agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-01-09 | [This text should be read in romana] |
Câmpia-Turzii, 1969. Eram în ultimii ani de liceu. Insatisfacția vieții de zi cu zi genera întrebări chinuitoare. Învățământul nu antrena întreaga ființă, ci o solicita duplicitar. Instinctiv, sesizai că una trebuie să gândești pentru tine și alta cu glas tare. Trăiam cu intensitatea tinereții cuvintele „râzi paiață, că inima îți plânge“.
Într-o zi, unul dintre colegi m-a întrebat dacă vreau să particip la o ședință de spiritism. Bineînțeles că nu puteam refuza. Era „altceva“ decât tot ceea ce întâmpinasem până atunci. Anumite lecturi interzise deschiseseră deja apetitul pentru neprevăzut, pentru „fața ascunsă a lucrurilor“. Ne-am reunit deci la prima ședință cinci colegi. Unul deținea secretele convorbirilor cu spiritele, ca pe o tradiție de familie. Îmi aduc și acum bine aminte atmosfera ce respira în jurul nostru; curiozitate, teamă, neîncredere, tentația amuzamentului și convingerea stupidă că nu se pot ivi la fiecare pas fapte care să te surprindă! Aveam impresia că la 18 ani blazarea era semn de maturitate și că „fumasem deja viața!“. Mă înșelam amarnic. Iosif, inițiatorul nostru în jocul cu spiritele, era un elev silitor, matematician apreciat, respectuos, perseverent până la încăpățânare cu ceea ce își propunea. Aflam mai apoi, că anumite exerciții de voință îl formaseră astfel. Nepunând la îndoială seriozitatea colegului nostru, eram contrariați de ceea ce ni se promitea. Unul lângă altul, cu mâinile pe masă, asistam la un spectacol imprevizibil. Concentrat și palid, Iosif comanda asemenea unui ofițer invizibilul, adresându-i întrebări ce-și așteptau răspunsul. Atunci am simțit că legile fizicii pot fi infirmate de realitate, că paradoxul taoist – „adevărul este uneori contrar rațiunii“ – se impunea sub ochii mei. Înșelăciunea fiind exclusă, nu înțelegeam cauzele fenomenului. Ne ciupeam pentru a sesiza dacă visam sau nu, și astfel au năvălit peste noi nedumeririle. Lucrurile s-au repetat apoi, căci era într-adevăr palpitant să primești mesaje dintr-o altă lume. Și iată că într-una din zile, prietenul nostru Victor își aduce aminte de tatăl său decedat înainte de a-l cunoaște. Este chemat și se constată că acesta s-a sinucis cu mulți ani în urmă, așteptând o asemenea ocazie, pentru a solicita ajutor. Răscolit de mărturisirile tatălui, Victor acceptă să devină „medium“ și să practice „scrierea automată“. Din clipa aceea lucrurile se complică. Starea de posesiune aproape se permanentizează, iar consemnările ajung neliniștitoare. Fiindu-i coleg de bancă, asistam mereu mai năucit la „dialogul automat“! Îmi amintesc faptul că, într-una din acele ore, tatăl lui Victor susținea că în fiecare zi retrăiește de mai multe ori sinuciderea și că doar rugăciunile mai multor Sf. Biserici și Sf. Mănăstiri îl pot salva. Apoi ne-a îndemnat să renunțăm la acest mod dăunător de comunicare cu cei plecați, după care a declarat: „Acum vine cel ce mă stăpânește în partea rea a sufletului meu, de aceea nu luați în seamă ceea ce voi spune“! Și într-adevăr s-a produs o răsturnare de 180 grade a discursului său. A început o incitantă propagandă a benficiilor și avantajelor unui astfel de contact cu lumile nevăzute: ghicirea viitorului, cunoașterea lucrurilor ascunse, descoperirea comorilor, decriptarea misterelor trecutului, dobândirea puterilor magice etc. etc. Pe măsură ce jocul continua, o teribilă teamă bătea la porțile sufletelor noastre. Nu mult după aceea, Victor începe să absenteze de la școală și aflăm stupefiați că a fost internat în spitalul de boli nervoase din Cluj. Ce se întâmplase? Într-o zi, fiind singur acasă, prietenul nostru a văzut un motan uriaș în încăperea în care învăța. Știind că acesta nu-i aparține a încercat să-l alunge aruncând cu diverse obiecte după el. Zgomotul, sesizat de vecini, îi determină pe aceștia să privească