nicidecum un succesor, ci doar i-a prevenit pe cei responsabili să fie atenÈ›i pentru că tocmai dintre ei se vor ridica “oameni vorbind lucruri stricate ca să-i atragă pe ucenici după ei†(v. Fapte. 21.28-33) È™i i-a încredinÈ›at nu unui om ci “lui Dumnezeu È™i Cuvântului harului săuâ€. ÃŽn lumina acestor texte, cum îi putem privi pe cei care pretind a fi succesori ai apostolilor, despre care Scriptura spune clar că nu sunt mai mult de doisprezece? Oare aceÈ™tia nu par mai curând a fi acei “lupi răpitori†despre care vorbeÈ™te apostolul Pavel? Aceasta mai ales având în vedere că, de-a lungul istoriei, cei care se proclamă succesorii apostolilor au condus mai multe războaie care au adus moarte È™i multe suferinÈ›e ... Dar iată că, dacă, să zicem că am limpezit chestiunea că în prezent nu mai poate fi vorba să avem apostoli sau succesori ai apostolilor, din textele citate (ca È™i din alte texte) apare o funcÈ›ie deosebită în cadrul Adunării: cea de “bătrâni†– în greacă “presbuteros†sau de “supraveghetori†– în greacă “episcopâ€. Putem vedea că, în adunările întemeiate prin slujba lui Pavel, apostolul este cel care a numit bătrâni sau supraveghetori. Apoi, în epistolele către Timotei È™i către Tit, vedem cum aceÈ™ti doi credincioÈ™i care au fost tovarăși de lucru ai apostolului au primit misiunea de a pune bătrâni în adunări. Dacă astăzi nu mai putem avea apostoli, nici succesori ai apostolilor, nici oameni care să fi fost puÈ™i direct de apostoli pentru a numi bătrâni în adunări, atunci, mai putem avea în zilele noastre bătrâni în Adunarea lui Dumnezeu? ÃŽntâi să remarcăm ceea ce le-a spus Pavel bătrânilor din Efes în capitolul Faptele apostolilor: “luaÈ›i seama deci la voi înÈ™ivă È™i la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori, ca să păstoriÈ›i Adunarea lui Dumnezeu, pe care. a cumpărat-o cu sângele Propriului Său Fiuâ€. DeÈ™i el personal îi pusese pe bătrâni în adunarea din Efes, Pavel spune că Duhul Sfânt i-a pus. De unde putem înÈ›elege că, fiind apostol, Pavel era plin de Duhul Sfânt È™i i-a pus pe acei bătrâni prin autoritatea pe care i-o da Duhul. Dacă apostolul Pavel nu mai este, È™i nu mai sunt nici ceilalÈ›i apostoli, nici Timotei È™i nici Tit, rămâne însă Duhul Sfânt, care îi poate pune pe unii credincioÈ™i să facă asemenea lucrări de “bătrân†sau “supraveghetorâ€. Și apoi putem constata că rămâne în vigoare È™i astăzi ceea ce Pavel îi scria lui Timotei: “Dacă doreÈ™te cineva slujba de supraveghere, bună lucrare doreÈ™te. Trebuie deci ca supraveghetorul să fie fără vină, soÈ› al unei singure soÈ›ii, cumpătat, chibzuit, cuviincios, primitor de oaspeÈ›i, capabil. să înveÈ›e pe alÈ›ii; nu dedat vinului, nu bătăuÈ™, ci blând, nu certăreÈ›, nu iubitor de bani; conducându-È™i bine propria casă, având copiii în supunere, cu toată demnitatea (dar, dacă cineva nu È™tie să-È™i conducă propria casă, cum va îngriji de Adunarea lui Dumnezeu?)†(1 Tim. 3.2-6). Acest text nu descrie nicidecum o regulă după care cineva să poată face această slujbă, ci doar dă o serie de calități pe care trebuie să le aibă cel care doreÈ™te să se angajeze într-o asemenea lucrare, înÈ›elegând clar că lipsa acestor calități descalifică pe cel care ar dori să se angajeze în lucrarea de supraveghetor. Și vedem că a fi supraveghetor sau bătrân nu este în mod special o demnitate prin care cineva să fie ridicat deasupra celorlalÈ›i pentru ca ceilalÈ›i să i se închine È™i să-i slujească lui, ci dimpotrivă, cel care este supraveghetor face o lucrare pentru Dumnezeu È™i în folosul celorlalÈ›i credincioÈ™i, aÈ™a