O gaura in peretele despartitor


( paranteza nu se citeste :Nu zid. Despre zid s-a spus, s-a cantat
( Pink Floyd). Izolare si ura. Nu vrem. Spargerea zidurilor si viata impreuna. Vrem. Zidul Berlinului, simbol al singuratatii inevitabile. Zidul chinezesc, marele, cel vazut din cosmos. Pe atunci imparatii Chinei nu aveau constiinta afirmarii cosmice, ca americanii, au facut-o din nevoi practice. Atacul mongol era ca cel al razboiului lumilor. Ceea ce poate framanta pe imparati era daca au ridicat zidul destul de la nord, pentru ca zidind, au fost nevoiti sa recunoasca pentru multa vreme un hotar. Chiar si despre usa s-a infiripat un motiv literar. Deschidere, inchidere. In mitul muzical american, The Doors, e o cotitura a secolului XX. Portile sunt perechile zidului. )

Cu peretii este altceva. Ei nu tin de frig sau umbra, ar putea tine daca ar fi ai unui cort sau ai unei colibe, sau ai unei case. Peretii sunt, oricat de grosi sau de subtiri, in primul rand despartitori. Conceptul de perete este foarte larg, de la cel imaginar la cel intre doua fluide sau fiinte, care schimba caldura. Primii pereti ridicati in jurul omului sunt instinctele sale.

Daca zidurilor le spunem pereti si am privi in case vazand ceea ce este ascuns , despartit, am fi mai infricosati pe strazi sa trecem decat prin cimitire.

Intimitatea este ceva in spatele unor pereti. Secretul e cuprins in pereti. Noi insine ne gasim inconjurati de pereti si umblam cu ei peste tot. Privirea spre real se face prin gauri. Nu am idee cat de metafora este sau nu aceasta metafora, sau cat de ne-metafora. Ma infioara ideea ca eu privesc prin gauri dintr-un paralelipiped bine slefuit , invizibil, in care m-a ascund.

Termenul acestui ascunzis nu este in nimic, nu este intimitate , sau o stare personala, nici vorba, nu este nici un spatiu al ideilor sau al unei subiectivitati. O nevoie de singuratate mi-ar spune cineva, o linie poetica. Nu, asta e o gluma.

Este frica , teama. Eu nu ma ascund ca sa fiu liber ci ca sa nu fiu gasit. Ma gasesc cei care ma iubesc, dar iubirea va face o gaura prea mare in peretele meu din-spre sud. Prea mult soare ma va orbi. Ma gasesc cei care ma urasc si vor rade de mine, pentru ca vor vedea prin gaura rupta de ei cum m-a scarpin sau cum ma spal intre picioare.

Si ei se spala dar se cred ascunsi. Pot fi priviti prin gauri. Dar pe cine intereseaza. Ce tema trista, sa cauti inca o gaura mica, pe care sa o astupi, de teama ca poti fi ridicol. Evident ca nimeni nu poate schimba asta.

Imi amintesc de un hotel cu usile gaurite si astupate cu boturi de hartie, din spatele carara radeau infundat femeile de serviciu la cate o scena de iubire. Totusi fugeau cand se apropia furtuna finala, nu rezistau sa stie ca sunt doar niste privitoare-hoate, prin gaurile din usa. Daca as fi deschis ochii atunci nu as fi vazut altfel decat acele femei.

Cati oameni nu au nici macar o gaurica cat un varf de ac in invelisul lor ? Spun iubitei sa lase cortina si sa se preumble goala. E o nimica toata sa–i vad trupul atata vreme cat ochiul meu abea incape sa o privesc trecand. Peretele e inodor, inclor si invizibil dar e compact si abea trec prin el o mana sa o mangai si la gata lancia pentru a incheia vanatoarea in tihna. Cata bucurie pe noi sa credem ca patrundem unul in altul mai mult decat se poate. Sa ne opintim cu mainile si picioarele pentru a sparge cearsafurile invizibile care ne inconjoara pe fiecare.


Revin la intimitate si la cum s-a format in preistorie. Sa fi avut oamenii pereti si atunci, pentru ce sa ii pastreze, poate niste plase cu gauri infinite prin care cadeau unii peste altii in grotele reci, cand se iubeau sau poate numai se impreunau zgomotos si fara regula. Cand x a inceput sa o iubeasca ( sa o vrea ) anume pe y nu a mai luat osul inca gras de unsoare sa fuga cu el in colturi ci pe y, sa o terfeleasca rusinos si la limita de a o musca tare de sani. Cand y s-a intors in ceata, x a fost furios si a vrut sa o ascunda pe y in tarana si sa o scoata pentru el de 3-4 ori pe zi, cu nerusinare. Si a vrut sa fie singur cu coapsele lui y. E prima dorinta sociala de a fi singur, de a face ceva numai pentru sine. Mult mai tarziu s-a ascuns pentru a-si face nevoile.

Asta e si pacatul intimitatii, pastrat de sute de milenii, ascunderea. De ce ascunzisul pastreza ceva ? Pentru ca senzatia ascunderii osului in tarana nu s-a modificat cu nimic si va ramane pentru totdeauna. Peretele s-a slefuit si el devenind, din simpla dorinta de a nu imparti, o placere.

Discutia e interminabila pentru relatia cu sine si cu semenii, a omului. Lupta dintre cele doua sensuri opuse, de a vedea cat mai mult dintr-un loc in care eu sa nu fie vazut de loc se numeste intimitate. In realitate nu exista decat pereti, conceptul de a fi singur cu gandurile, sau cu trupul, sau cu un al doilea trup, este teorie, nu se poate realiza. Cu cat sunt mai impreuna cu atat sentimentul singuratatii e mai amar si invers, intimitatea se frange fara a fi daruita cuiva.

Daca nu rupem peretii, aceea nu e iubire. Daca nu frangem peretii aceea nu e nimic. Nici nu vreau sa gandesc ca eu sunt captiv. Eu, care stiu iubi cu atata forta, ca se cutremura universul, ( centrul se afla in creerul meu ). Si totusi nu sunt multumit de cat se cutremura universul.
Pentru ca daca sunt atent vad peretele din jurul meu.



( in relatiile dintre oameni, pe Internet, peretii sunt mai vizibili ca oricand)