(I)
Intitulat Dialog, volumul apărut la Editura Vremea din București în anul 2008, conține schimbul de idei, realizat prin intermediul poștei electronice, dintre Paul Goma și Flori Stănescu. În Notă asupra ediției autoarea motivează împrejurările care au condus înspre elaborarea acestui tom. Circumstanțele temporale, apropierea datei care marca trei decenii de la plecarea familiei Goma la Paris (20 noiembrie 1977), alături de contrarietatea resimțită în urma lecturii unui interviu, o determină să redacteze un text care să releve „exilul perpetuu la care i-au condamnat comuniștii și urmașii pe Paul Goma și familia sa”, dar acesta se va metamorfoza într-o corespondență, menită să elucideze aspectele mai puțin cunoscute ale destinului celui care, după scrisoarea de adeziune la Charta 77, expediată lui Pavel Kohout, din data de 26 ianuarie a aceluiași an și dezamăgit ulterior de atitudinea retractilă cultivată de scriitorii români, servi obedienți și deseori inepți ai „geniului carpatic”, are curajul de-ai semnala dictatorului că-n mioritica noastră patrie doar ei doi nu se tem de securitate și-i solicită acestuia să contrasemneze documentul. Întrebările focalizează atât elemente biografice anterioare plecării din țară, cât și evenimente recente. Perspectiva receptării glisează dinspre diacronic spre sincronic. Și invers. Dacă „Mișcarea Goma” intră în categoria istoriei, „stilul Goma” este insuficient exploatat exegetic, autorul fiind exilatul perpetuu al literaturii române, în pofida faptului că acesta transcende spațialitate autohtonă, atât în plan sapiențial, frizând deseori genialitatea, cât și atitudinal, printr-o manieră de manifestare diferită de cea a simplului cetățean, pentru care comunismul nu este decât una din pieile românismului din totdeauna, refractar la probitate morală și incapabil să-și recunoască valorile.
Dacă în trecut era interzis, cabala postdecembristă a celor vituperați constant în jurnalele sale, conduce înspre o conspirație a tăcerii, o amnezie sporadică activată spontan în fața cărților care poartă marca Goma. Este motivul pentru care acesta se întreabă deseori care este valoarea estetică a scrierilor sale. Disidența, alături de textele confesive, au funcționat ca o armură care au camuflat scriitorul. Cel dintâi se vede obligat să poarte tirania eului empiric, a cărui activitate este validată, indubitabil, mondial. Asociațiile inedite de vocabule, detabuizarea limbajului, dar mai ales franchețea expresiei care nu iartă, diagnoza probă a situațiilor, capacitatea – deseori oraculară – de a decripta subterane acționale sau cogitale, fac din Paul Goma un ins incomod, care stârnește, dual, fie efluvii de simpatie, fie schisme ireconciliabile.
Cea dintâi secțiune (30 oct. 2007) investighează cauzele pentru care Paul, Ana-Maria și Filip Goma au ajuns, în urmă cu 30 de ani în postúra de refugiați. Paul Goma definește termenii dialogului, pe care-i abstrage apelativului de «„interviu” (în accepția românească, perceput ca o „discuție” de pe poziții inegale): eu nu „acord interviuri” (fiindcă știu cine sunt, de unde vin, îmi cunosc lungul nasului), ci angajez/ accept dialoguri – de pe poziții de egalitate;” Ulterior, analistul relevă labilitatea granițelor care delimitează perioadele postbelice. În viziune sa «termenul „postcomunism”: este impropriu; nu mai puțin fals, nici mai-înalt-intelectual decât „postmodernism” (postismul: marca românului inventator al așteptatorismului tricolor) – poate cineva afirma, cu mâna pe inimă că, din 22 decembrie 1989, noi Românii am pășit într-o altă eră: post-, deci ne-comunistă? Cu cine, în frunte, vorba cântecului? Cu tovarășul Ion Rânjitoreanu, Criminalul care, după ce i-a asasinat pe Ceaușești în taină, a ucis și speranța într-o meritată deschidere a țării?»
Radiografia climatului postdecembrist se transformă și într-o panoptic al mentalităților în ceea ce privește alegerea prezidentului, opțiunile electorilor vizând alternativa circumscrisă opțiunii disjunctive, „ciumă sau holeră”, așadar între candidații C.V. Tudor și Ion Iliescu. Paul Goma rememorează evenimentele de „după liberarea din labele Securității, la 6 mai 1977”, când repudiază ofertele de plecare din țară. Decizia va fi însă reconsiderată din pricina unor lovituri succesive sub centură, cea dintâi din partea colegilor de breaslă, care decid repudierea acestuia din rândul Uniunii Scriitorilor, chiar dacă în perioada respectivă era încarcerat și cenzura ulterioară, ce presupune interdicția aparițiilor editoriale. Greva minerilor din Valea Jiului, incriminată de breasla scriitoricească suscită dubitații autorului, care încearcă, alături de consoarta lui, să răspundă la dilematica întrebare: „Unde ni sunt scriitorii să ia apărarea nescriitorilor?” Polemistul trasează frontiera impasabilă între scriitori, definiți tautologic drept „glasul celor fără glas, puterea celor fără de putere”, respectiv „autori-de-cărți”, în categoria cărora erau încartiruiți majoritatea scribilor de extracție proletcultistă. Paul Goma nu pardonează nici bizara tăcere a postului Europa liberă, amendând și expectanțele bovarice și donquijotești ale conaționalilor care speră încă, după trei decenii, la visata salvare venită pe filieră americană.
Luna octombrie a aceluiași an marchează revelația unei evidențe, aceea a dublului abandon, atât din partea „colegului de condei”, cât și a postului de radio. Oscilând între recluziunea în scriptural și abandonarea apostolatului pentru drepturile omului a cetățeanului carpatin, familia Goma decide, în cele din urmă, că singura posibilitate o constituia în acel moment plecarea din țară. În plus, puținii semnatari ai Cartei 77, resimt lipsa acestuia prin faptul că nu mai au prin cine expedia „afară”, suferințele ființelor care trăiau într-un sistem coercitiv, represiv ideatic. Paul Goma răspunde „oficialilor” că va reveni în țară după eradicarea comunismului, condiție viabilă și în contemporaneitate. Concluzia focalizează o realitate amară: «Recunosc: nu am prevăzut „revoluția de la 1989”. Și nici ne-căderea comunismului în țara mea.»
Flori Stănescu utilizează deseori empatia, autodefinindu-se drept o „gomistă”, investigând și potențialitățile de tipul „Ce-ar fi însemnat să vă întoarceți în România după un an de respirat liber prin Europa?” sau transcriind vocea deculpabilizantă a celor afiliați masei trăitoare sub stindard abulic, socialist: „De ce n-ați venit să „rezistăm” împreună pe baricadele culturii și să ne simțim solidari cu felia de salam cu soia?” Paul Goma nu se erijează în ipostaza de instructor istoric, dialogul ideatic adresându-se celor care posedă informații minimale atât în privința personalității sale, cât și a regimului politic represiv. Vehiculând etichetele care l-au urmărit de-a lungul vieții, autorul evocă imposibilitatea revenirii în țară din pricina dictatorului care-i expedia „emisari și emisărese ale morții” la Paris pentru a suprima vocea care demasca democrația de fațadă. Unul dintre elementele redundante ale volumului îl constituie diagnoza conaționalilor. Realizându-și un crochiu realizat prin prisma plebei care se simte ultragiată din pricina faptului că „Goma înjură pe toată lumea”, dar că n-a contribuit cu ceva nici la ameliorarea rației alimentare, nici n-a dat „pâine și circ” populației avide de „momente vesele” și nici n-a augmentat vocația patriotardă a „urmașilor Romei”. În plus, incomodul disident vexează românismul încercând să-l scoată din inaniția acțională, amendându-i spiritul de turmă, obediența ternă și să-l supună unui test de demnitate, de (re?)dobândire a coloanei vertebrale, pe care, desigur, valahii balcanici, nu-l trec.
În opinia insurgentului, românii nu au capacitatea de a percepe sensul cuvintelor „disident, disidență”, ca urmare a contaminării lor peiorative, grefate pe o mentalitate grobiană, mai accesibilă însă. Așadar, semantica lexemului cunoaște deviații funambulești: disidenții sunt „niște murdari oportuniști, dacă nu agenți KGB, Mosad, Securitate (bibliografia lărgită este de găsit la Alexandru George, Ion Varlam, Ioan Alexandru, Radu Câmpeanu, I. Rațiu, Gh. Calciu, Marian Popa, Dan Zamfirescu, G. Dimisianu, Alex. Ștefănescu, Mircea Martin, Angela Marinescu și alți patrioți)”. Paul Goma consideră că românul este „structural inapt de a percepe cronologia”, fiind imun la componenta istorică, printr-un soi de cecitate amnezică în privința trecutului, care derivă din complacerea într-o apatie benefică, ce nu provoacă seisme, dar facilitează traiul vegetativ. Interogat asupra persoanelor pe care le disconfortează încă, analistul deschide o listă asupra căreia va reveni cu explicitări pe tot parcursul volumului. Portretele realizate celor pe care-i definea odinioară drept „colegi de condei” se transformă în fișe de observație caracterologică, din care transpare constant cameleonismul, veleitarismul, servilismul, cabotinismul, antisemitismul, oportunismul, colaboraționismul, dar și virtuțile de Iago sicofanți ai multora dintre ei.
Văzut ca un ins ce nu poate fi anihilat decât prin tăcere, adică prin ignorarea tuturor demersurilor sale, Paul Goma mitraliază Uniunea Scriitorilor care nici după revoluție nu i-a oferit vreun act care să-i certifice reprimirea în rândurile acesteia. Flori Stănescu nu eludează nici întrebările incomode, cum ar fi divorțul de prietenii de odinioară. În pofida limbajului injurios și a unei apetențe pentru exhibarea publică a animozităților, într-o manieră care amintește bulevardierul, Paul Goma deține o anumită candoare, izvorâtă dintr-o curățenie sufletească a omului care nu acceptă compromisurile. Dacă Nicolae Manolescu intră în tagma celor vituperați constant, despărțirea de Laszlo Alexandru se petrece, inițial, ca urmare a controverselor legate de Mircea Eliade, pe care acesta, „cu citate din Norman Manea, îl fasciza nemilos”. O altă diagnoză eronată este aceea a antisemitismului, care nu este infirmată nici ea de vreun confrate. Ascendent, seria apologiștilor gomiști se subțiază, autorul neomițând să marcheze și scriptural ruptura, aceștia devenind „fostul meu prieten Al. Cistelecan”, „fosta mea prietenă Marta Petreu” etc. Volumul aduce informații inedite în privința pactului adiacent sau sporadic al unora dintre scriitorii consacrați. Lui Nichita Stănescu nu îi este contestat talentul poetic, fiindu-i imputată însă carența frânelor morale. Paul Goma relatează cum acesta răspundea docil și euforic telefoanelor de la „Scînteia”, relevând simultan și implicațiile pecuniare ale acceptului: „Bine, bătrâne, fă ca de obicei: scrie tu, semnează-mă – și trimite banii”.
Un alt aspect radiografiat vituperant îl reprezintă analiza spaimei la scriitorul român, un subiect care, după episodul revelator al Apelului din 1977, când eschiva și tăcerea au constituit singurele răspunsuri la strigătul de revoltă împotriva mascaradei democratice a egalitarismului comunist, nu credea că ar mai putea să-i creeze vreo surpriză. Portretul de odinioară al scribului, ale cărui atribute indelebile sunt „tremuriciul lui permanent, pricinuit de lașitatea-i structurală, de lipsa lui de coloană vertebrală”, promovând o obediență totală, fie că este vorba despre „obținerea unui ciolan gros, gras, fie doar a unui coltuc de pâine neagră”, este truvabil nealterat și în contemporaneitate, când „conștiințele nației, elitarzii drojdiei, smântânimea României: Liiceanu și Patapievici și Mihăieș și Tismăneanu și cine va mai fi fost,cu tot neamul lor de râme, de slugi de profesie, de vânzători de sine și de toți alții” se deplasează cu avionul pentru a aduce un Omagiu postdecembrist „la tronul estival al Băsescului cu același nume”. Folosind empatia, rememorând clipele atroce petrecute la Borodino, Paul Goma nu are o atitudine euforică în momentul în care descoperă că o parte dintre cei pe care-i considera prieteni au fost și autori ai unor note informative, imaginându-și torturile psihice, coercițiile fizice și presiunile la care au fost supuși pentru a comite actul delator.

"Nord Literar", martie, An VII, nr.70