Cred ca bun lucru fac, in aceasta Duminica, incercand sa rezum si sa comentez pentru dumneavoastra o nuvela asa-zis fantastica a ilustrului nostru compatriot Mircea Eliade, nuvela intitulata “O fotografie veche de 14 ani” si care de fapt reprezinta un document de deosebita valoare si importanta pentru teologia ortodoxa si pentru gandirea romaneasca.
Eroul povestirii e un tanar roman, Dumitru cu numele, stabilit in Statele Unite. Pe frumoasa lui sotie, Thecla, o letona, grav bolnava de astma, o tamaduieste in mod miraculos, de la distanta si numai prin cuvant - avand in fata doar fotografia ei- un pastor canadian , in a carui biserica Dumitru a intrat din intamplare si incurcand niste date calendaristice. Pastorul acela, doctorul Martin, opera in mod obisnuit vindecari prin rugaciuni si concentrarea mintii. Minunea are loc la zece ani dupa casatoria lui Dumitru, iar fotografia inmanata doctorului Martin o infatiseaza pe letona la varsta de 18-19 ani. In momentul savarsirii miracolului ea are 30 de ani.
Patru ani mai tarziu, Dumitru se afla din nou in orasul unde obtinuse insanatosirea nevestei sale. Si simte nevoia sa aduca multumiri pastorului facator de minuni. Dar nu-l mai gaseste la Biserica Mantuirii, unde i se spune ca pe Martin, il cheama in realitate Dugay, ca nu e doctor in teologie, ca e un fals tamaduitor si un escroc, un inselator lipsit de orice puteri taumaturgice, care a stat doi ani in puscarie, iar acum isi castiga viata lucrand intr-un bar tinut de un cumnat al sau.
Dumitru da de fostul pastor la barul cu pricina si vrea sa-i exprime caldele sale multumiri si sa-i aduca aminte de ce s-a petrecut cu patru ani in urma, dar Dugay Martin nu ii ingaduie sa lungeasca vorba. Sunt un farsor, ii spune, nu am facut nicicand minuni, vindecarea sotiei dumitale e o simpla sugestie, de altfel “am platit” pentru minciunile si inselatoriile mele cu doi ani de inchisoare, cat despre Dumnezeu afla ca Dumnezeu nu exista, Dumnezeu a murit, lasa-ma, nu-mi aminti trecutul, pleaca de la mine.Si deoarece Dumitru tot staruie sa-i arate fotografia, si-l copleseste cu multumirile si-L slaveste pe Dumnezeu Dugay –Martin exasperat face urmatoarea confesiune de credinta:
“ Cum se poate mantui cineva intr-o Biserica? Dumnezeu s-a retras din lume, a disparut. Pentru noi, oamenii, e ca si mort. Putem spune, fara urma de nelegiuire, ca Dumnezeu a murit pur si simplu, pentru ca nu ne mai este accesibil. S-a retras, s-a ascuns undeva. Acel “undeva” nu face parte din lumea noastra, e ceva pe care filosofii il numesc trancendent. Dar pentru noi, oamenii, transcendenta e o forma a mortii. Deci, daca Dumnezeu a murit pentru noi, cum de mai poate omul sa se mantuiasca intr-o Biserica?”
Acestei raspicate formulari a doctrinei mortii lui Dumnezeu si a nietzescheismului, cum ii raspunde Dumitru? Prin contra-argumente apologetice, polemizand, tunand si fulgerand, debitand o alta declaratie de principii? Catusi de putin.In modul cel mai neasteptat si surprinzator cu putinta: printr-o urare in stil sfatos-istet in limbaj popular-taranesc viu si saltaret, parca inchipuit de un Creanga de zile mari:
“ Sa va dea Dumnezeu noroc, doctore Martin. Noroc si sanatate. Dar degeaba incercati sa ma speriati D-voastra cum ca Dumnezeu ar trage sa moara. Nu ma las eu asa usor pacalit de o gluma”. Si inca: ”Nu ma pacaliti cu una cu doua”.
Vrednice de multa luare aminte sunt sintagmele: “nu ma speriati D-voastra, nu ma las asa usor pacalit” si mai cu seama acel fermecator, acel irezistibil conditional: “ar trage sa moara”. Moartea lui Dumnezeu nu poate fi pentru un om sanatos la minte(sa fie cat de mare numarul invatatilor pedanti teologi care au nascocit sloganul mortii Sale) decat o gluma si o pacaleala. Iar sarmanului doctor Martin, bunului tamaduitor fara voie, incaput in mreaja unor nocive fantasmagorii, ce altceva i se poate ura decat sanatatte si noroc?
(A se remarca : baiatul cuviincios, in ciuda marturisirii auzite, nu inceteaza de a-l numi pe Dugay-Martin “doctor”, ceea ce in limbaj anglican este echivalent cu “parinte”. Apelativul se mai talcuieste si asa: orice ar fi harul nu vi l-ati pierdut.)