cum un păstor se îngrijeÈ™te de turmă pentru stăpânul turmei È™i în folosul oilor, ca oilor să le fie bine. Și îndemnul pe care Petru îl dă “bătrânilor†susÈ›ine această idee: “îi îndemn pe bătrânii care sunt între voi ... păstoriÈ›i turma lui Dumnezeu care este între voi, supraveghind, nu constrânÈ™i, ci de bunăvoie; nu. pentru câștig ruÈ™inos, ci cu dragă inimă; nu ca domnind peste cei daÈ›i vouă, ci fiind modele pentru turmă. Și, când Se va arăta Mai-marele Păstor, veÈ›i primi cununa, care nu se veÈ™tejeÈ™te, a gloriei†(1 Pet. 5.1-4 ). Iată că bătrânii sau supraveghetorii nu trebuie să caute ei personal câștig de pe urma celorlalÈ›i credincioÈ™i, ci au să aÈ™tepte o răsplată în ziua lui când va veni Hristos, care le este dat ca exemplu fiind Marele Păstor, după cum spunea El însuÈ™i în evanghelia după Ioan “Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viaÈ›a pentru oi ...†(Ioan 10.11). Și în acelaÈ™i sens Isus le-a spus ucenicilor săi: “ȘtiÈ›i că stăpânitorii naÈ›iunilor domnesc peste ele È™i cei mari exercită autoritate asupra lor. ÃŽntre voi nu va fi aÈ™a, ci oricine va fie mare între voi va fi slujitorul vostru; È™i oricine va fi cel dintâi între voi să fie robul vostru; după cum Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească È™i să-Și dea viaÈ›a ca răscumpărare pentru mulÈ›i†(Mat. 20.25-28). Și mai este încă un aspect în textul din epistola către Timotei, care arată cât de mult s-au abătut cei care pretind È™i azi că sunt succesorii apostolilor: “supraveghetorul să fie ... soÈ› al unei singure soÈ›iiâ€. Atunci cum putem aprecia faptul că cineva care se pretinde succesor al apostolilor impune pentru episcopi celibatul? Nu cumva, în lumina aceleiaÈ™i epistole, i-am vedea ca fiind din cei care “se vor depărta de credință, luând aminte la duhuri amăgitoare È™i la învățături ale demonilor, spunând minciuni în fățărnicie, însemnaÈ›i cu fierul roÈ™u în propria conÈ™tiință, oprind căsătoria, poruncind abÈ›inerea de la mâncăruri …†(1 Tim. 4.1-3). Atunci, din aceste texte să tragem concluzia că pentru ca să poată cineva să aibă o asemenea slujbă el trebuie obligatoriu să fie căsătorit? Dacă tragem o asemenea concluzie, aceasta l-ar descalifica tocmai pe apostolul Pavel care dă această regulă, pentru că È™tim că el nu a fost căsătorit È™i, de asemenea l-ar descalifica È™i pe Timotei, cel care trebuia să pună bătrâni în adunări, pentru că È™tim că nici el nu a fost căsătorit. Regula generală pentru bătrâni sau supraveghetori rămâne cea prezentată de Pavel, dar sunt posibile È™i excepÈ›ii, aÈ™a cum arăta Domnul Isus: “sunt fameni care singuri s-au făcut fameni pentru ÃŽmpărăția cerurilor. Cine poate primi, să primească†(Mat. 19.12). Deci È™i cei care impun căsătoria ca o condiÈ›ie pentru a avea anumite slujbe în biserică nesocotesc un text din Scriptură, text care prezintă anumite situaÈ›ii de excepÈ›ie, de oameni care, pentru a putea sluji cel mai bine lui Dumnezeu, nu se căsătoresc, dar cu menÈ›iunea că aceasta nu este pentru toÈ›i credincioÈ™ii care vor să ÃŽi slujească lui Dumnezeu, ci doar pentru unii care au primit aceasta de la Dumnezeu. Dacă în marile biserici oficiale clerul are pretenÈ›ia de a avea acele funcÈ›ii prin “succesiune apostolicăâ€, cum sunt acele grupări creÈ™tine zise protestante, în care “pastorii†sau predicatorii sunt aleÈ™i prin vot “democratic†sau prin concurs? Nu cumva aceia sunt mai mult puÈ™i spre a sluji celor care i-au ales È™i care îi È™i plătesc decât lui Dumnezeu? Nu seamănă aceasta cu ceea ce Pavel îi spunea lui Timotei “nu vor suporta