Drumul vieții
Pentru a ajunge undeva putem folosi avionul, mașina, bicicleta sau, în lipsa acestora, putem merge pe jos, în funcție de nevoi și de posibilități.
Viața este un drum de la naștere până la trecerea în neființă.
O parte a educației pentru viață se face în școală, considerată a fi cea mai în măsură să se ocupe de ea, cu oameni (aparent) pregătiți pentru a educa. Școala ar trebui să ne învețe cum și cu ce mijloace să mergem pe drumul vieții, în funcție de posibilitățile noastre. Doar în mod cu totul întâmplător școala ține seama de posibilitățile celor pe care îi îndrumă.
Chiar din școala primară copiii sunt stimulați să concureze între ei, deși cel mai adesea sunt apreciați după posibilitățile părinților, nu după cele proprii. Sunt comparați între ei după criterii care, oricât ne-am dori, nu sunt ale competenței. De aceea, oricâtă înzestrare ar avea un copil, lipsa vitezei de reacție sau o reacție prea lentă, lipsurile materiale ale părinților, un fizic ce nu iese în evidență pot transforma un copil dotat într-un copil cu probleme. Reacția celor din jur este pe măsura educației primite care, doar în mod cu totul excepțional, o poate depăși pe cea a educatorilor.
Au trecut și copiii mei prin învățământul românesc. Am întâlnit-o pe doamna învățătoare Avramescu, care se ocupa în așa fel de copii în clasă încât nici nu știai că ai copil la școală. Dar am întâlnit-o și pe d-na Petcu care mi-a trimis pentru vacanța de iarnă a băiatului un cearșaf de sarcini pe care trebuia să le îndeplinim, copilul fiind în clasa a doua. Să fii dascăl și să nu știi că un copil are nevoie de joacă, de vacanță, e penibil!
Școala tocește sensibilitatea copiilor, spiritul de într-ajutorare, le sădește sentimentul de vinovăție pentru greșeli care nu le aparțin: lipsa banilor, a hainelor, faptul că unii trebuie să lucreze acasă, că părinții nu au timp pentru ei, că au părinții bețivi etc.
Am lucrat la un liceu, acum foarte căutat, la care cam prin 1975 se intra la clasa a IX-a cu medie ponderată adică la nota 1,.. a lucrării se adăugau 4-5 puncte pentru ca nota să treacă de 5 și copii să fie admiși. Cât păreau de slabi, în cei 30 de ani cât am lucrat acolo n-am întâlnit UN tâmpit! Am întâlnit însă mulți, mult prea mulți copii, care credeau că nu e nimic de capul lor, pentru că asta li se spunea mereu. Unele clase au fost de un asemenea nivel încât, pentru a-i învăța totuși ceva, dictam o propoziție din lecție și o repetam apoi cu fiecare dintre elevi. Apoi a doua propoziție, și tot așa! Și asta pentru că am trăit cu credința că, din fiecare oră la care vine, un copil trebuie să plece cu ceva! Asta cred că ar trebui să urmărească fiecare dascăl, să adauge în fiecare oră câte ceva în plus fiecărui copil.
Într-un concurs, toți concurenții pleacă din același loc și au aceeași țintă finală. În școală, fiecare vine cu un bagaj propriu, diferit de al celorlalți, având o finalitate proprie, diferită de a celorlalți. Cred că nu este corect să se încurajeze concurența între persoane cu starturi și finișuri diferite, pentru că astfel de concursuri nu relevă nimic.
Evoluția unei nații nu depinde atât de ansamblu cât de fiecare individ în parte. Avionul n-a fost inventat de poporul român ci de Traian Vuia. Cu avionul n-a zburat poporul român, ci Aurel Vlaicu. Primul avion invizibil din lume a fost inventat de fizicianul Vasile Dumitrescu, avionul cu reacție a fost descoperit Henri Coandă. La al 34-lea Salon Internațional al Invențiilor, Tehnicilor și Produselor Noi de la Geneva din 2006, 39 dintre cele 73 de brevete erau ale unor români care au fost răsplătiți cu 40 de premii: 23 de medalii de aur (dintre care 6 cu mențiune), 15 de argint și două de bronz. Realizările lor sunt treptele pe care urcă recunoașterea calităților românilor atât în ochii proprii cât și în conștiința celorlalți! Asta nu pricep guvernanții români care cred că ei reprezintă pietrele de hotar! Nu-i știa nimeni dacă asemenea valori n-ar exista!
Iar noi nu suntem urmașii Romei, ci urmașii lui Decebal, ai lui Ștefan cel Mare, ai lui Alexandru cel Bun, ai lui Traian Vuia etc. Dar avem atât de puțin respect pentru rădăcinile noastre încât, nu numai că ne ignorăm tradițiile și istoria, dar permitem și altora acest lucru.
Se stie că rezistența unui lanț e dată de veriga cea mai slabă. De aceea și evoluția unui popor se bazează pe întărirea verigilor slabe, nu pe slăbirea celor puternice sau pe înlăturarea lor așa cum se întâmplă la noi. Iar pentru fiecare elev sau student evoluție ar trebui să însemne ce primește el în plus, nu prin comparație cu alții. Dacă un copil venit de la țară se va compara sau va fi comparat cu un olimpic la care au lucrat profesorii multă vreme, nu are mari șanse de afirmare. Acel copil cu greu va răzbate, pentru că mereu se vor face comparații în defavoarea lui care îl vor descuraja. Și, chiar dacă va răzbate, nu prea va fi luat în seamă pentru că funcționează perfect aroganța suficienților, a nulităților cu potențial financiar, a mahalalei amplificate la maxim. Goana după note, uneori nemeritate, a ajuns la cote alarmante. Organizarea admiterilor în etapele superioare de studiu încurajează superficialitatea, ideea că orice poate fi cumpărat cu bani, idee demonstrată prin modelele actuale. Iar părinții par a nu se putea împotrivi fenomenului, deși cu greu pot să-i facă față!
Șansa noastră extraordinară stă însă tot în copii. În acea masă mare de neglijați care vor trebui să se educe singuri din mers, care nu sunt ajutați în nici un fel să evolueze, dar pe care viața îi obligă să-și facă un loc pe lume, să trăiască. Ei vor fi obligați să restabilească valorile și am convingerea că o vor face. Chiar dacă va fi cu oarecare stângăcie, dar o vor face. Până acum, toate generațiile românești au fost de sacrificiu, fiecare sperând ca viața copiilor să fie mai bună! Păcat că nu încercăm să ușurăm drumul urmașilor noștri prin repere clare și precise. Avem însă la îndemâna posibilitatea de a judeca ce se întâmplă și, în măsura în care putem, să deschidem și ochii altora. Adică să încercăm să contracarăm agresiunea snobilor, ale personulităților, a nonvalorilor în plină ascensiune!