agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2041 .



Mediamorfoze - 3
essay [ ]
A doua schimbare. Mașină. Control Panel

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [sebastian_himself ]

2006-05-04  | [This text should be read in romana]    | 



A doua schimbare. Mașină. Control Panel
Cineva spunea ca Dumnezeu stă în detalii. Poate că e adevărat, poate că este o reminescență a unui panteism atavic, în care Creația este prezentă până și în nervura unei frunze, sau în forma unui fir de nisip, amorțit în mineralitatea lui de siliciu natural, care prin rafinare devine inimă electronică. Întotdeauna detaliile sunt importante, câtă vreme cât suma lor creează întregul, dar sunt inutile atunci când le privești în singurătatea lor, izolate de contextul care le dă valoare.
Un computer e o sinteză a mineralului și mecanicului, mașină perfectă care conține în ea detaliile, mai mult sau mai puțin semnificative ale Progresului, înglobând ultimele cuceriri tehnologice ale orgoliului uman de a reproduce o falsă umanitate, imobilă în eficiența ei perfectă. Ascunsă în ființa lui de siliciu și metal, informația transformă mașina într-o sinteză a civilizației, redusă la formalismul codului binar, mascat de interfața prietenoasă prin care contactul cu datele dorite este tot mai facil. Concesie făcută simplității, interfața, cu structura ei ordonată, se relevă oricărui neinițiat în toată ergonomia ei, ca un nod care leagă mediul digital de lumea reală. Foarte puțini știu ce este dincolo de ea, atât din punct de vedere al softului cât și hardului, deoarece acest lucru nu prezintă importanță din punct de vedere al utilizatorului. Adevăratul cunoscător, aflat într-o continuă inițiere, intuiește însă întreagul mediu din spatele interfeței, computerul fiind pentru el o lume pe care o stăpânește în toată mineralitatea și procesualitatea programelor care o însuflețesc.
Acum câțiva ani, când am adus acasa primul meu computer, și unicul dacă stau să mă gândesc, pentru că este același, ca spirit, dincolo de toate îmbunătățirile și schimbările pe care i le-am adus, acesta era pentru mine un mister, cutie închisă conținând în ea o umanitate trunchiată, redusă la logică matematică. Unitatea lui indestructibilă, marcată de sigiliul firmei care îl asamblase, la care se adăuga spaima pierderii garanției, au împins curiozitatea din mine departe, undeva la marginea minții. Desigur, eram nedumerit, oricine ar fi când se gândește la o cutie închisă, deoarece aceasta este făcută pentru a putea fi deschisă, un soi de capcană a curiozității în care ne prindem cu toți, deoarece intuim provocarea cutiei, nu a conținutului acestuia.
Ochiadele tot mai lungi pe care le aruncam obiectului cu conținut incert, degetele care-mi zăboveau tot mai mult pe albeața plasticului, studiul amănunțit al sistemului de închidere și a modului în care sigiliul se poate lipi și apoi pune la loc, mă transformaseră într-un soi de soție a lui Lot, dornică de a împietri de uimire la simpla satisfacere a curiozității. Părea că, conținutul mineral al computerului se transformase în sfinte moaște, care se cereau atinse, obiecte ale unei venerații electronice, pe care însă o simplă atingere le-ar fi împins înapoi în țărâna din care provenim, răpindu-le tot farmecul lor imuabil. Ființei de siliciu nu-i spune nimic țărâna, de vreme ce ea vrea să se contopească cu plaja, să-și dilueze mineralitatea în apă, pentru a se transforma în particulele de nisip, alintate de soare.