Pe baiatul curat de la Dunare, pe fiul lui Mutter Natur, pe evlaviosul si recunoscatorul tanar roman care drept riposta la atatea blasfemii se margineste la a-si face smerit cruce, nu-l zdruncina nici una din marile ispravi recente ale culturii occidentale: nici semantica nici sociologia, nici Spiritul Absolut si nici limbajul universal. El stie ce stie si nu se sfieste a-si rosti sus si tare crezul: Dumnezeu este, harul e lucrator, suntem inconjurati de taine ( si nu se cade a le iscodi cu prea apriga ravna), Dumnezeu poate, milostivindu-se, prin alesii sai, face minuni, omul se poate mantui. Vindecarea Theclei de la distanta si numai prin cuvant i se pare cu totul posibila, iar toate indoielile si framantarile lui Dugay - Martin le da hotarat la o parte. Cat despre faimoasa teorie netzscheiana a mortii lui Dumnezeu-temelie a doctrinei unor teologi saxoni si germani ai deceniilor sase si sapte – el o socoteste o nasaramba, nazdravanie a mintii, curata hula si divagatie, ce nu poate fi intampinata mai eficace decat cu urari calmante, vorbe de exorcizare ” Doamne fereste” si facerea semnului Sfintei Cruci.
Credinta simpla, neabatuta, necoruptibila, sta potrivnic fata catre fata, in nuvela lui Mircea Eliade, nu desigur cu adevarata cultura, ci cu deviatiile, cu absolutizarile si pervertirile ei. Ori de cate ori cultura, prin feluritele ei manifestari, se straduieste sa picure in sufletul omului necredinta, subrezirea temeiurilor dreptei judecati si haosul mintal ea se cuvine infruntata de omul cu mintea intreaga. Dumitru nu e un teoretician , un partener de discutie abstracta si erudita. E un uimit, un indignat,dar totodata un blajin: orbecairile psiho-patologice ale bunului doctor, vas ales, care nu se invoieste a realiza ce este si a crede ca, prin vrerea si cu ajutorul lui Dumnezeu, poate faptui minuni, el le intampina cu un suras intelegator, cu o politete impecabila, cu un soi de mila pentru cel incaput inlanturile diavolului, diavol impodobit cu straie mincinoase ale unui intelectualism scapat de sub controlul ratiunii sanatoase, bunului simt si dreptei socotinte.
Pe scurt spus, Dumitru e un ortodox si mai ales un ortodox roman. Crede in Dumnezeu, har, minuni, in harul preotesc, in puterea rugaciunii si inputinta de mantuire a omului in Biserica. Credinta aceasta simpla cuprinde insasi bazele sistemului teologic specific fapturii acesteia pe care Eliade ii place a o numi: omul de la Dunare, un ins nesofisticat, dar nu prost, nu usor dus cu vorba, de imbrobodit cu fraze spaimantatoare, de convertit la solutia deznadejdii prin cuvinte ademenitoare si goale.
Neincetata bonomie a lui Dumitru, nedepartarea lui de la o rabdatoare compatimire pentru bietul pastor vrajit de teologii si filosofii abstruse si izvorate din minti ratacite, constituie puterea de atractie fascinanta a nuvelei. Dugay-Martin se chinuie, stapanit de remuscari si inrobit de conceptii catastrofale, Dumitru e senin, stapan pe sine si puternic sprijinit de credinta lui. Doctorului nu-i vine a crede ca nu numai a lecuit-o pe Thecla de astma, ci si a intinerit-o. Dovada fotografia aceasta, acum veche de 14 ani, pe care Dumitru o arata biruitor pastorului si clientilor din bar, in vreme ce o gurista canta un slagar stupid: o fotografie in care “timpul nu a trecut”, caci doctorul a facut-o pe Thecla, de acum aidoma cu cea din fotografie, asa cum se infatisa cand aceasta implinise 18 ani.
In cele din urma, Dugay-Martin, rascolit, cucerit de atata buna credinta, caldura, statornicie si puritate, recunoaste ca: “ Asa cum e Dumitru, cu credinta lui naiva, idolatra si vana, e mai aproape de Dumnezeul adevarat decat noi toti. Si tot el are sa-L vada cel dintai, cand Dumnezeul adevarat isi va arata din nou fata”.
Biruinta lui Dumitru (relativa ce-i drept, caci pastorul tot il socoteste idolatru si naiv) e biruinta ortodoxiei, asa cum a fost marturisita la Chicago, in 1959, nu mai putin limpede si de tare decat Petru Movila si Sinodul de la Iasi din 1642.
Iata de ce, cand am avut fericitul prilej in vara anului 1970, la manastirea Varatec, sa-i solicit lui Constantin Noica ingaduinta de a-i citi pasajele din nuvela lui Eliade. Noica insa, la sfarsitul lecturii, imi spunea: adevaratul inteles al propozitiei “ Cu noi este Dumnezeu”, iata-l: Dumnezeu este si cu noi si cu voi, numai sa intelegeti lucrul acesta si sa nu va inchideti, sa nu va baricadati, sa-I dati viata, sa-I dati crezare.