învățătura sănătoasă, ci, dorind să-È™i desfăteze urechile, își vor strânge învățători după poftele lor; È™i își vor întoarce urechea de la adevăr È™i se vor abate spre basme†(2 Tim. 4.3-4)? După chipul economiei de piață, se constituie È™i “biserici de piațăâ€, care le oferă “consumatorilor†ceea ce poftesc ei, nu ceea ce doreÈ™te Dumnezeu să le spună oamenilor ... După ce am văzut că, potrivit Scripturii, Adunarea lui Dumnezeu (eclezia) este ca un organism viu – “trupul lui Hristos†-, vine în mod normal întrebarea cu privire la rolul ei în societate. Ce urmăreÈ™te ea pe pământ? Cu privire la aceasta, apostolul Pavel le scria Tesalonicenilor “v-aÈ›i întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiÈ›i unui Dumnezeu viu È™i adevărat È™i să aÈ™teptaÈ›i din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morÈ›i, pe Isus, care ne scapă de mânia care vine†(1 Tes. 1.9-10). Deci cei credincioÈ™i trebuie să ÃŽl aÈ™tepte pe Fiul lui Dumnezeu, care va veni, slujindu-I lui Dumnezeu în acest timp. La începutul cărÈ›ii Faptele apostolilor, când ucenicii erau cu gândul la împărăția lui Israel, despre care, potrivit profeÈ›iilor, È™tiau că trebuie să vină, È™i L-au întrebat pe Domnul Isus cel înviat despre aceasta, El le-a spus: “Voi nu trebuie să cunoaÈ™teÈ›i timpurile sau vremurile pe care Tatăl le-a aÈ™ezat sub propria Sa autoritate; ci veÈ›i primi putere, când va veni Duhul Sfânt peste voi, È™i veÈ›i. fi martorii Meiâ€, apoi S-a înălÈ›at la cer È™i nu L-au mai văzut. După aceea, când ei stăteau privind cerul, doi îngeri au venit È™i le-au spus: “Acest Isus, care a fost înălÈ›at de la voi din cer, aÈ™a va veni, în felul în care L-aÈ›i văzut mergând spre cerâ€. Aceasta înseamnă că trebuie să ÃŽl aÈ™tepte să vină în persoană, nu să aÈ™tepte anumite evenimente È™i nici să caute să calculeze cumva timpul când va veni. Și această aÈ™teptare nu înseamnă o atitudine pasivă, ucenicii primind sarcina de a da mărturie despre Domnul lor. Deci scopul ucenicilor lui Isus după înălÈ›area Lui nu era nicidecum acela de a “pregăti†sau a cuceri o împărăție, ci să ÃŽl aÈ™tepte pe El È™i să dea mărturie despre El. Nu se pune problema ca Adunarea lui Dumnezeu să schimbe ordinea socială, ci cei credincioÈ™i sunt îndemnaÈ›i “orice suflet să fie supus autorităților care sunt mai presus de el. Pentru că nu este autoritate decât de la Dumnezeu; È™i cele care există sunt rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se opune autorității se împotriveÈ™te rânduielii lui Dumnezeu†și “daÈ›i tuturor ce la datoraÈ›i: cui îi datoraÈ›i taxă, taxă; cui vamă, vamă; cui teamă, teamă; cui onoare, onoare†(v. Rom. 13. 1-7). Și în Faptele apostolilor, în capitolul 4 este prezentat un singur model de situaÈ›ie în care un credincios nu se supune autorităților, când apostolii, fiind somaÈ›i de autoritățile religioase de la Ierusalim să nu mai vestească numele lui Isus, au răspuns: “JudecaÈ›i voi înÈ™ivă dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeuâ€. Și, dacă nu există text în Scriptură care să ceară de la cineva martiriul pentru a căpăta favoarea lui Dumnezeu, creÈ™tinii de la început au fost martirizaÈ›i numai pentru acest gen de nesupunere a față de autoritățile care doreau să îi facă să se închine zeilor păgâni. Adunarea lui Dumnezeu nu are speranÈ›a de a îmbunătăți lumea, despre care È™tie că “zace în cer rău†(1 Ioan 5.19). Potrivit Scripturii, lumea ca sistem economic È™i social-politic alcătuit de oameni păcătoÈ™i, aflaÈ›i sub influenÈ›a diavolului, este condamnată de Dumnezeu È™i va fi judecată de Domnul Isus