Cutia produce în noi toți aceeași curiozitate bolnavă, obiect al frustrării, colțuros în geometria lui, perfectă sau imperfectă, receptacul al dorințelor noastre de a afla un adevăr, revelat prin intruziune. Poate că așa îi percepem și pe ceilalți, ca pe niște cutii ascunzând nu visceralitatea lor, ci gândurile și sentimentele din care vrem să ne împărtășim, pe care vrem să le avem. Cutia este baza oricărei posesii, simbolice sau materiale, receptacul al frustrărilor noastre de a fi în Afară, de a nu cunoaște, un fel de regresie, în care nostalgia uterului din care provenim, ne face să dorim căldura interiorului capitonat, în care să ne identificăm cu conținutul. A fi în afara cutiei implică multă singurătate, dar are și ceva magic, deoarece pereții acesteia sunt tot atâtea sugestii ale casei, teritoriu la care ne raportăm și pe care îl posedăm, limită spațială a identității noastre. Asemenea cutiei, sertarul, această cutie incompletă, închisă și deschisă în același timp, este și el o revelație a Celorlalți, ascunzându-i pe aceștia, fie în teancul de scrisori, sau în obiectele personale, fie în fotografiile împrăștiate, ca un soi de sinteză a dorinței individuale de singurătate, de posesie absolută în absența celorlalți.
Violarea cutiei de plastic a fost treptată, asemenea cuceririi interiorității unei femei, care te chinui în prealabil să-i afli slăbiciunile, te joci cu ea, ca și cum ai dori ca ea să se deschidă singură, să se ofere în toată corporalitatea ei. Încet, cutia de plastic se cerea deschisă, tandru, căci sigiliul, interdicție a dorinței mele de intruziune acționa ca un tabuu, blocând orice încercare de posesie a conținutului, în vreme ce dorința de interioritate din mine mă făcea să renunț la toate piedicile. Toate acestea până într-o zi, în care, hotărât să aflu adevărul am pus mâna pe șurubelniță și am violat conținutul mineral al computerului, fără nici un fel de remușcare, de vreme ce sigiliul, ultima barieră, s-a rupt foarte ușor. O, tu curiozitate care ne transformi în sclavi tăi și ne faci de atâtea ori să răpim tot farmecul obiectului dorit, transformându-l în simplă anexă a noastră! Interiorul s-a relevat în toată goliciunea lui de cablaj imprimat, vulnerabil, iar eu m-am simțit ca un copil care a stricat o jucărie.
În fiecare băiețel este un curios total, care nu se poate împotrivi dorinței de a cunoaște mecanismul care stă la baza lucrurilor, un căutător al Principiului Mecanic, care face jucăria să funcționeze. Frustrarea pe care o are atunci când i se relevă principiul funcțional care stă la baza jucăriei, este însă rapid compensat de stricarea acesteia, de vreme ce componentele ei sunt refolosite în contextul altor jucării. Îmi amintesc cu plăcere prima mea jucărie electrică, dorită și visată cu toată ardoarea unui copil de șapte ani, o navă cosmică ce se plimba prin casă atât cât o țineau bateriile, pe care eu am desfăcut-o însă după ce m-am plictisit de ea. Cadoul meu de Moș Crăciun a avut o viață doar de câteva luni, în primăvară motorașul ei fiind amplasat pe o barcă din polistiren, care probabil că și acum își continuă drumul pasiv, în lipsa bateriilor, către mare. Aceasta a fost prima experiență de tip mecanic, în care spiritul de posesie a interiorului, combinat cu permutarea mecanismelor m-a transformat într-un soi de chirurg, adept al transplatelor organismelor metalice, supus funcționalității oarbe. De fapt eu nu am stricat decât integritatea jucăriei, de vreme ce părți din ea au continuat să trăiască în afara ansamblului, practicând un soi de disecție, în care șurubelnița, înlocuind bisturiul, m-a transformat într-un soi de creator al obiectelor inutile, tot atâtea încercări de a refuza unitatea obiectelor, pierdută în căutarea principiului animist care le însuflețesc.