pe fereastră, spre a înțelege motivul scandalului. Îl observă pe Victor agitat și furios, luptându-se cu „inexistentul“. Se năpustesc mai mulți bărbați în casă și reușesc, nu fără greutate, să-l imobilizeze. Este chemată Salvarea și urmează internarea. Diagnosticul menționat – depresie nervoasă cauzată de prea mult efort intelectual. Posibil, dar pentru grupul nostru, diagnosticul era incomplet și nesemnificativ. Din clipa respectivă, ceea ce îl va determina pe Victor să sufere de spirito-fobie, aruncându-se aproape cu disperare spre domeniul „real“ al existenței, pe mine mă va îndemna să țintesc dincolo de concret, dincolo de efect, spre tărâmul cauzelor primordiale. Eram în parte conștient de riscurile unor asemenea cercetări pe cont propriu, dar nu intuiam o altă cale de acces la înțelegere. Ce sens avea necunoscutul ce ne întâmpina de pretutindeni și de ce această teamă sinistră pândindu-ne din adâncuri?! Am discutat cu Iosif și i-am expus intenția de a practica spiritismul. La ora aceea, cunoștințele mele religioase era neconcludente. Dar viața mi se părea lipsită de rost, câtă vreme nu aflam ce este omul și care este menirea lui pe Pământ. Iosif decide să renunțe în favoarea mea la „spiritul ocrotitor“ și mă învață câteva exerciții de concentrare. Jocul „de-a v-ați-ascunselea“ devine palpitant și antrenamentul solicită întreaga ființă. Nu te puteai întâlni cu „Umbra“ proprie fără o pregătire minuțioasă. Era examenul principal ce trebuia trecut. Între timp, tensiunea evenimentelor crește și frământările lăuntrice se întețesc. Refuz mâncarea, accept postul negru, solicit sinceritatea până la cruzime; mă rog continuu lui Dumnezeu, având impresia că pierd din greutate și că lumile nevăzute devin prezență vie în jurul meu. Pe măsură ce insistam în antrenamentul spiritual, lucrurile se complicau, mărind presiunea interioară. Pe parcursul a trei săptămâni, am exagerat introspecția, căutând „obârșia privirii“ și a conștiinței, determinând o „spărtură“ în limita protectoare a interiorului. Pândeam locul de întâlnire dintre greutate și imponderabilitate, dintre nimic și plinătate. Uneori o asemenea alunecare în abisurile sufletului și ale corpului rămâne fără întoarcere, căci curiozitatea – factor activ al păcatului originar – poate eșua într-o jertfă inutilă precum, în legendă, tinerii oferiți în spaimă și din spaimă Minotaurului. Doar Bunul Dumnezeu știe de ce nu m-a părăsit în asemenea momente, oferindu-mi „firul Ariadnei“. E dificil, după aproximativ treizeci de ani, să descrii succesiunea evenimentelor și logica lor de atunci. Totuși, răsturnarea esențială s-a petrecut în clipa în care am renunțat la „forță“ în raport cu lumea spiritelor. Hotărându-mă să lucrez prin respectul libertății, și nu prin „impunerea voinței“, m-am trezit spectator, actor și regizor, într-o “piesă“ nerecomandată niciunui muritor. Într-o asemenea experiență, zidul dintre exterior și interior dispare. O lume necunoscută îți inundă sufletul, devenit permeabil Întregului atotcuprinzător. Dacă până atunci ai fost un vas închis aruncat în Ocean, din clipa aceea vasul se sparge și nu-ți mai aparține. Dizolvat parcă în imensitatea necunoscutului, descoperi straniile dimensiuni ale unei realități negate, ignorate, uitate, respinse. Înconjurat de un magnetism obsedant, ce-și modifică intensitatea și direcția în funcție de felul în care gândești, conștientizezi gestul și sugestia unor ființe ce intervin în tine însuți. La răscrucea dintre lumea văzută și cea nevăzută, lumina se întâlnește cu întunericul, viața se întâlnește cu moartea, iar singurătatea se surpă în ea însăși precum un castel de nisip. Încerc să reconstitui câteva dialoguri interioare și solicit memoriei culoarea trăirilor parcurse. „M-ai învins“ – răsună o voce puternică și impenetrabilă. În aceeași clipă, o zvârcolire, o metamorfoză neliniștitoare îmi cuprinde pieptul. Imaginea unui șarpe azvârlit în foc îmi stăruie în minte. „Cine ești?