Viziune





Nu știu dacă există spații din care timpul să nu muște cu toată forța, știu că există oameni pe care lumina îi face tot mai liberi, atât de liberi că până și secunda care a trecut se face tremur și cuvânt. Un cuvânt pe care noi îl putem rosti cu toată gura tot sărutul pe care le arunci să moară, să se nască peste zbor. Aproape că fiecare pas pe care îl facem noi peste pământ se face iarbă nenăscută și neruptă de trecut. Cum privim oare lucrurile, cu gândul că ele au un trecut cu visul că ar putea avea un viitor, din care colț al viselor ne doare cel mai tare când greșim că nu putem să ne oprim din trecere măcar o secundă, uitată mai întâi, apoi regăsită în același început.
Știu că există locuri care rup din cer și pâine și sărut și infinit și că din fiecare dintre ele răsar doar oameni, moarte, viață și mormânt.
De multe ori am crezut că lumea îngroapă tot, și urme și lumini, până și ultima clipă de liniște din noi. Atunci ar trebui să fim cuminți, atât de cuminți, că până și prin noi, orice mișcare ar fi o cumințenie ce doare.
La Tg-Jiu, dacă te ridici din botezul apei, rănit la picioare, doar zâmbetele răsucite prin aleea dintre scaune mai pot ușor, ușor să semene a ninsoare căzută în tăcere peste masa rotitoare. La Tg-Jiu și caii pasc sărutul atât cu buzele, cât și cu gândul pe care peste străzi îl poartă umbra fiecărui om desprins din Dumnezeu spre infinit.
Peste această întindere a lui Brâncuși de la Tg-Jiu trec anotimpuri care nu există, există doar fenomene care se repetă, pe care oamenii cu aripi sau fără, cu glas sau cu umbră le trec cu ochii prin toată frumusețea oaselor ce s-au albit.
Brâncuși vine mereu la Tg-jiu ca pe o uliță a satelor române răsucind pietre și îngeri, nu ai putea să spui care din cei care te înconjoară e chiar Brâncuși preschimbat în seară sau poate în vântul care bate peste Jiu.
Mai cu seamă dacă pleci de la Masa Tăcerii ușor ținându-ți echilibrul pe fiecare dintre scaune nu poți decât să lași ca sufletul să cadă în sărut eliberând tot sufletul de timp.
Prntru cei care nu au fost prin satele din Gorj este greu de înțeles cum doar trecând la pas orașul pe axa operelor lui Brâncuși, poți să regăsești și focul și icoanele curgând în fiecare noapte peste vatră. Se pot vedea și nunți cum trec printre mașini, dar nunți din satul lui Brâncuți sau nunți din satele vecine. E uimitor, dar printre viața de acum trăiesc prin fața noastră mii de vieți călătorind prin visul lui Brâncuși reînviat și din pământ, dar și din piatră.
Toate trec, până și piatra și pământul, ușor prin pieptul unui Dumnezeu și în câmpia infinită nechează caii către cer.




După ce ai traversat aproape tot orașul, mai ai în față doar Biserica și puțin mai jos Coloana infinită, așa cum Brâncuși o numea, de aici nu rămâne decât lumina și puritatea de a fi, ca să ajungi în fața Coloanei, teoretic, ar trebui să spargi cu inima altarul să treci și mai departe de început, apoi cu aripi sau cu dinții să rupi din infinit, în spatele coloanei nu mai e nimic, doar cimitirul, cerul și speranța.
Pentru a vedea cele trei opere ale ansamblului trebuie să treci cu privirea prin altar să cazi în rugăciune și să crezi că peste toate nu există decât infinit.



