Cu multa vreme-n urma am imprumutat stiloul de la un prieten, uitand sa i-l inapoiez. L-am cautat dupa iesirea din salile noastre de examen, dar era prea tarziu. Rar am vazut asa avalansa de injurii si exteriorizare a maniei acumulate in decursul a numai 2-3 ore. Mi s-a reprosat (pe drept) ca din cauza mea a pierdut pe putin un sfert de ora sa gaseasca alt stilou, ca datorita frustrarii n-a reusit sa se concentreze, ca pot fi chiar pricina picarii examenului, daca primeste o nota mica. Il ascultam si-l intelegeam, dar ce puteam sa fac? Sa-mi tai gatul? Mi-am cerut scuze de zeci de ori, dar n-a fost destul si n-a putut sa ma ierte.

Pe vremea aceea imi dadeam mai putin seama de trairile interlocutorului. Eu mai degraba imi analizam propriile actiuni si nu gaseam ca fapta mea (in aparenta de gravitate minora) merita o reactie atat de deplasata.

Peste ani, mi-a venit insa randul la rolul victimei, intr-o situatie oarecum similara. Si-abia dupa multa vreme mi-am dat seama, lucid, ca modul deplasat si excesiv de vehement in care reactionasem la randu-mi era perfect comparabil cu mania intolerabila a prietenului de ieri. Uitarile si scaparile nesemnificative ale unuia pot cauza daune si traume considerabile partii vatamate. Iar masura intensitatii unor situatii similare ar trebui mai degraba luata si inteleasa prin daunele (concrete, dar si emotionale!) aduse celuilalt, nu doar prin inocenta aparenta a cauzelor.

Scriu asta ca am citit recent textul unei dispute pe marginea …drepturilor de autor. In care partea lezata (traducatorul unui articol de Nietzche) a reactionat la fel de disproportionat ca fostul meu prieten. In timp ce posesorul sitului pe care unul din membri a postat traducerea (fara permisiune si fara sa mentioneze sursa) s-a achitat totusi ireprosabil de eroarea comisa (nu de el), stergand articolul de pe sit si raspunzand victimei cu calm si diplomatie. N-am insa impresia ca reactia excesiva a celuilalt a fost cu adevarat inteleasa. Cum textul de fata doreste sa analizeze doar meditativ aspectul disproportiei create (fara sa intre in subiectivitatea, irascibilitatea si intensitatea inerente acelei discutii), voi pune ipotetic problema acelui "ce tie nu-ti place altuia nu-i face". Deci ipotetic doar, ma-ntreb care-ar fi fost reactia imediata a posesorului sitului, sa vada ca articolele unei anumite "biblioteci virtuale" (creata cu multa truda si implicare de mai multi adepti ai sitului) vor fi mai apoi preluate fara jena de alte locuri de pe internet. Scenariul e posibil, iar cel ce va prelua textele va servi probabil aceleasi argumente de …"acces la cultura a cat mai multi". Nuantele si contextul pot fi desigur lejer diferite ("the devil is in the details"), dar ce-as gasi viabil e ca, la ora aceasta, n-ar trebui sa se mai puna "proprietate" pe clasici, iar textele lui Nietzche (ca parte a unui patrimoniu universal) ar trebui sa fie publice si gratuit expuse oricui, mai ales de cand mediul cibernetic permite stocarea si prezentarea a terabytes de informatii cu cost practic zero.

De-am fi corecti si cu adevarat altruisti, am urma si in mediile culturale exemplul "open source"-ului creat in lumea informaticii. Cu alte cuvinte, am cere clar doar mentionarea autorului si sursei de unde-a fost preluat un articol, dar n-am ingradi accesul altora la raspandirea publicatiei, prin insemne de copyright sau cereri de permisiuni. Cata vreme un Nitzsche nu ne apartine (nici noua, nici editorilor, nici traducatorilor, nici celor ce ii raspandesc spusele, dar doar pe situl propriu), eforturile notabile de punere in pagina, traducere sau editare ar trebui consemnate doar prin acea simpla mentionare a sursei si prin redarea ingrijita (si cu manifestare de acelasi respect) a duplicatului.

…E numai o parere, la modul general, si sper sa fie apreciata detasat si-n mod neutru. E de asemenea un indemn de a ne pune mai mult si-n locul celuilalt, chiar daca reactia lui poate parea exagerata. Cand ni se va-ntampla si noua, il vom intelege (poate da, poate nu)…