Despre sensul demonicului la Eminescu

Lui Felix Nicolau


Nu vom ști niciodată cine a fost Eminescu. Poeziile lui nu îl cuprind. Ceea ce a scris, în întreg, nu este decât o biată oboseală a propriilor gânduri. Tot ce a dorit, privindu-ne din ceruri luciferice, a rămas pe veci ascuns.

Sensul demonicului nu este în totalitate același azi, cu cel de acum 130 de ani, o anumită corecție este necesară. Este adevărat că femeia avea și atunci aceleași trăsături, amestecate între sublim și noroi, pentru a putea fi la fel iubită angelic sau demonizată prin distanță. Termenul de demon este în mod sigur la Eminescu metaforic și teribil doar pentru forța sa efectiv literară și nu avea, folosindu-l, intenția de a induce sensul unei poezii. La fel poeților ce vor scrie încă o jumătate de secol poezii ce vor avea un fir ritmic, melodic și ideatic omogenizat și chiar determinat încă de la sensul concret al titlului, la Eminescu e dificil de a rupe și închega în mozaicuri din cuvinte sau versuri o idee, depistată analitic acum. Cel mult, pentru Eminescu, descrierea unor chipuri ce pot fi atribuite demonicului sunt doar observații instantanee versului sau cuvintelor, valabile doar în contextul întreg al unei poezii care se regăsește în gândirea sa accentuat filozofică și rar într-un scop descriptiv al erosului îndreptat spre lumea demonică. Demonismul, dacă îl căutăm la Eminescu este doar unul metaforic, un liant între ideile ce parcurg o poezie.
Eminescu niciodată nu a renunțat la visul iubirii pure, întotdeauna va exista o femeie care să corespundă idealului său. Dacă un bărbat există pentru a dori, atunci o femeie va fi creată în natura care ii alcătuiește pe ambii, pentru a da. A da iubirii sensul cel din tinerețea sa. Era simpla demonstrație a sublimului perechii. De ce să iasă din oul lumii doar bărbați crezând în sublim? La fel vor spune femeile ce cred în lumea linear și pe veci sensibilă.
Mai degrabă tonul acestor descrieri, pentru femeia de tip demonic, este cel al unui bărbat obosit de femeie mai puțin decât de viață. Viața sa, decăderea sa socială, era de natură să îi aducă în față femei interesate mărunt, ce nu înțeleg poetul și natura prea-sensibilă a acestuia. Era pentru poet o înțelegere spusă de prea multe ori, încât să poate fi crezută acum ca un fapt în care el face un portret al acestei femei, zise demonice. Este o nenorocire care s-a abătut nu numai în viața sa reală ci și în cea ascunsă, în care poetul înțelegea realitatea exactă dar o contracara prin convingerea în existența sublimului. Știa că sublimul era un dar al zeilor dat doar unei persoane și condiționat prin ipocrizia acelorași zei de o a doua persoană terestră, adică de femeie, dar nu era pentru poet un mit ! sau motiv ! ci un dat real al geniului său.
Era un gazetar politic și un filozof, ceea ce nu îl puteau lăsa să rămână toată viața sa un copil în iubire. Nu era nici pe departe așa, dar avea curajul de a dori să fie și pe măsură ce îmbătrânea schimba versurile sale în replică cu cele din prima sa viață, adăugând amarul și ironia, dublând imaginile frumoase cu cele oribile, conștient de dubla natură a fiecărui om.

Eminescu era un om privitor din paradis, dar care trăise deja murind în toate iubirile sale. Un geniu nu poate decât să moară de înțelegere și de supraînstrăinare, pentru că forța din ființa sa nu îi este aparținătoare. De aceea nici viața și nici moartea nu i-au aparținut ci doar le-a privit de la distanță. În acest caz conceptul său despre femeia-demon era o afirmație secundară și insolită, un fel de râset printre pereți.