Întoarcerea la Brâncuși




Am văzut cum se joacă la Tg-Jiu copiii peste operele lui Brâncuși, cum le înconjoară cu iubire parcă venită din altă lume, o lume a lucrurilor născute din pământ. Nimic nu poate fi mai frumos decât să fi înconjurat de ele, să le simți prezența fără să știi la început că sunt opere de artă, că nașterea lor e o rană a mâinilor calde din carne și oase, iar ele ca și copacii, ca și câmpia își scutură frunzele și florile în ritmul vieților pe care le străbat.
Ușor poți afla că Poarta Sărutului, Masa Tăcerii și Coloana Infinitului sunt o parte din viața lui Brâncuși.
Au rămas ele ca urme ale unei treceri parcă neoprită, după ce îți dai seama că odată a existat un om care în amurgul unei toamne a plecat departe, foarte departe, la capătul pământului pe jos, și că târziu, foarte târziu, el s-a întors să lase toate aceste lucruri la Tg-Jiu, începi să crezi că până și Brâncuși îți aparține.
Imaginea lui Brâncuși este atât de naturală la Tg-Jiu, încât ai mereu impresia că el există încă acolo, departe, și că odată se va întoarce către noi.
Brâncuși nu a plecat , noi am plecat de lângă el, el nu ne-a uitat niciodată, noi l-am uitat pitulat undeva, peste sângele, carnea sau anotimpurile noastre.
Nu a strigat către noi, nu a vrut să ne certe, a povestit, însă, tuturor, că, undeva, departe, e o țară în care merită să te și naști, dar să și mori.
Iar noi, noi, cei din locul unde soarele apune, dar și răsare lovind în infinit după un drum lung, ne-am întors la el, gata să ne strângem mâinile, să ne unim în tainica închidere de pleoape ce tocmai a trecut.
A trecut ceva timp, dimineața era plină de aburi întunecați, oameni îmbrăcați în haine bune treceau închinându-se către pământ,era parcă într-o zi de Paști în satele noastre, erau preoți și oameni mulți de parcă cineva urma să se nască.
Am avut același sentiment ciudat pe care îl am în fața oricărui mormânt, că în locul ala nu se află Brâncuși, ci timpul care a trecut de când noi am uitat.
Seara, aproape de întuneric, am găsit o urmă a lui Brâncuși, în fața Muzeului Artei Moderne din Paris se află reconstituirea atelierului lui Brâncuși, nu te poți vindeca niciodată de o suferință decât trecând măcar prin urma ei.
Urma pe care noi o căutam nu exista, existau doar umbre din noi, umbre ale mâinilor unite parcă pentru închinăciune.
Am simțit că ne-am întors către Brâncuși fără să facem zgomot sau lumină, am văzut în cimitir oameni care au privit către noi fără să rostească vreun cuvânt, fără să ne întrebe din ce timp venim.
S-a făcut iarăși noapte o noapte care a despărțit lacrimile de vis, noi am plecat și parcă distanțele s-au rupt.
Întoarcerea la Brâncuși, cred că nu putea fi făcută decât de noi, cei care ne-am născut în țara lui, cei care am iubit și am călcat aceleași doruri .



Brâncuși există și în Paris și în toate locurile din lumea asta unde copiii, ochii și mâinile noastre se joacă printre operele sale, știu sau nu știu cine a creat lumina ce lovește spațiul dintre ei, Brâncuși, pământul.
A fost frumos și nici măcar din umbre nu a nins și nici nu a plouat prin rana desfăcută peste timp, eu am plecat și plâns dar și iertat.



Ne-am întors la Brâncuși, dar a fost o întoarcere ciudată, parcă întreg Parisul ar fi întors fața în altă parte ca să ne lase să ne regăsim, a fost o liniște de parcă prin tăcere ne-am fi regăsit.
Am văzut lume multă intrând să vadă atelierul lui Brâncuși, printre pereții de sticlă mirosea a masă rotundă pe care spargi ceapa și tai slănina înainte de culcare, a var proaspăt uscat sub umbra covoarelor oltenești agățate în cuie, a piatră și a daltă, a viață și a dor pe care nu îl poți cuprinde, nici șopti decât printre secunde, ce numărate nu dau doar umbre.
Cercul de sticlă s-a închis, lumina a invadat ochii și sufletul, afară nu se simțea decât viața, o viață prin care îți place să te lași pierdut prin muzee și slujbe pe care nu le înțelegi, dar care te fac să stai cu oasele plecate.
Parisul este la fel, de parcă nu s-a schimbat niciodată, Brâncuși este și peste străzile lui prin luminile aprise din cea mai frumoasă stare de a fi de a înțelege mersul cu tot cu viață către îngeri.
Am încercat să mă găndesc cum ar fi fost ca una dintre operele lui Brâncuși de la Tg-Jiu ar fi fost mutată , dar nu am reușit, pe Brâncuși am reușit să îl regăsesc în ambele locuri și în Tg-Jiu și la Paris.
Din fiecare dintre noi rămân urme ale unei treceri prin fantomele unei lumi care ne înțelege sau nu existența în esență atât de firavă.
Brâncuși a creat o lume și pe cealaltă a reinventat-o, a făcut-o să respire, a reușit să demonstreze că ea există și că spațiul în care poate renaște nu are margini de nici un fel.
Francezii au sărbătorit cei 50 de ani de la moartea sculptorului discret, fără cuvinte, fără zgomot, undeva în sala unui mare muzeu din Paris a fost organizat un concurs în spiritul și visul lui Brâncuși.
Muzeele închid operele, le aruncă între ziduri ascunzându-le viața, ascunzându-le de viață, de libertatea nemărginită, infinită, fără aripi, dar și fără picioare în capăt, atunci când sfârșitul vrea să te adauge trecerii nu rămâne decât pământul.
Toate trec, pământul se lovește de aceleași lucruri, există și moarte, dar ce este mai important există naștere, deci viață, o viață care pentru un timp, fie el și foarte scurt, ne aparține, în tot acest timp putem da noi naștere unei alte lumi putem să renviem o alta.
Brâncuși este unic tocmai pentru că a creat un fenomen, a vorbit despre lucruri care nu existau și prin gura lui în fața unei întregi lumi, ele au prins viață.
O viață care ne aparține, un Brâncuși pe care îl străbatem fără încetare, ca să te poți întoarce la Brâncuși trebuie să te întorci spre tine.