“ – întreb, în timp ce simt teama pitindu-se în toate ungherele sufletului. „Satan!“ – și ecoul vocii sale vibrează în tenebre, teribil și chinuitor. Replic aproape degajat de la un etaj necunoscut al ființei. „N-am intenționat să înving pe nimeni, ci doar să înțeleg ce se întâmplă. Sunt la fel de sătul de constrângerile lumii ca și de pretențiile mele. Nu văd de ce mi-ar datora cineva bunăvoință, respect sau iubire, sau de ce ar fi cineva obligat să-mi răspundă întrebărilor, fără să se simtă la rându-i silit să mă mintă, să-mi spună adevăruri parțiale? Pentru ce această permanentă și stânjenitoare împietrire în contradicție?! Tăcere prelungită tulburător. Cu mișcări de felină, sentimentul prețuirii de sine îmi oferă capcana triumfului. Deziluzionat și obosit, certific dorința de a naufragia în iertare. O implor, precum orbul lumina. Imaginile greșelilor trecute mă îmbulzesc însăpăimântător. Mi-e rușine că exist. Imposibilitatea de a nu fi îmi pare suprema umilință: „Doamne, fie-ți milă de rătăcirea mea". În clarobscurul lăuntric vorbesc tuturor ființelor. Mă scald în valul limpede și fierbinte al căinței; îmi cer iertare până și reginei furnicilor pentru crimele comise în copilărie asupra supuselor sale. Desigur, cititorul se poate amuza de ceea ce scriu, dar, în asemenea momente, imaginația și logica folosesc alte exigențe decât cele obișnuite. Intensitatea protectoare pe care, de obicei, ți-o oferă trupul și lumea exterioară devenise incertă. Lumea de „dincolo“ era aici, sau eu eram „dincolo“?! Înțelegeam ce înseamnă nebunia: neputința de a menține echilibrul între ceea ce ești și ceea ce nu ești; între ceea ce-ți aparține și ceea ce nu-ți aparține; neputința de a regăsi hotarul firescului, temelia firii, vulnerabilitatea dintre a fi și a nu fi. I-am dat atunci următoarea definiție: „S-auzi în tine mii de voci și să nu știi care este a ta! Să vezi în tine mii de chipuri și să nu știi care este al tău“. Realitatea depășește, într-o atare experiență, algoritmul oricărei normalități. Inevitabilul ajunge la împlinire, pentru că tu însuți îți devii capcană. Abandonat în sine, precum un copil pe străzile unui oraș necunoscut, îți alegi drumul la întâmplare, cerșind ajutorul cuiva. Și nu întotdeauna primul întâlnit va fi cel sperat sau așteptat. A urmat un proces de învăluire, de împachetare a sufletului în el însuși. Era folosit întreg conținutul ființei. Calitățile și defectele, asemenea unor crose invizibile, azvârleau pucul conștienței când spre poarta trecutului, când spre cea a viitorului, violentându-mi „prezentul“ până la epuizare! Cu certitudine aforismul „divide et impera“ este pur diabolic. Eficiența lui mizează pe iluzia dată, stimulată sau impusă, pe confuzia conservată sau consumată în numele răzvrătirii de a fi. Se caută cu orice preț împotmolirea în sentimentul de sine. Se urmărește izolarea față de lumea exterioară, ademenirea în logica unui subiectivism fascinat. Odată oprită pendularea viabilă spre interior și exterior, manifestările devin stranii. Amânam verdictul lăuntric, dintr-o curiozitate morbidă. Voiam să văd până unde merge „jocul“, ale cărui reguli am dorit din start a le respecta. Într-o asemenea împrejurare mi s-a spus că „sunt preot“, deși nici în visul cel mai îndepărtat nu am dorit-o. Într-o asemenea împrejurare mi s-a vorbit de Tatăl, Fiul și Sf. Duh, deși doar în copilărie auzisem de Sf. Treime. O teamă pustiitoare îmi cucerea ființa; o limpezime suspectă îmi parcurgea sufletul, o lumină rece îmi invada creierul și totuși continuam să asist fără să interzic nimic. Am „binecuvântat“ creștetul unei femei în trecere pe stradă, fără aprobare, bineînțeles. Am trecut șoseaua fără să privesc în dreapta sau în stânga, iar mașina, care circula regulamentar, s-a oprit în forță la un pas de mine. Am uitat să acord atenție și emoție împrejurărilor propriu-zise ale