când El va veni ca să ÃŽÈ™i stabilească împărăția pe pământ – acea împărăție potrivit profeÈ›iilor, în care israeliÈ›ii vor fi o naÈ›iune deosebit de privilegiată. AÈ™a spune Iacov: “Nu È™tiÈ›i că prietenia cu lumea este vrăjmășie față de Dumnezeu? Deci oricine va fi prieten al lumii se va face vrăjmaÈ™ al lui Dumnezeu†(Iac. 4.4), È™i, în acelaÈ™i spirit, Ioan spunea “dacă iubeÈ™te cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el†(v. 1 Ioan 4.15-17). Știind bine că lumea întreagă este condamnată de Dumnezeu, cel credincios dă mărturie despre Isus Mântuitorul pentru ca orice suflet care se pocăieÈ™te – adică recunoaÈ™te că înaintea lui Dumnezeu este vrednic numai de moarte È™i merită doar să fie pierdut pentru eternitate – È™i crede în Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu să fie salvat din această lume È™i, prin credință, să aibă viaÈ›a eternă. Oare cine altcineva decât Dumnezeu ar putea condamna în acest fel întreaga lume? Și după o asemenea condamnare i-ar îndemna pe cei care au credință să nu se opună autorităților, ci doar să aÈ™tepte venirea Mântuitorului? Judecata asupra lumii este prezentată în cartea Apocalipsa, astfel încât, deÈ™i în greaca în care a fost scris Noul Testament “apocalipsa†înseamnă descoperire, după cum spune chiar de la început: “descoperirea lui Isus Hristos, pe care a dat-o Dumnezeu robilor Săiâ€, în mod popular termenul “apocalipsă†este privit ca având semnificaÈ›ia “sfârÈ™itul lumiiâ€, astfel încât majoritatea oamenilor caută să ignore conÈ›inutul acestei cărÈ›i sau să găsească argumente ca să spună că lumea nu poate sfârÈ™i astfel. Dar pentru credincioÈ™ii Domnului Isus, această carte spune despre venirea Domnului lor È™i aceasta este bucuria lor. Cel credincios È™tie că este mântuit prin credință, potrivit cu ceea ce a spus Domnul Isus: “cine aude cuvântul Meu È™i crede în Cel care M-a trimis are viață eternă È™i nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață†(Ioan 5.24) È™i se bucură că la venirea Lui, credincioÈ™ii care au murit vor învia, iar cei care vor fi atunci în viață vor fi transformaÈ›i È™i luaÈ›i în cer împreună cu El (v. 1 Cor. 15, 1 Tes. 4.13-17). Atunci, ar putea întreba cineva, cum se potriveÈ™te aceasta cu ceea ce a scris Petru: “Pentru că este timpul ca judecata să înceapă de la casa lui Dumnezeu; iar dacă începe întâi de la noi, care. va fi sfârÈ™itul acelora care nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? Și, dacă cel drept este mântuit cu greu, unde se va arăta cel neevlavios È™i păcătos?†(1 Pet. 4.17-18). De reÈ›inut că Petru spune clar “cel drept este mântuit cu greuâ€, deci este mântuit È™i nu este pierdut. Și este mântuit pentru credinÈ›a în Domnul Isus, după cum vedem din multe alte texte, nu pentru faptele lui drepte. Atunci ce anume este judecat la această judecată care începe la casa lui Dumnezeu? Sunt judecate faptele celor credincioÈ™i, nu sunt judecaÈ›i credincioÈ™ii personal, pentru că Domnul Hristos a plătit preÈ›ul pentru răscumpărarea lor. Și ceea ce le-a scris apostolul Pavel corintenilor susÈ›ine clar această ideea că sunt judecate faptele celor credincioÈ™i: “lucrarea fiecăruia va fi arătată, pentru că ziua o va face cunoscut, pentru că se descoperă în foc; È™i focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea pe care a zidit-o cineva deasupra va rămâne, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea cuiva va fi mistuită, el va suferi pierdere; însă el va fi mântuit, dar aÈ™a, ca prin foc†(1 Cor. 3.13-15). Dacă, după cum am spus, credinciosul este născut