Se spune să nu iei cu tine încărcătura trecutului ci doar să înveți din el și să duci ce a fost bun în el în prezent. Și sună bine, ba chiar poetic. Asta dacă am fi în stare s-o facem. Spun dacă, pentru că mă îndoiesc că e cineva care poate spune cu mâna pe inimă: sunt împăcat(ă) cu trecutul și nimic din ce a fost nu mă mai afectează. Sau poate n-am cunoscut eu acea persoană...
Fie că e vorba de iubiri trecute sau de oameni care au trecut cumva prin viața noastră, lăsându-și în mod pregnant amprenta asupra cursului ei, trecutul doare și ne răscolește cu fiecare ocazie pe care i-o dăm în mod voluntar sau poate involuntar.
Trecutul are modul lui propriu de a ni se strecura în suflet, cu tenebrele sale: cu iluzii, cu suferințe, cu amăgiri, cu tentații. Iar dacă ești din fire un visător învederat, atunci poți spune că e o iminență sau o fatalitate de la sine înțeleasă că trecutul te va bântui.
Da, asta e cred termenul cel mai corect, te bântuie, îți strecoară fantasmele sale ușor-ușor, întâi dulceața lor, până te captează, apoi amărăciunea lor, dar deja e târziu pentru că ți s-au implantat bine în inimă, ca niște lipitori care se hrănesc cu sângele scurs din rănile din nou sângerânde.
Ne întoarcem în trecut pentru că tindem să uităm ce a fost rău sau urât și să ținem minte doar părțile luminate, așa e firea umană. Un proverb foarte expresiv spune: Cine-și uită trecutul e obligat să-l retrăiască. Da, și noi uităm răul din el și îl strecurăm în suflet cu prima ocazie în care devenim vulnerabili sau nemulțumiți de prezent .
Am citit în anii copilăriei o carte numită Polyanna-secretul mulțumirii. E vorba despre o fetiță care deși trecea zilnic prin greutăți cu mult mai mari decât le-am putea noi azi rabda, ea totuși avea puterea de a extrage frumosul din urât sau binele din rău, sau cum am spune noi astăzi vedea partea plină a paharului. Spunea ea: ce dacă nu am ce mânca, bine ca sunt sănătoasă, sau ce dacă mi-am rupt un picior, bine că am mâinile cu care pot să lucrez.
Și stau să mă întreb câți dintre noi mai gândim astfel în zilele nemulțumite de azi, când avem atâtea și totuși suntem eternii dezamăgiți și deziluzionați. Departe de mine tendința de moralizare sau de aruncare a pietrei pentru că mai mult decât oricine mă înscriu în acest tipar al nemulțumiților, dar stau și fac legătura cu trecutul și modul lui de a bântui și mă gândesc că dacă am aprecia mai mult ce avem în prezent poate tentația întoarcerii inapoi ar fi mai mică.
Și dacă am fi mai puțini predispuși spre comparații, dacă n-am mai gândi sau pronunța zilnic expresii de genul : față de acum nu știu câți ani, sau față de x sau y din trecut, acum e altfel, mai rău, mai ..., poate trecutul nu ne-ar mai bântui cu atâta ușurință...
Și cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla e să trăiești în trecut, captiv și să uiți efectiv să mai trăiești, e un risc destul de mare când prezentul rămâne într-un con de umbră și trecutul preia centrul de comandă, pentru că anii trec și nu se mai întorc, nici noi nu mai întinerim, nici cei dragi nouă...
Îmi trag azi un semnal de alarmă față de trecutul prezent și influența lui asupra cursului vieții și-mi spun că există un motiv pentru care l-am lăsat acolo, în trecut...acolo trebuie să rămână.