vieții. Contrastul dintre „groaza de după ușă“ și absența oricărei vibrații la nivelul sensibilității erau surprinzătoare. Mă puteam sustrage durerii fizice, iar mișcările corpului păreau teleghidate „extraterestru“! Cântam la muzicuță și chitară și ascultam duhurile ce își propuseseră să vină în data X la ora 16, „să mă ducă“. Abia în clipa în care am sesizat copiii speriindu-se la apropierea mea și când am constatat că plânsul mamei determina în mine un râs sarcastic, am intuit limita și-am decis „preluarea controlului“. Dar cum?! Cum să regăsești valoarea unei lumi devenite inconsistentă și insignifiantă? Cum să fii tu însuți fără să știi ce cauți în nenorocirea acestei lumi? Am apelat la Iosif, explicându-i ce s-a întâmplat. Pierdusem spiritul ocrotitor. Atunci, în neliniștea teribilă ce m-a cuprins, am căutat o Biserică. La ora aceea, doar cea Latină – cum îi spuneam pe atunci – era deschisă. Intram întâia oară neconvențional și dintr-o reală necesitate într-o Sf. Biserică, sperând să fiu ajutat. Am îngenunchiat copleșit de solitudinea momentului și am început să mă rog. Nu-mi amintesc cele rostite, dar azi constat curiozitatea actului în sine. Un ortodox se destăinuia și se încredința lui Dumnezeu într-o Biserică romano-catolică, într-un mod cât se poate de „protestant“. Încerc să redau – pe cât posibil – pulsul acelei rugăciuni: „Doamne Dumnezeule, unde ești? De ce se întâmplă toate acestea? Pe Tine te-am căutat și pe Tine te caut. Mă mistuie teama și mi-e silă de mine și de lumea în care trăiesc. Dacă totul «aici» și «dincolo» nu-i decât răsplată și pedeapsă, atunci regret că mi-ai dat ființă. Am obosit încercând să aflu Cine ești și cine sunt. Ajută-mă să înțeleg. La ce bun suferința unei vieți întregi pentru o simplă deșertăciune? Dacă n-aș fi devenit conștient de realitatea nevăzutelor lumi, aș fi avut curajul nebunesc de a mă sinucide. Acum însă mă văd lipsit și de curajul de a trăi, și de curajul de a muri. Încotro să-mi port pașii? Încotro, Doamne? Fie-ți milă și decide asupra vieții mele. Mie însumi nu-mi mai folosește. Rătăcirea pare omniprezentă. Fericirea meschină nu mă poate reține. Gloria și Puterea celor ce constrâng și se lasă constrânși nu mă pot interesa. Învață-mă să discern binele de rău. Și dacă ai nevoie și de sufletul meu mizerabil și neputincios, atunci facă-se Voia Ta“. O căldură dulce, aparte, asemeni ploilor de vară, s-a prelins mângâietor peste ruinele pustiite ale sufletului. Cineva, cu tandrețe, ridica povara tulburătoare a îndoielii. Odihna nesperată a unei blânde împăcări a coborât în rănile deschise ale singurătății. O certitudine de dincolo de mine și de lumea aceasta s-a aprins în bezna ființei. Răul fascina și stăpânea, atâta timp cât credeai în puterea lui. Prin urmare, miracolul ghiocelului ce învinge blestemul înfrigurat al iernii era posibil. Era în noi înșine libertatea, putința de a ne transfigura destinul, prin fericirea insinuantă a egoismului sau prin sacrificiul discret. Era în noi înșine bucuria de a ne regăsi împlinind exigenta poruncă a iubirii sau de a ne înstrăina prin spontaneitatea „naturală“ a urii. Ridicându-mă, intuiam din nou treptele normalității, având convingerea că Dumnezeu este mult mai aproape de noi decât ne închipuim. Posedam deja reperul ideal al tuturor încercărilor ce urmau să vină. Dobândisem gramul de curaj ce-mi justifica existența și căutarea. Viața avea un sens mult mai profund decât cel propus și vehiculat de autoritățile oficiale. Acest sens trebuia găsit. Prin urmare, drumul spre Dumnezeu avea să treacă prin unicul loc în care se slujea și se vorbea despre El: Sf. Biserică și Teologia. Acolo aveam să ajung și acolo aveam să înțeleg ce imensă cantitate de naivitate mă locuiește și cât de anevoioasă poate fi uneori „Calea, Adevărul și Viața“. (Altarul Banatului nr. 1-3, ianuarie – martie 1998) |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy