Eurydike este un mit fondator. Este astfel un mit al sufletului, desigur. Te face mut, ca orice mit. Iată cum îl înțeleg :

În firea femeii stă viața, dar nu Viața din Cale și nici cea din Adevăr. Viață este numele Evelor, „ dar ale Evei fiice dau buzna în livadă, din merele oprite să facă marmeladă ”.

Șarpele și-a pus și el adânc, sămânță, în aparență dulce, dar de fapt doar sămânță de măr ucigător. Iar șarpele, rătăcind pe cei aflați deja în rai, inversând și sunete și bucurie rostită... Iar, rai, măr, miere, miereu...

Orfeu descântă sămânța ucigașă a șarpelui. O face cu talent, cu cântec, și mai coboară și el, la vale, cât mai adânc ad inferos, întocmai ca șarpele. Cum mai peste tot, în pădurea frumoasei adormite, tocmai mărul este ucigașul, pentru că e rătăcire - stă, cu alte cuvinte, în gât - Orfeu încearcă să-l mântuiască. Limba noastră ia numele acestui apple Vennemannian, abol, cu toate inversiunile lui silabice, drept dulce, merișor, mieriu - mellitus, nu drept chin-opul altora... E doar Mărul lui Adam...

Dar Orfeu nu e Mântuitor! Nu este decât un Mântuitor – Mântuitorul.

Orfeu încearcă. Dar taina îl depășește. Nu prin adâncul ei, căci Orfeu este maestru prin hipogee și în toate cele de-ale nopților Cabirilor. Orfeu merge cât de adânc poate inițiatul, chiar dincolo de hăul și pârăul uitării. Dar Orfeu este depășit de uitare însăși, căci uitând să uite, el uită și ceea ce nu trebuia să facă.

Pentru ca să nu uite ce e cu adevărat important, Orfeu ar fi trebuit să se gândească mereu doar la ceea ce e cu adevărat important. Ceea ce e cu adevărat important se ține mereu în inimă, fără loc pentru alte fleacuri. Nu degeaba interpelează îndemnul apostolului Pavel, „ rugați-vă neîncetat ! ”

Orfeu încearcă deci, fără să nădăjduiască, fără să creadă, fără chiar să iubească de-adevărat. Știa, ante portas, totul despre vulgata spes, fides, caritas-ului. Știa să cânte și să descânte. În culturile toate, cu excepția celei de azi – în care doar se țipă – ei bine, mereu se cânta, se descânta și se șoptea. Desigur, asta Orfeu știa.

Orfeu încearcă, deci, descântă, apucă un firișor de viață, pentru că este îndrăgostit. Dar nu stă drept… Face lucruri meseriașe, umblă la tehnici, se dă mlădios, tantric, lungitor de viață, mag și taoist. Orfeu știe toate acestea, altfel n-ar fi chiar el Orfeu vestitul.

Însă Orfeu nu știe să iubească pe Cel pe care iubindu-L cu adevărat ne mântuim cu toții fără excepție. Orfeu nu-și ține crucea drept, ci o apleacă puțin, ca să treacă așa cu ea mai departe. Amenajându-și mizeria, prin hrubele sale de mistere, cum avem cu toții prin văgăunile cele de prin dinlăuntrul sufletului care uită de sfințenie, Orfeu nu reușește decât să și-o adâncească.

Orfeu scapă astfel la puțină dulceață, în instrumentațiile sale.

S-ar zice că ontologia lui este așezată prea puțin breaz.

Ce este, la urma urmei, o privire ? What's in a rose ? Și ce e în camera aceea, singura, în care nu trebuie să intrăm ? Nimic. Camera aceea tainică este aceea a nimicului. Măcar aici a scris bine Veronica, dacă nimicul te aduce până la a călca interdicția, atunci tot : „ Nimicul te reia, nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea...” . Tocmai asta ar fi trebuit să-l facă să se dumirească, în al unsprezecelea ceas, pe cel care calcă peste tabu.

Orfeu se apleacă în fine a privire, și deci nu mai stă drept. De ce să se mai agațe atunci Eurydike, cea al cărei nume însemna, cum a tălmăcit genial Densușianul, întinderea legii celei vechi, sau prea „ larga dreptate ” ? Cuvântul din numele celei iubite este frumos ca un mort tânăr, ar fi spus bădița Eminescu mândrei lui măritate, celei ispititor numită Veronică.

De cine, deci, să se lipească vița ? Dacă tija mlădiței abia mijite este și ea prea mlădioasă, de cine să se lipească puțină viață ? Și acesta este și tâlcul – Orfeu piere și el pentru că nu-și ține crucea drept. Și ca oricine uită de vitejie, Orfeu piere chiar de mai multe ori : O dată trecând pragul care nu trebuia trecut. O dată în durerea pierderii Eurydikăi. Apoi în sfâșiere.

Pe Orfeu, cântărețul iubirilor îl dezmembrează, cu furii orgiatice, toate cele care se credeau compuse de rectitudinea lui, întocmai ca gândurile cele fără de inimă : Ne-întregite, și disperate de rămânerea la stihii, maenadele ( ce nume frumos de tâlcuit este și acesta ! ) se dezlănțuie. Forțe oarbe, regresiune totală, animalitatea preiau mereu conducerea când nu e cruce. Desigur că mulți s-au păcălit și s-au dat duși la rându-le în jos cu interpretări „ traciste ” ori „ etice ” aici.

Interpretări ortodoxe nu există la mituri, cu excepția celor savante ale doamnei de Souzenelle. Cu toată stima pentru ontologia doamnei, sinteza dumneaei este un sincretism savant și atât. E adânc… Dacă domnia ei a naționalizat interpretarea miturilor, iertare să-mi fie mie, un boț cu ochi, acolo, că eu o privatizez !

Ortodoxia are cu mult mai multe și mai importante lucruri în lucrare. Oricine atinge Scara Sfântului Ioan Scărarul pricepe imediat de ce ortodoxia nu se poate risipi în cultural, nici nu poate decade în etic, iar nici în vorbării să mai vorbim. Ortodoxia este calea dreaptă, este firea, este cea care face din noi toți nu mai puțină strâmbătate, ci de-a dreptul lucrarea. Ortodoxia curge deci de-a dreptul de la Cale, Viață, și Adevăr.

De aceea tac și eu rușinat de gura asta ce nu mai știe să spună decât țăcănituri. Că gura este făcută pentru rugă ! Ruga singură este după fire lucrarea, iar după lucrare ținerea lumii. Ruga este și cântec, și tăcere, este și gol de foc, și simfonie de lumină. Gura în rugă este nu amintirea întregului, ci întregirea însăși.

Orfeu trebuia să caute pe Eurydike în sus, iar nu în jos.

Orfeu trebuia să uite de tehnicile extazului și să abandoneze orice descensus ad inferos. Cu inima, cu ruga inimii, și cu stâlpul de foc al rugăciunii, ar fi urcat-o din orice cotlon al infernului pe Eurydyka lui. Numele femeii gemea de cererea ridicării ei drept, din orice largă dar veche a ei așezare : Mă ! Eurydike, Eu,… ridică-mă !

Încă de la începutul poveștii, larga dar vechea așezare a iubitei lui Orfeu în dreapta rugă ar fi adormit-o ca pe o frumoasă din pădure, iar nu ca pe o falsă mireasă, abia ținându-se de un pai, și acela lunecos ca o privire.