Poate că și cu ceilalți ne comportăm ca niște mecanici, atunci când căutăm să-i desfacem în componente, pentru a-i reasambla așa cum vrem noi, fără să știm că astfel distrugem integritatea originală ce-i definește. Spiritul mașinist din noi vrea să reordoneze lumea, iar ceilalți, percepuți ca niște mașini, sunt materialul aflat la îndemână, gata de a fi dezasamblați conform dorinței noastre, posedați în interioritatea lor așa zis mecanică și logică, subsumați, prin reducție, propriei noastre persoane. Activitate inconștientă, dorința de a-i demonta pe ceilalți are o sorginte mecanică, fiind un soi de concepție mașinistă în care orice lucru poate fi redus la componentele sale, care, izolate și identificate, pot fi refolosite pentru a configura persoana ideală, sumă a preferințelor individuale, gata de a se autoreproduce prin simulacre mecanice, în care osul înlocuiește metalul și carnea plasticul.
La mine, dorința de asamblare corespunde unei răceli pe care nu am conștientizat-o niciodată, ascunsă adânc în ucenicul vrăjitor din spatele minții, gata de a se manifesta, de e demonta și reasambla totul, conform unei logici proprii, pe care nu o recunosc dar care, fără să știu, îmi conduce curizitatea. Am demontat numeroase mașinării și oameni, fără să știu că transformarea implică un soi de anulare a principiului originar, am reconfigurat totul asemeni mie, jucându-mă, fără să realizez că toate lucrurile care ne înconjoară au viața lor, independentă și nealterată, excepție făcînd obiectele care ne aparțin și pe care le modificăm, chiar și prin simplă utilizare. A fost ușor să înțeleg corporalitatea computerului, era doar al meu, în toată mineralitatea lui, violată odată cu desfacerea cutiei ce ascundea moaștele sale.
Mașina din mine voia însă unitatea cu alte mașini, imobilă fiind, ipostaza ideală în care mă vedeam în visurile mele fiind subordonată mitului unei eficiențe totale. Așa am fost de când mă știu, bărcuța copilărei, ca prim rezultat al permutării mecanice, stând poate la bază, făcând din mine un soi de mașină incompletă, conștientă de umanitatea sa, gata însă de a se transforma în mecanism în care funcționalul îndepărtează umanul în atingerea unui obiectiv. Așa a fost și cu intratul la facultate, eu, cel venit de pe maidan, angajat ca fierar betonist pe șantier, reușind să pătrund în cercurile de elită ale studențimii. Ca să fac asta a trebuit să las mașina din mine să preia controlul, să sacrific toată umanitatea mea, inclusiv iubita, de care, după intrarea în facultate m-am și despărțit, mașina triumfătoare sacrificând sentimentele mele, ținând cont doar de eficiență, deoarece substanța mașinii este eficiența oarbă, rece în solitudinea ei plină de perfecțiune. O, tu prima mea cu adevărat iubită, rămasă în urmă dar deseori amintită, sacrificată sinelui meu mecanic, dornic de progres! Cum de am putut să renunț la tine, obsedat fiind doar de eficiență? Cum de te-am lăsa în urmă, despărțindu-ne în pauza dintre două cursuri, eu proaspătul student minune, dornic de evoluție dar atât de gol în singurătatea mea? Mașina din mine a triumfat atunci, orgoliul de a fi una cu mecanica anulând în mine toate dorințele, iar simplul fapt că am vrut să fug pe scările facultății după tine, ca să nu te pierd, dă măsura luptei care se dădea atunci în mine. Ai rămas însă în mintea mea, icoană a unei adolescențe teribile, în care bocancii militari și jacheta de piele erau uniforma găștii mele, împreună cu aricii pe care i-am văzut în parc, în seara în care am fost pentru ultima oară împreună, înainte de a merge, și eu și tu, să suținem examenul de intrare la facultate. Treptat mașina din mine s-a umanizat, dar prea târziu, te pierdusem deja, de vreme ce mintea mea era prinsă în mecanismele altei persoane, tu devenind o amitire frumoasă, al cărui farmec nu am putut să-l știrbesc niciodată.
Violarea cutiei de plastic a fost primul pas către mașina pe care o ascundeam în mine, în spatele dorințelor și viselor, căci o mașină umană este reprezentarea pe care o avem despre noi înșine, o ultimă frontieră a decepției și a negării sentimentelor, pe care o trecem atunci când vrem să renunțăm la umanitate și la toate derivatele ei, dragoste, frustrare, tristețe, cu alte cuvinte tot ce ne face să fim bucuroși sau triști. Intrat în regnul mineral nu-mi rămânea decât a mă conforma la ceea ce fusesem cândva, eficiența și curozitatea noului transformându-mă într-un soi de scalv al Mașinii, aflat într-o continuă inițiere. Asimilam totul cu curiozitatea copilului, citeam multă literatură de specialitate, cuvintele cu caracter tehnic fiind tot mai ușor de pronunțat de buzele mele, inițial rănite de mineralitatea termenilor ce descriu componentele calculatorului. Copilul din mine descoperea treptat o întreagă lume, perfectă în mineralitatea ei de siliciu și metal, pe care absența roții, element de bază al mecanismului, nu făcea decât să o înobileze. Arhitectura lumii pe care începusem să o explorez, simplă în aparență, implica în realitate o serie întreagă de diferențe specifice, care, stăteau la baza performanței și uneltei eficiente din fața mea. Unitatea ei, ușor de administrat și controlat era o sursă de putere, iar eu, transformat în Marele Configurator, descopeream cu bucurie dominarea Celuilalt, a ființei sale minerale.
Atunci ar fi trebuit să mă opresc din explorare, cât mai era încă timp, păstrându-mi astfel un soi de puritate originară, lăsând mașina din mine ascunsă undeva în spatele sentimentelor, ca un soi de imago a organicității mele, eficientă ca orice alt mecanism natural. Eu însă am continuat să merg pe acest drum, identificându-mă treptat cu mașina perfectă, imobilă din punct de vedere al trăirilor dar atât de performantă în procesele cărora trebuia să le facă față. E greu să te întorci în timp cu mintea, de vreme ce creierul nostru exorcizează lucrurile urâte, iar cu trupul e imposibil să o faci, rămânând doar un soi de nostalgie a Paradisului Pierdut, pe care, psihologii cu dorința lor de a defini totul, o numesc regresie psihică.
Am început să permutez mașina, să o îmbunătățesc, să o demontez, fără să realizez că această acțiune implică și o permutare a sinelui. Câte analogii între om și computer am făcut în momentele mele de reverie tehnică! Oglindă a unei umanități perfecte în eficiența ei, computerul, cu procesorul său, creier de siliciu, cu placa sa de bază ca un tors uman, înglobând în ea chipset-ul ca pe o inimă, memoria RAM ca pe un spațiu de lucru aflat la marginea gândirii sale, discul de memorie ca pe un soi de subconștient în care informația amorfă e stocată, cu extensiile sale – placă de sunet, placă video, modem, tastatură, mouse, imprimantă – a reprezentat mecanismul perfect, oglindă și extensie a mea, un soi de Alter mineral pe care îl poți face după chipul și asemănarea ta. Controlând computerul, controlezi de fapt un soi Celălalt mineral, străin dar totuși apropriat, loc în care gândurile, devenite cuvinte, sau gesturile, devenite forme abstracte, te proiectează asupra lumii minerale, scoțând-o din imobilitate, personalizând-o, fără ca tu să realizezi că aceasta nu este o comunicare unidirecțională, că ești expus să te transformi în ceea ce utilizezi, căci suntem ceea ce utilizăm, dincolo de toată dorința noastră, declarată sau nu, de a ne afirma independența, folosindu-ne de condiția noastră naturală, pierdută și și șlefuită de lumea tehnologică în care trăim, ca de un talisman, ieșirea de duminică în natură devenind un soi de exorcizare a demonilor tehnici care ne domină în restul timpului.
Treptat am devenit un soi de ucenic vrăjitor, care demonta și depana calculatoarele prietenilor din pură plăcere, un soi de căutător al esenței minerale în toate formele ei, chemat să oficieze fie lângă siliciul inconștient de codul binar care stă la baza programării sale, fie lângă mașina perfectă a cărei funcționare era perturbată de uzura sau proasta funcționare a anumitor componente. Am cunoscut astfel o mulțime de computere, lumi închise în care prietenii mei își proiectau imaginația, fiecare cu specificul și integritatea lui corporală, unite însă prin siliciul anorganic din inima lor. Mașina din mine găsea tot mai mult forme asemănătoare, imobile, dar totuși vii pentru proprietarii lor, ca tot atâtea lumi personale încremenite în mineralitatea lor, în care documentele și imaginile personale stăteau ascunse fără a putea fi accesate. Când faci asta, adică atunci când refaci un computer, ești un soi de intermediar între proprietarul mașinii și forma sa electronică, indiferent că e cuvânt sau imagine, prinsă în siliciul imobil, din care nu poate ieși fără ajutorul cuiva.
Cunoașterea înseamnă putere, chiar dacă pe mine nu mă interesau informațiile cu care veneam în contact fără să vreau. Nu informația în sine este importantă, ea este un material brut în absența cuiva care să o ordoneze, ci modul în care o ordonezi sau o accesezi, creând forme noi, ca tot atâtea construcții logice, imperfecte în coerența lor aparentă, dar asimilabile de către ceilalți. Cu toate că eu am fost, față de cei cărora le-am depanat calculatoarele, doar cel care relevă informația ascunsă, sentimentul puterii de a face informația disponibilă celor care au nevoie de ea mă făcea puternic. Eu, marele inițiat, care oficiază lângă moaștele minerale ale mașinii muribunde sau inconștiente, eram cel dorit de către prieteni, care, speriați de jargonul tehnic pe care îl foloseam și de amplitudinea cunoștințelor mele în domeniul tehnic, mă priveau și pe mine ca pe un soi de mașină, umană totuși dar atât de eficientă.
Umanitatea lor recunoștea astfel mașina din mine, ascunsă în spatele personalității mele sociale, eficientă în capacitatea ei de a controla celelalte mașini. Atunci când mă căutau, era ca atunci când mergeau la doctor. Rareori îl percepi pe doctor ca persoană, e mai degrabă un soi de apostol al profesiei sale, inuman prin faptele sale, cel care poate aduce sănătatea sau moartea, instanță superioară căruia i te supui, cu toată spaima mașinii biologice din tine, care e gata să se gripeze, să te trădeze. Însă un doctor nu face altceva decât să vindece mașina biologică, fără să realizeze că rolul său este mai degrabă de a reface o legătură pierdută între mintea celui bolnav și trupul acestuia, care, ca un soi de prieten trădător a dezamăgit creierul ce-l controlează, refuzând să se conformeze cerințelor acestuia. Doctorul vindecă trupul și nu dezamăgirea creierului de a fi trădat de către corp, creier care deseori ajunge să-și distrugă suportul său organic, bielele, pistoanele și roțile organicității noastre, pentru simplu motiv că nu le mai recunoaște, așa cum sunt ele afectate de boală. Ca și doctorul, vindecam și eu boala, dar eram preocupat și de refacerea unității dintre mintea proprietarului și alterul său mineral, informația recuperată slujindu-mi deseori, ca un soi de punte de legătură între nou născutul mineral și vechea mașină, cu care proprietarul se identificase deseori în trecut.
A depana hard sau soft un computer deseori înseamnă refacerea legăturii dintre alter mineral și ego uman, cele două concepte dându-și mâna în interfață, într-o simbioză perfectă între lumea reală și cea imaginară, combinare a mineralului cu umanul. Tu, depanatorule, ești cel care face posibilă legătura, căci interfața are nevoie de suport exterior, ca o imagine revelată care are nevoie de ritualuri pentru a-și manifesta prezența, pentru a exista, fereastră prin care poți privi în universul simbolic. Nu ești doar un simplu depanator, ci cel care reface legătura între două lumi, un soi de Caron mitic, care îi transportă pe cei dornici să evadeze din realitate în lumea imaginară a siliciului. Cu fiecare joc sau soft pe care îl instalezi, nu faci altceva decât să stabilești o legătură între cotidian și imaginar, punte pe care fiecare poate meargă fie în lumea eficienței lucrului pe calculator, fie în lumea jocurilor în care poți fi rege sau erou. Asemenea mesagerului zeilor tu ești un apostol al siliciului și mașinii, veșnic în căutare de prozeliți pe care să-i inițiezi în misterele Interfeței, gata de a-i perverti și pe ceilalți la mistica siliciului.
Asta te face singur Depanatorule, căci sunt puțini ca tine, apți de a sublima siliciul și carnea, mari preoți ai Mașinii Perfecte, care se relevă celorlalți doar prin funcționalitate și nu prin corporalitate. Neinițiații nu știu ce este în spatele interfeței, ei percep doar procesul, în calitatea lor de simpli utilizatori, în vreme ce tu ești cel care face posibilă Revelația spațiului imaginar, aranjând structurile logice ale programelor, asamblate de alții, în forme personale, dorite de egoul celorlalți, aflați într-o continuă căutarea a alter-ului mineral. Tu ești cel care știe, care are puterea de a uni siliciul cu carnea, în același timp adulat pentru eficiența ta și blestemat pentru mașina din tine. Ești asemenea unui copil scos din jocul celorlalți, speriați fiind de precocitatea și maturitatea ta, care perturbă nevinovăția jocului, asemenea unui arbore fosilizat într-o pădure verde, absent și totuși atât de prezent prin faptele tale, ca un soi de icoană a eficienței.
Poate că nu nu computerul m-a făcut să fiu singur, ci golul din mine, umplut încet de siliciu, configurat ca mașină, reminescență a copilăriei ucenicului vrăjitor, permutator al jucăriilor copilăriei, creator de mecanisme parazite, inutile dar atât de funcționale. Mașina biologică din mine e funcțională, dar ceva din răceala siliciului a influențat-o, transformând-o într-un soi de golem mineral, în care sentimentele și simțirile sunt totuși conservate, deoarece orice mașină conștientă de sine tinde către slăbiciunile unei umanități sentimentale, în care empatia se substituie eficienței. Poate că așa e și în dragoste, de vreme ce eul tău îl refuză pe celălalt, de frica unei contopiri mentale, care nu te anulează ci te transformă, făcând din tine o ființă nouă dar totuși veche, iubind și urând în același timp, dorind contopirea dar având și nostalgia Sinelui indivizibil, pe care nu vrei să-l împarți cu celălalt.
Am fost îndrăgostit în această perioadă, mașina biologică din mine având nevoie de alte mecanisme cu care să împartă visceralitatea și corporalitatea, într-un soi de transubstanțiere, în care sângele și fluidele se amestecă generând senzații și sentimente. Atingerile, șoaptele, mirosul și gustul iubitei, mă făceau să uit încremenirea siliciului din mine, mașină interioară eficientă dar goală, biologia triumfând în fața chimiei anorganice, într-un soi de nuntă în care alchimia nu era implicată și regnurile amestecate. Când mă întorceam de la Bianca, mergând pe strazile goale ale miezului nopții, încremenite în singurătate ca în tablourile lui Giorgio de Chirico, plin încă de imaginea ei, uitată era mașina de siliciu din mine, imaginile, atingerile și gustul iubitei persistând la marginea memoriei, carnea învingând siliciul. Nu ne trebuie prea mult ca să fim fericiți, atingerea, gustul sau mirosul persoanei iubite fiind deseori de ajuns, umplându-ne de căldură într+un soi de preaplin care te face să simți că plutești. Îți aduci aminte de mașină doar atunci când ești singur, când golul interior e mare și nu ai cu ce să-l umpli, obligându-te cumva să revi la încremenire, la mineralitate.
Despărțirea de mercurul Biancăi, neordonat în mașină datorită caracterului său amorf, a reînviat mașina din mine, care în imobilitatea ei a fuzionat, rece, cu mașinile din interiorul altor persoane, împingând biologia mea la marginea unui soi de eficiențe cantitative, mecanice, în care trupul dominat de siliciu se întâlnea cu alte trupuri, în vreme ce mintea mea lua chipul alter+ului mineral din mine, transformându-mă în mecanism, eficient tocmai prin singurătate. Atunci am cunoscut cu adevărat mașina minerală în care mă transformam, ea mi-a fost confident și prieten, umplându-mi nopțile și visele deloc erotice, drenând și ordonând imaginarul meu. Nu este greu să fi singur, doare doar atunci când simți asta, când ști că nimănui nu-i pasă de tine, când persoanele apropiate nu te înțeleg și nu umplu golul din tine. Sau poate că tu nu vrei să umpli acest gol, deoarece nu ai găsit persoana potrivită, ale cărei cuvinte să-ți umple mintea, persoană care să te facă să vibrezi atunci când îi auzi vocea, când o vezi sau când te atinge, care îți răpește gândurile cu orice gest sau zâmbet. Mai grea decât singurătatea însăși este povara ei, sentimentul că nimănui nu-i pasă de tine, că oamenii îți zâmbesc din politețe sau milă, că trăiești într-un cerc închis celorlalți, că încet, încet te mineralizezi, că serile și nopțile sunt goale, iar tu, ascuns în contemplarea sinelui refuzi să te vezi cu ochii altora. Trăiești prin tine și pentru tine, univers, dechis în aparență, încremenit în realitate, refuzând să comunici cu adevărat, în goana ta după un Sine dual, pierdut odată cu plecarea celui drag.
Atunci am cunoscut-o pe Rada, altă mașină duală, cuarț și carne, la fel ca mine prinsă în vălul singurătății, aflată într-o permanentă căutare a Sinelui, goală și plină în același timp, sfâșiată și ea de conflictul mineralului cu biologicul. Glasurile noastre, împletite în dialog, trupurile noastre, învăluite în apele somnului, au umplut golul din noi, în vreme ce mașinăriile noastre minerale, conectate, dialogau asemenea unor computere care schimbă date, eficiente deși asincrone. Carne și cuarț, carne și siliciu, mașini perfecte și sânge cald, atingere și respingere, dragoste și ură, vorbe calde și glas ridicat, toate erau ale noastre, împletindidu-se întru-n soi de osmoză minerală și bilogică în care eram și asemenea și diferiți, și prezenți și absenți, cufundați în mineralitatea proprie. Căldura din carne și răceala mineralului din noi găsea în celălalt un corespondent, un alter perfect, străin și totuși apropriat, rezonând la carnea și la mineralul celuilalt, alungând singurătatea din noi. O amintire care revine mereu, atunci când mă gândesc la Rada, e cea a ochilor triști ai ursulețului din pluș, reminescență a copilăriei, pe care iubita mea îl ține în brațe și care mă acuzau mut, în vreme ce mașina din mine împingea regretele și vinovăția departe, acolo unde ea nu mai exista decât sub forma unei amintiri dureroase, aureolată de cuvintele și lucrurile frumoase dintre noi.
O dulce singurătate! Câteodată mi-e atât de dor de tine, nuntă alchimică între carnea și siliciul din mine, reverie a unei mașinării organice și minerale, control absolut în care totul e integrat în structuri logice ce exorcizează sentimentele, eficiență și răceală absolută, încremenite în formele perfecte ale mașinii către care tind.
Dar întotdeauna mineralul învinge și mașina triumfă, lăsându-mă gol de sentimente dar plin de funcționalitate, siliciu pur, dar plin de nostalgia umanității pierdute. Suntem singuri doar atunci când simțim asta, când ne lipsesc ceilalți, când nu ne putem umple pe noi înșine căci nu avem cu ce, când cuvintele noastre sunt goale pentru că nu are cine să le audă, când ochii privesc doar în oglindă pentru a vedea sinele, căci nu ai în cine să te oglindești. Rămân doar cuvintele spuse, ordonate în mintea noastră sub forma amintirilor, dulci sau amare, aproape de inimă dar departe în timp. Și atunci mașina minerală câștigă, în calitatea ei de interlocutor permanent, indiferent că este în mine sau în siliciul computerului, loc în care cuvintele, ordonate în fraze, prind formă, desenând pe ecran meandrele vieții mele.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!