din nou, are dorinÈ›a de a face voia lui Dumnezeu È™i are Duhul Sfânt care îl îndrumă È™i îi dă putere să facă voia lui Dumnezeu, atunci, în mod normal, ne întrebăm de unde vin aceste fapte care sunt condamnate la judecată. Provin din omul ce păcătos, descendentul din Adam cel căzut în păcat, care nu își încetează existenÈ›a în momentul naÈ™terii din nou, ci continuă să trăiască în acelaÈ™i trup cu omul născut din nou È™i va trăi atâta timp cât va fi viu trupul de carne. Și omul cel vechi, cu firea păcătoasă nu acceptă să moară, ci tot timpul doreÈ™te să aibă controlul, să fie cât mai mare È™i caută să se glorifice până È™i cu darurile lui Dumnezeu. Tocmai pentru a contracara tendinÈ›a omului natural, descendent din Adam, de a-È™i reclama mântuirea ca pe un merit al lui datorită credinÈ›ei lui, apostolul Pavel scria “prin har sunteÈ›i mântuiÈ›i, prin credință, È™i aceasta nu de la voi; este darul lui Dumnezeu: nu din fapte, ca să nu se laude nimeni†(Efes. 2.8-9). Acest om vechi are o fire păcătoasă, care în scrierile Noului Testament este desemnată prin termenul “carneâ€, despre care multe texte spun că este cu neputință să îi fie plăcută lui Dumnezeu È™i că este rânduită spre nimicire. De exemplu: “ ... gândirea cărnii este moarte, iar gândirea viață È™i pace. Pentru că gândirea cărnii este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu se supune legii lui Dumnezeu; pentru că nici nu poate†(Rom. 8.6-8). Iată care este originea păcatelor È™i a problemelor dificile despre care putem citi mai ales în epistolele către corinteni È™i galateni. Și toate faptele omului carnal vor fi judecate la acea judecată în urma căreia Petru spunea că “cel drept este mântuit cu greuâ€, pentru că până È™i oamenii cei mai morali, cărora nici lumea, nici alÈ›i credincioÈ™i nu le poate găsi vreo vină, vor avea lucrări care își au resursele È™i motivaÈ›ia în omul carnal È™i nu în Duhul Sfânt, È™i acel fapte vor fi descoperite în adevăratul lor caracter È™i condamnarea lor va fi manifestată. Cu privire la faptele bune pe care trebuie să le facă cei credincioÈ™i, apostolul Pavel le scria efesenilor “suntem lucrarea Sa, creaÈ›i în Hristos Isus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele†(Efes. 2.10). Deci omul credincios, cel născut din nou prin Duhul Sfânt, nu este chemat să aibă o contribuÈ›ie originală – È™i nici măcar o contribuÈ›ie personală - de fapte bune, ci acele fapte bune sunt pregătite de Dumnezeu, care dă È™i voinÈ›a È™i puterea pentru împlinirea lor, iar cel credincios are doar bucuria ca, umblând în acele fapte, să fie “împreună-lucrător cu Dumnezeuâ€. Tot ce este bun înaintea lui Dumnezeu este numai prin Hristos È™i numai prin har. Și în ceea ce îl priveÈ™te pe omul credincios, este important ca el să fie tot timpul conÈ™tient de ceea ce le spunea Domnul Isus ucenicilor: “cine rămâne în Mine È™i Eu în el, acela aduce mult rod; pentru că fără Mine nu puteÈ›i face nimic†(Ioan. 15.6). Odată spuse acestea, închei, nu pentru că nu ar mai fi încă multe lucruri de spus cu privire la planul lui Dumnezeu descoperit în Scriptură, ci pentru că scopul principal al acestei scrieri este acela de a trezi interesul față de Scriptură, ca apoi cel care a citit-o È™i a ajuns să fie convins că este Cuvântul lui Dumnezeu să îmi poată spune, ca cetățenii din Samaria femeii care vorbise cu Isus: “Nu numai datorită spuselor tale credem, ci pentru că noi înÈ™ine am auzit È™i È™tim că Acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii†(Ioan 4.42). |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy