agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-02-24 | [This text should be read in romana] | Submited by Nume
1. „Esențială este strângerea rândurilor spre a executa ce poruncește revelația“
Într-o vreme în care comunismul instaura iluzia libertății cu buldozerele uniformizării sociale, câțiva intelectuali români au continuat să facă din lumea arheilor și din înaltele simboluri masonice o ultimă redută a transcendenței în calea unui viitor desțelenit și tragic. Pentru o bună perioadă de timp și G. Călinescu s-a aflat printre cei puțini – poate prea puțini – care au luptat atunci pe această redută, nu în realitatea exterioară a istoriei, ci pe frontul spiritului, acolo unde comunismul nu proclamase încă dictatura ateismului și monarhia proletariatului. Circumstanțele participării lui meteorice la acest partizanat spiritual, de partea Înaltei Tradiții, precum și cauzele feloniei sale le vom elucida noi prin încercarea de față. Vom coborî pentru aceasta în subteranele unui controversat roman al său, Scrinul negru, încheiat în 1956, dar apărut abia în iunie 1960, ale cărui lumini abisale ne vor putea orienta nu doar călătoria în biografia unui oportunism politic, ci, așa cum se va vedea, și neștiuta cărare spirituală străbătută de autor cu pas disimulat, dar încrezător în valențele perene ale gândirii inițiatice. Să vedem însă, înainte de toate, cum în plină perioadă de vulgarizare a sacrului, marea alegorie a Masoneriei, legenda meșterului-constructor Hiram apare imolată în luxuriantul labirint de ambiguități conotative și de clișee proletcultiste din care se alcătuiește mai sus amintitul roman călinescian, roman peste care s-a așezat praful interpretărilor profane, acoperindu-i deopotrivă intarsiile de genialitate și lustrul apologetic al unei tradiții oculte. O tradiție care are în epicentrul ei legenda biblică despre părintele mitic al Masoneriei, marele arhitect Hiram Abiff, personajul glorios pe care masonii îl identifică cu Mesia, cu Arhanghelul Mihail, Melchisedek sau cu Osiris. Biografia acestui arhetip (re)formator al omenirii transpare din tribulațiile eroului lui G. Călinescu, „genialul arhitect Ioanide“, cel care, precum Hiram în vremuri solomonice, este chemat de potentații vremii sale să construiască o ipostază nouă a templului fericirii edenice. Este un symbolon al templului memoriei arheale, o proiecție macrocosmică a unui templu interior pe care fiecare mason este chemat să-l rememoreze, căci inițierea masonică nu este, în esență, decât anamneză. În romanul Scrinul negru, tema templului ideal reapare disimulată - să nu uităm, suntem în vremea republicii populare - în forma unui „edificiu destinat desfătării maselor muncitoare“. Mai exact, un „Palat cultural, pe care soarele, bătând în sutele de ferestre, îl presăra cu diamante“. Chiar dacă noua zidire a genialului arhitect Ioanide se cerea a fi, inevitabil, proiectată după „Teatrul Armatei Roșii din Moscova“, arhetipul mental al acestei construcții stă în cu totul altă parte. El trebuie căutat în același loc de unde s-au inspirat și planurile „catedralei“ pe care, în Bietul Ioanide (apărut 1953, dar început prin 1944-1946), același personaj călinescian fusese chemat să o construiască într-o vreme când timpurile nu erau încă sub oameni, iar oamenii mai puteau înțelege trimiterile străvezii la acel templu al umanității pe care Francmasoneria are orgoliul că îl reconstruiește pe pământ, ca un succedaneu al templului fericirii edenice, ultimul relict al descendenței luciferice a spiței umane. Între sacralitatea plină de sensuri a „catedralei“ pe care o construia arhitectul Ioanide în romanul Bietul Ioanide și profanul ei izomorfism numit „palatul cultural“, pe care același Ioanide – totuși altul, adică altfel orientat ideologic - îl construiește în Scrinul negru, încape însă un întreg accident biografic, o fractură pe care omul Călinescu a tratat-o în tăcere ca pe „cea mai neagră dintre perioadele vieții mele“. Acest forțat semn de egalitate pus între edificiile clasicei sacralități și „ctitoriile“ unui regim ateu: „Ieri făceai biserici și acum construiești fabrici!“, ne va facilita apropierea de identitatea acelora care din epicentrul unei revoluții metaistorice au continuat să activeze în numele unui angajament ocult, perfuzând simbolurile perene ale Tradiței Primordiale în venele unui prezent agonizant. În vremea în care Călinescu mai credea că „omul fără Dumnezeu este adevăratul Anticrist“, motivul Templului mistic intra ca un laitmotiv în poezia sa, interpreții ei nesesizând faptul că în subteranele acestor poeme de tinerețe, începând chiar cu Nova mihi apparuit Beatrix (1926), autorul ascundea sub fațada intertextualității lecturilor inițiatice același vechi parcurs cognitiv centrat pe misterele perene ale misticii minții. Așa de pildă, poemele din ciclul Statornicie, care se închide cu Vin din Liban mireasă, pot fi socotite glosele unor lecturi afective și experimentările personale ale Marilor Arcane din Cântarea Cântărilor, poem fundamental al esoterismului masonic, din care motivul templului edenic revine obsesiv în poezia lui Călinescu: „Te duc în patul biblic de cedru și-abanos/ Neprihănito, goală, zvâcnind fără veșmânt,/ Să dormi cu mine noaptea în sfânt așezământ“ (O, tu, cu ochi albaștri...). Într-o scurtă paranteză contextuală mai trebuie spus doar că primul roman călinescian, Cartea nunții, este tot un exercițiu pe temele consacrate ale Cântării Cântărilor. Am vrut în acest excurs să evidențiem o dată mai mult faptul că în perioada de început a creației sale, Călinescu punea accent într-un mod aproape exoteric pe tradiția ocultă a culturii elitiste. Pe ceea ce el numea „cunoașterea paradisiacă“, o „mistică“ – spunea el - care înseamnă „căutare“ și „nemulțumire a spiritului“ . Până la circumstanțele abandonului său și până la motivațiile colaboraționismului de mai târziu să vedem însă cum funcționează contextualitatea ocultă a textului călinescian și, continuând această arheologie a relictelor misterice îngropate în text, să observăm că încercarea de asasinat din Scrinul negru, comisă asupra „celui mai mare arhitect pe care l-am avut“ - cum se exprimă un personaj despre Ioanide - consună în mod flagrant cu asasinatul ritualic prin care două calfe pizmașe, împreună cu candidatul, reiterează în mitul biblicului constructor Hiram, moartea și reînvierea unui zeu misteric, un ritual inițiatic străvechi păstrat de Masonerie și prezentat ca un medieval Old Vice la ridicarea în gradul de Maestru. În calcul acesta ficțional pe care îl propune Călinescu în Scrinul negru după mitul marelui arhitect Hiram, cele două calfe asasine revin figurate aici prin cei doi veri Gavrilcea, legionari și conspiratori fanatici, care trăiau „recăzuți în antichitate“, ascunși în munți, într-un bordei cavernă. Exact ca în ritualul masonic, avem și aici un al treilea conjurat, care nu participă direct la asasinat și care îl figurează pe inițiat. El este în textul lui Călinescu prințul cu înclinații artistice Filip Hangerliu, cel care va fi adus de cei doi legionari „legat la ochi“, exact ca în inițierea masonică, și supus unor probe în „colosalul amfiteatru“ montan, pentru ca „să primească o educație eroică, să se obișnuiască a sorbi moartea cu nesaț“. Un alt loc comun al simbologiei masonice este aici grota celor trei, care se închidea – semn al unei clare trimiteri la fundamentele creștine ale mitului masonic – cu o troiță masivă. Grota de sub cruce, dublet al Templului inițiatic primordial, este tot un simbol masonic recuperat dintr-o îndelungată carieră literară, ilustrat fiind, de pildă, de fig. IV, „Poarta“, din Amfiteatrul Înțelepciunii Eterne, de Henri Khunrath, 1603, sau de cripta lui Christian Rosenkreutz din celebrul manifest anonim rozicrucian Fama Fraternitatis, publicat în 1614 de Wilhelm Wessel la Kassel. Într-o scurtă paranteză pour les connaisseurs, să adăugăm și faptul că cei doi centurioni asasini, cu „părul și barba ude de zăpadă“ și din veșmintele cărora „emana un miros de ger“, sunt în romanul lui Călinescu și un prilej de mettre en abîme a unui secret masonic pe care doar ritualul de ridicare la gradul de Maestru mason îl face cunoscut candidatului. Este vorba de sensul astronomic al parabolei morții și învierii lui Hiram. Căci trebuie spus că, fără a se recunoaște ca o societate secretă, Masoneria este totuși o societate care deține un secret, iar prin parabola lui Hiram masonii ascund sub numele arhitectului biblic o veche parabolă misterică ce simbolizează „toată istoria astronomică a soarelui“ . „Examinând drumul soarelui după solstițiul de vară și alegoria, în această perioadă de descreștere a luminii, a ultimelor trei luni ale anului reprezentate ca trei camarazi de drum asasini“ ai soarelui, Masoneria iterează în fapt străvechiul mit al lui Osiris, „doar că în locul lui Osiris (inventatorul artelor) sau a soarelui pe care îl reprezintă, se folosește numele lui Hiram“ . Prin mitul lui Osiris, pe care îl perpetuează parabola hiramică, Masoneria reamintește o dată mai mult că misterul masonic nu este nimic altceva decât un antic mysterion solar, așa cum poate fi el întrevăzut din literatura teurgică a lui Porphyrios, Plutarh sau Iulian, ori din textele hermetice ale lui Paracelsius, de pildă în De summis Naturae Mysteriis (Basilae, per Petrum Pernam, 1570), unde anunțatele „adânci Secrete ale Naturii“ nu sunt altceva decât observații amănunțite asupra luminii și soarelui. Am recurs la această trimitere și ca o introductio la curioasa bibliofilie hermetică de care Călinescu face caz în întreaga sa operă. Așa de pildă, în Scrinul negru, un personaj secundar, e vorba de orientalistul Hagienuș, cel care, „ca mulți alții din generația sa credea că [nota bene!] evenimentele ce aveau să urmeze erau înscrise în cartea magică a lumii“, deține numeroase „opere ocultistice“ [sic], precum Prognosticatio Paracelsi („în ediția din 1536“), De misteriis Aegyptiorum, Chaldaeorum, Assiriorum (1516), Trinum magicum (1629), lucrări care sunt „ediții rare“, cu valoare bibliofilă, dar și tot atâtea reminescențe ale legitimității transcendenței - cum sunt numite în cercurile de inițiați valorile clasice ale literaturii oculte, care compun biblioteca secretă a oricărei Loji masonice de cercetare. Dintre toate cele trei tratate semnalate de Călinescu, aș atrage atenția asupra corpusului de texte anonime intitulat Trinuum Magicum, sive Secretorum magicorum opus, conținând De magia naturali, artificiosa et superstitiosa, Theatrum Naturae praeter curam magneticam și Oracula Zoroastri, toate la un loc alcătuind un miscelaneu foarte rar pe care marele inițiat Stanislas de Guaita, cunoscut lui Călinescu , l-a numit drept „testamentul nemuritor al doctrinelor neoplatoniciene“, iar Papus (aflat și el pe lista de ocultiști enumerați în Cartea nunții) l-a introdus printre cele peste 400 de titluri rare din a sa „Bibliographie résumée de la Kabbale“. Faptul că, în chiar finalul romanului, nefericitul posesor al acestor comori de hârtie, bibliofilul Hagienuș (a cărui pasiune bibliofilă o reamintește pe cea a lui Călinescu, el însuși posesor al unei „bogate și rare biblioteci de ocultism“) și-a dat foc „Ca să renască din propria lui cenușă“, cum concluzionează sibilinic arhitectul Ioanide, poate fi aici o aluzie testamentară a autorului, dar și o abisală trimitere la celebrul vers vergilian: „Din cenușa mea voi renaște ca un răzbunător“ (Exoriare aliquis nostris ex ossibus ultor - En. IV, 625). Citarea de către Călinescu a acestui emblematic vers, numit „al răzbunării“ și care a făcut carieră în lojele iacobine și socialiste (așa zise de tradiție templieră), este încă un argument că cutia de rezonanță a acestui roman polisemic nu era gândită de autor a fi marea masă a cititorilor anilor ‘50, ci viza un grup anume, de cunoscători. Lor le erau destinate deschiderile clandestine ale romanului Scrinul negru, o scriitură cu disimulate punți mistagogice care pot conduce prin clarobscurul conotațiilor până în epicentrul arcanelor masonice. Pe acești neștiuți destinatari, legați de destinul omului Călinescu, îi vom identifica în cele ce urmează, iar faptul că ei au fost întâmplător și creatori de istorie, nu trebuie să ne mai surprindă, adeseori orgoliul luciferic ține să se fotografieze în prim-planul istoriei umane… 2. „Nu sunt creștin, cum nu e nici un român, sunt gânditor, căutător de soluții, chiar religios, turburat, dar nu de iad“ Să pășim acum din subtext în context și să vedem cum confidențialitatea istoriei se prelungește și se amplifică în subteranele acestui discutat și discutabil roman călinescian, Scrinul negru, roman zidit pe drama unei conștiințe renascentiste dezrădăcinată de furtuna ateistă care a măturat estul Europei la mijlocul secolului trecut. Trecerea lui G. Călinescu prin ceea ce el a numit drept „marea asociație kabbalistică cunoscută în Europa sub numele de Masonerie“ a lăsat câteva urme indelebile. Un Călin[escu ?], Ghe.“ apare menționat în Registrul Lojei „Lumina [Cărții]“ din Timișoara, la fila „1928“, adică la chiar anul detașării lui Călinescu ca profesor de română și latină la Liceul C. Diaconovici Loga din orașul de pe Bega. Alcătuită în principal din corpul profesoral timișorean, Loja aceasta a fost condusă o vreme de Tiberiu Brediceanu și l-a avut între coloanele ei chiar pe ginerele compozitorului, nimeni altul decât Lucian Blaga, pe atunci tânăr profesor la Lugoj, lângă Timișoara. E foarte probabil ca intempestiva colaborare a lui Călinescu la Gândirea, din anii profesoratului timișorean, să se fi datorat și acestui mediu spiritual deja inseminat de ideile gândiriste ale viitorului autor al Cunoașterii luciferice, căci cât de identic se suprapune infinita „zarea interioară“ blagiană pe dimensiunile infinite ale „non-eului contemplat“ de care vorbește Călinescu în De apparitione angelorum, articolul din Gândirea, decembrie 1928, de care același Călinescu se va dezice cu furie câțiva ani mai târziu. La sfârșitul anului 1935, când în conștiința epocii sale G. Călinescu nu era decât „o figură încă nedefinitiv fixată“ (Camil Baltazar), îl aflăm printre membrii Lojei Meșterul Manole din Ordinul Masonic București. Nu știm exact anul intrării sale în cercul acesta select format în jurul A.S.R. Carol II și al Marelui Maestru ad vitam Jean Pangal, dar vom vedea că această trecere meteorică l-a marcat profund, iar obsesia monumentalității și nostalgia unei Renașteri clasiciste în cultura română a fost, dacă nu generată, cel puțin încurajată de acest mediu de asiduă fervoare neorenascentistă. Pentru a înțelege însă corect importanța acestui amănunt biografic și înrâurirea pe care curentul de idei emanat de acest cerc semiocult l-a avut nu doar asupra autorului aici discutat, ci asupra întregii elite culturale a vremii, trebuie spus că prin această lojă a trecut aproape toată floarea cea vestită a intelighenției românești. Sub conducerea M. M. Alexandru Lapedatu, care provenea dintr-o veche familie de masoni clujeni, și care era atunci președintele Academiei Române și președintele Senatului, loja profesa un „socialism de salon“, continuând însă unele principii ale ideologiei de dreapta inoculate de unul dintre fondatorii ei, V. Pârvan. Este vorba, în special, de o puternică amprentă spirituală tradițională care marca o responsabilitate asumată față de destinul culturii române, de apărare a acelei „frontiere interioare“ prin care cultura unui popor, trecând peste granițele lui fizice, îi dă măreție și universalitate. Cât despre ecumenismul și falsul ateism al acestei Loje, care i-au scandalizat pe unii reprezentanți ai BOR, și pe care senatorul de drept Lapedatu le-a exhibat ca pe o profesiune de credință întreaga lui viață, chiar și de la tribuna parlamentului României , acestea nu sunt în fond decât expresia acelei religiozități masonice care admite o singură credință și un unic Dumnezeu, răsfrânt în oglinzile deformante ale tuturor religiilor. Trebuie adăugat că și Călinescu se va declara în repetate rânduri partizan al aceluiași tip de „religiozitate fără credință“, prin care s-a definit ideologia masonică modernă. Loja, care se declara adepta unui „naționalism renascentist cu față europeană“, curent reînviat azi de unele cercuri masonice românești, era deseori vizitată de Regele Carol al II-lea, cel care în 1935 fusese ales, la insistențele lui Pangal, în funcția onorifică de Mare Protector al Masoneriei Române. Loja avea chiar pe emblemă exerga caritas in regem (iubire față de Rege), iar ca legendă de nume legenda Meșterului Manole, în care „orice mason de bună credință întrevede vechi simboluri și ritualuri masonice“. Pe această cale regală, a valorificării mitului autohton, se alimenta și se exemplifica, o dată mai mult, etno-elitismul și tradiția mecenatului întreținute de adepții Lojei. Aici, în acest mediu de puternică susținere financiară (bancherii și industriașii Ioan Lapedatu, Aristide Blank, Max Auschnitt, Niculae Malaxa, Mitiță Constantinescu au fost unii dintre membrii și susținătorii ei) și de înaltă efervescență culturală, s-au creionat instituțiile prin care s-a pus în aplicare politica de emancipare și monumentalizare a culturii noastre interbelice. De aici s-a născut și ideea Editurii Fundațiilor Regale și a nu mai puțin celebrei Reviste a acelorași Fundații, două cariatide care au susținut instituțional și într-un mod programatic renașterea culturii românești, în scopul declarat al edificării unui „secol de aur românesc“. Deloc întâmplător, ambele instituții au fost conduse de doi membri ai Lojei, Al. Rosetti și Camil Petrescu. Tot prin îngrijirea aceleiași loji, în aprilie 1936 s-a creat Oficiul de Educație a Tineretului Român, iar un an mai târziu „Straja țării“ – o „grandioasă instituție pentru tineret în organizarea generală a statului“ (D. Gusti). La această lucrare de păstrare a „ceea ce este etern, scump și curat în latinitatea nebolșevizată“ a aderat fără rezerve și G. Călinescu, cel care va scrie în preajma zilei de 10 mai 1939, un articol emblematic pentru partizanatul ideii de necesară solidarizare în jurul Regelui (după tiparul lui Negru Vodă din legenda Meșterului Manole), văzută ca unica soluție a renașterii marii arte autohtone. Articolul, sugestiv intitulat Nihil sine Deo, nihil sine Rege , va fi reluat un an mai târziu, la propunerea fraților de Lojă, sub titlul Regele, în Revista Fundațiilor Regale . În 1936, Al. Lapedatu însuși, îi înmânase lui G. Călinescu, proaspăt autor al Operei și Vieții lui Mihai Eminescu, marele premiu C. Hamangiu al Academiei, în valoare de 100.000 lei. Suma, substanțială pentru acea epocă, disimula însă un îndemn și un sprijin pecuniar din partea Lojei pentru un angajament asumat de tânărul criticului: să scrie acea „istorie a literaturii române de care avem nevoie“, lucrare la care Călinescu va începe să scrie chiar din toamna aceluiași an. La nivelul constructului personal, apropierea sa de Loja Meșterul Manole și de hermeneutica legendei cu același titlu profesată de membrii ei, îi vor lăsa urme indelebile, vizibile atât în practica exercițiului estetic al „contemplației esențelor“, cât și în asumarea temei constructorului de geniu, care va centra de acum încolo universul ideatic al prozatorului. Semn al forței și prestigiului ei în epocă, Loja Meșterul Manole a rămas activă chiar și după decretul neregular dat de Rege în anul 1937, când toate lojele masonice ar fi trebuit să intre în adormire. Activitatea ei ulterioară acestui an stă mărturie că atât de blamatul decret regal din acel an a urmărit în realitate punerea Lojelor la adăpost de excesele extremei drepte, iar așa zisa intrare în adormire nu a însemnat în fapt, așa cum multe alte cazuri o dovedesc, decât o intrare într-o imersiune provizorie, o ocultare deliberată a lucrărilor masonice pentru a le adecva la realitățile unui prezent tulbure și prea exaltat. Prin această soluție, blamată astăzi de majoritatea istoricilor străini ca „l’action d’un régime totalitaire“ și confundată cu acțiunile represive din aceeași vreme din Ungaria și Bulgaria, Marele Maestru ad vitam Jean Pangal - cel care i-a cerut personal Regelui închiderea Lojelor – nu a încercat decât să-și pună la adăpost frații masoni de excesele belicoase ale mișcării legionare, declarat antisionistă și antimasonică, deopotrivă. În perioada de care discutăm aici, mai ales după crearea în anii 30 a noii Franc-Masonerii Române Unite - gruparea dizidentă condusă de Sadoveanu, cu pretenții de unic legatar universal al M.O.R. și M.L.N.R. - simpatiile socialiste pătrunseseră până la cel mai înalt nivel al ierarhiei masonice autohtone. Dincolo însă de acest curent alogen spiritului ei tradițional social-democrat, Masoneria română rămăsese profund umanistă în esența ei. Ilustrativă pentru această deviere spre stânga, mult dincolo de limitele unei social-democrației de tip occidental, stă mărturie și ascensiunea Venerabilului Lojei Redeșteptarea București, Alfred Paucher, nimeni altul decât socrul Anei Pauker (n. Rabinsohn), și care a ajuns până în Consiliul Federal Superior al F.M.R.U., devenind prieten cu Sadoveanu. În acest context, nu putem să nu îi dăm dreptate lui Corneliu Z. Codreanu, care exprimase foarte exact temerea majorității societății românești printr-un paradox ce fixa sintetic dilema masoneriei autohtone: „jidanii – apărătorii românismului ?“. Concluzionând, se poate spune că înaintea celui de al doilea război mondial, opinia publică vedea deja masoneria ca pe un cal troian cu care frontul subversiv al unui socialism ideologic cu proporții de masă încerca să se infiltreze în societatea românească. Cu toate acestea, este greșit să credem că întreaga „hidră masonică“, cum era văzută Masoneria într-o publicație a vremii, Buletinul anti-iudeo-masonic, era „atinsă de ciuma bolșevismului“, cred că eticheta cea mai aproape de adevăr ar fi o ambiguitate ideologică, care admitea atât simpatii de stânga, cât și simpatiile dreptei. În interiorul masoneriei socialiste, centrul de gravitate o constituiau lojele moldovenești, cele care se vor regrupa după anul decretului regal în jurul societății „Prietenii Universității“ din Iași. Organizată de Sadoveanu și de prof. N. I. Popa pentru a oculta activitatea Consiliului Federal Superior din Moldova al F.M.R.U., societatea aceasta semiocultă va încerca prin M. Ralea și O. Botez să-l atragă pe Călinescu de partea stângii, promițându-i un post de conferențiar universitar la Iași. 3. „Sunt omul pentru care nu există prietenie“ Înainte de toate trebuie spus că, în epoca de care vorbim, aproape întreaga masonerie moldovenească trecuse de la idealurile generoase ale democrației de tip tradițional la un socialism orientat spre Rusia Sovietică. Această „entuziastă adeziune“ (P. Constantinescu-Iași) s-a făcut în primul rând datorită lucrărilor unei facțiuni „maximaliste“, probolșevice, din interiorul Masoneriei, facțiune care avea prin unii agenți ai Cominternului, între care Mihai. D. Ralea și Constantin Pârvulescu, sprijinul propagandistic și financiar al Secretariatului Balcanic din Moscova al Cominternului. De dragul completitudinii, mai trebuie însă precizat că de multă vreme lojele moldovenești deveniseră ele însele un mediu favorizant pentru derapajele stângii, compuse fiind în marea lor majoritate de profesori idealiști și altruiști, complet devotați clasei muncitoare din rândul căreia, în marea lor majoritate, proveneau. Emblematică este în acest sens convertirea la comunism a lui G. Ibrăileanu, o spectaculoasă reușită atribuită lui Ralea și întâmplată în anii 1934-1936, în vremea retragerii Venerabilului pe caz de boală la sanatoriul Diaconeselor din București. Aducerea lui Călinescu în agora ieșeană s-a făcut într-o vreme când apartenența criticului la Masonerie devenise un fel de secret al lui Polichinelle. O notă informativă a Siguranței Statului, din 1939, aflată în Arhivele Statului din Iași, sub cota 2-19042-fila 82 , arată nu numai că profesorul mason intrase în vizorul Siguranței, dar și că împotriva sa se formase un curent de opinie printre studenții săi filo-gardiști, care îi condamnau apartenența la o organizație considerată alogenă spiritului românesc. Curând, datorită caracterului extrem de orgolios și noncomformist al argutului critic, care nu s-a putut adapta la disciplina și obediența dintr-o lojă provincială, s-a ajuns – își va aminti peste ani colegul său de lojă, Radu Cernătescu, profesor la Politehnica Gh. Asachi din Iași – la un conflict ireconciliabil cu gruparea masonilor socialiști ieșeni. Ruptura s-a produs cu atâta vehemență și cu atâtea invective (Călinescu l-ar fi numit pe Ralea „evreu bolșevic“, iar pe acoliții săi o „adunătură subversivă“, în vreme ce Ralea l-ar fi etichetat drept „recalcitrant“ și „șarpele crescut la sân“) încât orice reconciliere, mediată o vreme de I. M. Rașcu și Octav Botez, a devenit curând imposibilă. E foarte probabil ca la această ruptură să fi contribuit și derapajul stângist al colegilor săi universitari, care să-l fi speriat pe monarhistul și radicalistul mic-burghez care era pe atunci G. Călinescu. Ca semn al dezicerii sale, Călinescu a decis să formeze imediat gruparea Noua junime, inaugurată, într-un mod cât se poate de ostentativ, tocmai de 10 mai, de ziua regalității. O altă răzbunare a fost reducerea pasajelor dedicate lui Ralea și Sadoveanu din Istoria sa, fapt ce a generat o puternică polemică în epocă, culminând cu interzicerea lucrării. Despre Ralea, de pildă, Călinescu va reține doar că face o „critică de amator epicureu…, ocupându-se numai de valori stabilite, dintre acelea care ajută digestiei după o masă bună și incită spiritul când e rău dispus“. Dar adevăratul perdant al acestui război se va dovedi peste ani a fi tot criticul, cel care după 1948 va deveni ținta unei campanii „antideviaționiste“ și al epurărilor proletcultiste dirijate din umbră de Ralea, la conivență cu M. Sadoveanu, și puse în operă de Ion Vitner și Leonte Răutu. Dar să nu anticipăm… Cu obstinație chiar, criticul a continuat în această perioadă să aibă în vedere, inclusiv în romanul Bietul Ioanide, început pe la 1944, „adânca noțiune a eternității și punerea vieții terestre în funcție de absolut“. Cât de departe pare astăzi acest monumental și atemporal autor al Cronicilor mizantropului, scrise după 1933, de oportunistul autor al triumfalistelor Cronici ale optimistului, începute în decembrie 1955 și continuate până în ultima săptămână a vieții. Pe de o parte o seniorală independență ideologică, semnalată laudativ și de Ralea, înainte de divorțul lor ieșean: „independență care, în moravurile de la noi, îl singularizează și îi face cinste“; iar pe de alta partizanatul suspect de exaltat „cu care iau parte sincer [sic?] la lupta pentru construirea socialismului“, partizanat ocazionat de ridicolele evenimente ale unui prezent încovoiat sub povara unei axiologii ideologice: aniversarea nașterii lui Lenin, schimbul de onoare, Crăciunul nituitorilor ziua copilului, a femeii, congresele partidului comunist etc etc. Ce s-a întâmplat în această perioadă? Ce mecanism a întors cu 180 de grade caracterul și ideologia unui om? 4. „aparțin acelora care luptă pentru cauza democrației populare“ Evenimentele din august 1944, l-au surprins pe Călinescu departe de ideologia comunistă, exersându-și idealismul său funciar termeni mai degrabă anacronici, apropiați de crezul masoneriei progresist-burgheze din secolul XIX, exemplificat și exersat de Jean-Jacques Rousseau în numele aceluiași „le bien-public“ pe care îl va invoca și Călinescu. Asemeni masonului elvețian (v. Letrre à M. de Beaumont), Călinescu admitea acum că: „perfectul idealism este formula adevăratului cetățean. Binele public ne interesează, ne simțim datori a gândi despre problemele cetății și, de fapt, am gândit întotdeauna. Dar nu ne-am exprimat, fiindcă lipseau condiții de exprimare pentru un om drept, sau am făcut gesturi negative, tăcând, clătinând din cap“ . Confuz și inadaptat la curentul momentului, Călinescu a încercat să ia de la înălțimea turnului de fildeș, pulsul agorei, într-o încercare șovăielnică de regăsire de fundamente și origini: „Nu e nevoie să ne coborâm, ci să ne consolidăm pe fundamente“ . Inevitabila coborâre în agora era văzută de Călinescu ca mult așteptata conjunctură care va favoriza practicarea elitismului la dimensiuni mesianice. E același elitism pe care criticul l-a practicat cu obstinație și naivă superbie în plină epocă ce anunța holocaustul intellighentia românești de la Sighet, Gherla și Canal, și care l-a făcut autorul unei gafe antologice, ce a circulat multă vreme printre zâmbetele studenților săi: „Muzica lui Bach este accesibilă și țăranilor“ . În primăvara lui 1944, G. Călinescu se declara a fi un țărănist și regalist convins: „…dacă m-aș hotărî vreodată să intru în politica militantă, Partidul Național Þărănesc va fi singurul loc pentru mine; de altfel, trebuie să vă spun că de când votez, votul meu a fost totdeauna pentru candidații național țărăniști…“ . Aceeași convingere de centru stânga o va ilustra Călinescu și prin romanul Bietul Ioanide, început acum, dar apărut abia în perioada dezghețului hrușciovian, și în care autorul continuă glosele sale literare la filozofia monumentalității artei în limitele spațiului de creație creștin, filosofie exersată și de loja Meșterul Manole, tutelată de membri și apropiați ai Casei Regale, care au intervenit în 1943 pentru repunerea în vânzare a Istoriei sale, pusă la index de regimul antonescian. La o primă vedere, romanul pare a se fi dorit inițial un jurământ de credință și o înregimentare ideologică ale unui cetățean onest care aleargă să prindă un iluzoriu tren al istoriei care însă nu va mai trece niciodată prin stație. Destul de curând, Călinescu și-a dat seama că istoria merge într-o cu totul altă direcție. Și astfel, doar câteva luni mai târziu, în august 1944, sfătuit și de colegul său de lojă Ion Călugăru (pseudonimul lui Strul Leiba Croitoru), care i-a făcut și fișa de cadre (trimisă de Gheorghe Gheorghiu-Dej în 1946 Direcției Internaționale a P.C.S.(b.), cu ocazia vizitei criticului la Moscova), Călinescu s-a înscris, ca dealtfel majoritatea masonilor cu orientări social-democrate, într-o organizație periferică din coaliția comunistă: Uniunea Patrioților, transformată ulterior (la 10-12 ian. 1946), în Partidul Național Popular. Inițial de centru-stânga, partidul se declarase prin statut pentru o monarhie constituțională în cadrul unui regim parlamentar, recunoscând astfel rolul Casei Regale în instaurarea „noii democrații“. Aceasta nu i-a împiedicat însă pe membrii Comitetului Central al PNP (între care dr. Dumitru Bagdazar, P. Constantinescu-Iași, Traian Săvulescu, Andrei Oțetea, G. Călinescu, Victor Schmidt, Alexandru Philippide, Lucian Blaga ș.a.) ca, la numai câteva luni, după simulacrul de alegeri din 1946 să aclame republica și filosofia internaționalistă, filosovietică. În corul cameleonilor politici care își declarau „angajarea fermă“ alături de comuniști, s-a făcut auzită și vocea lui Călinescu, cel care va condamna acum prin scrisul său fie partidele istorice, fie monarhia, adulând pe de altă parte, într-o serie de articole scrise în cel mai pur limbaj proletcultist „ocrotirea“ și reeducarea intelectualului de către „muncitorul manual“. Totul părea că merge pentru Călinescu pe făgașul unui colaboraționism normal, lipsit de asperități și de prejudecăți, liber acceptat de ambele părți, și mulți chiar îl vedeau pe Călinescu deja înregimentat în detașamentul intelectualilor pro-comuniști luptând pe frontul ideologic al instaurării realismului socialist în România. Se vedea cu ochiul liber că noua voce a criticului era obturată de conjuncturalism și denota în falset o reducție comandată a inteligenței. Dar răzbunarea eternului guvernamental Mihai Ralea nu va întârzia să se facă simțită. Ralea l-a convins pe Leonte Răutu, temutul șef al propagandei sub Gheorghiu-Dej și Ceaușescu, corifeu al ideologiei realismului socialist românesc, că G. Călinescu este una dintre „rămășițele întunecoase ale regimului burghezo-moșieresc“. Pentru că Ralea și Răutu se temeau însă de un front comun al „intelectualilor legionari“ – suntem abia în 1947 - din jurul criticului, care s-ar fi coalizat în apărarea lui iscând curente de opinie în presă, cei doi manipulanți au inițiat o bine pusă la punct campanie de presă, menită să „demaște un element dușmănos burghez și retrograd din cultura noastră“. Mai întâi, împreună cu Ion Vitner și Ov. S. Crohmălniceanu, Leonte Răutu, șeful Secției de literatură și artă de la C.C. al P.M.R., i-a întins o capcană ideologică, punându-l pe critic să răspundă la ancheta inițiată de Contemporanul despre crezul criticii sub vremurile noi. Desigur că nestăpânind limbajul de lemn al intelectualului de tip nou, Călinescu a părut mai mult – cum îl va caracteriza Vitner – un „gânditor idealist, teoretician al bizantinismului, adică un teoretician al acestor forme de descompunere ale artei și literaturii specifice burgheziei în plină decadență“. Imediat, autori de mâna a treia , care compuneau goarna de serviciu a Partidului din linia (întâi) revizionistă, vor începe o campanie anti-Călinescu, debutată în Revista literară, campanie ce a avut drept scop să facă un gol în jurul criticului și să ilustreze lipsa unui fundament ideologic marxist în gândirea lui Călinescu. „Noi vrem să-l i-zo-lăm“, i-ar fi spus sintetic Răutu lui Dumitru Micu, în prezența lui Sorin Toma. Dar lovitura de grație o va da serialul lui Vitner inițiat în Contemporanul la 16 aprilie 1948 și intitulat Confuzia valorilor în critica noastră literară. Opera de critică și istorie literară a d-lui prof. G. Călinescu. De ce fusese ales dentistul Vitner? Pentru că directorul de la Contemporanul era din punct de vedere ideologic cel mai pregătit pentru demascarea deviaționiștilor și de intoxicare prin presă, școlit fiind la Moscova în maskirovka (procedeele de dezinformare activă și tehnica acțiunilor sub acoperire), specifice politrucilor care activau în cadrul "Serviciului A" al Directoratului I KGB. Concluzia studiului apărut pe durata a trei luni era că G. Călinescu, „în momentul în care politicește este alături de lupta maselor populare, în momentul în care combate manevrele politice ale reacțiunii românești, ale burgheziei reacționare și ale moșierimii, pe plan ideologic rămâne încă sub imperiul puternic al mentalității dușmanilor săi și ai întregului popor“. Într-o societate civilă aflată în toiul campaniilor demascatoare din presă și pe cale de a fi domesticită ideologic prin teroare, foiletonul acesta scris în logica de epurare a regimului comunist însemna mai mult decât o condamnare. Deja, opinia publică își punea întrebarea când și cum va fi eliminat deviaționistul Călinescu, iar mulți din elevii săi au abandonat deviza criticului: mergeți cu valoarea, ca să nu rătăciți!, și s-au opintit în canon pentru a-l denigra. Trecerea lui Călinescu pe lista „deviaționiștilor“ nu ține, cum mai cred unii biografi, doar de fundalul epocii, de acel „vast scenariu de distrugere sistematică a tradițiilor spirituale“ inițiat de Moscova, pentru a desțeleni în toate țările din viitorul lagăr comunist terenul pe care urma să apară „cultura socialistă, care avea drept obiectiv anularea valorilor perene ale literaturii naționale și înlocuirea lor cu subprodusele artistice ale noii orânduiri“ . Vehemența cu care a fost condusă această campanie asupra unui scriitor care deja se înscrisese pe „linie“ și care, în plus, colabora asiduu la publicațiile comuniste nu poate fi explicată doar prin contextul istoric. Călinescu nu este decât contextual o victimă a acestui val de epurări, motivele detracării sale sunt mult mai personale și țin de ranchiuna unor „prieteni“ și foști colegi de lojă ajunși în vârful piramidei decizionale în noul stat-partid. 5. „Raiul e trist“ „Studiul“ lui Ion Vitner a avut repercusiuni nu doar asupra biografiei, ci și a bibliografiei lui Călinescu. Critica partinică a lui Vitner a dus la formarea unui curent de opinie printre „cadrele superioare de partid și de stat“, care au fost convinși fără rezerve de „atitudinea dușmănoasă“ a criticului față de noua orânduire. Cei care nu au trăit perioada „vânătorii de vrăjitoare“, când intelectualii erau numiți in corpore de Scânteia „dușmani ai poporului", când vechile valori ale vieții universitare erau asimilate ideii de „pecingine“ sau de „cloacă murdară“, fiind purtători ai „veninului fascist“ care „infestează“ mințile studenților și proletariatului, nu pot înțelege exact dimensiunea efectului pe care articolul „jandarmului cultural“ Ion Vitner l-a avut în epocă. Imediat, la intervenția personală a lui Leonte Răutu, s-a dispus „izolarea“ scriitorului prin îndepărtarea lui de la catedra universitară și punerea sa la index ca scriitor și publicist, catalogat fiind ca autor „nociv“ și „reacționar“, cu „inadmisibile carențe ideologice“. Ca un efect colateral, romanul Bietul Ioanide a fost retras în februarie 1954 din librării și din bibliotecile publice. Ceea ce nu se știe însă este faptul că studiul lui Vitner a contribuit într-un mod cât se poate de direct la geneza romanului călinescian Scrinul negru. La îndemnul lui G. Ivașcu, care tocmai își ispășise păcatele, criticul a depus în 1955 o nouă declarație de adeziune la P.C.R., care i-a cerut imediat s-o facă publică în paginile Contemporanului. Se pare că „optimismul“ cu care Călinescu a declarat că ia „parte la lupta pentru construirea socialismului“, și care „e o impulsiune adevărată și francă a ființei mele“, nu a fost suficient. Ca urmare, în același an, Călinescu a decis să scrie o lucrare prin care să se reabiliteze și prin care să răspundă punct cu punct acuzațiilor lui Vitner. Așa s-a născut ideea romanului Scrinul negru, la care a început să lucreze un an mai târziu, într-o încercare disperată de reabilitare completă a sa. Și poate că această încercare nu ar fi avut sorți de izbândă, cunoscută fiind opoziția lui Ralea și Leonte Răutu, dacă nu ar fi fost înduplecat, nu știm clar prin ce mijloace, însuși Gheorghiu-Dej. În primul rând, Călinescu a observat că pentru a avea succes romanul său trebuia adresat direct conducerii de partid și de stat, mai exact unui guvern compus aproape în întregime din evrei: Robinsohn (Ana Pauker), Burah Tescovici (Teohari), Vasile Laszlo (Luca), Liuba Chisinevski, Lothar Rădceanu (Wurzer), Leonte Răutu etc, evrei care – în logica lui Călinescu și din perspectiva anilor de marginalizare – trebuie să fi avut într-un fel sau altul de-a face cu Masoneria, asemeni „evreului Ralea“ și a fraților săi ieșeni. Iată de ce subteranele noului roman vor avea deschideri înspre filonul tradiției oculte, iată de ce referirile masonice devin un semn de carte pentru destinatarii omnipotenți ai lecturii lui, o asigurare în plus că autorul a făcut și el parte din marea familie a fraților, care a contribuit la instaurarea comunismului în România. În al doilea rând, eroii săi trebuiau să arate clara distanțare a autorului de eticheta de „teoretician al bizantinismului, adică un teoretician al acelor forme de descompunere ale artei și literaturii specifice burgheziei în plină decadență“, etichetă pe dosarul de cadre pe care i-o pusese Vitner, numindu-l reprezentant al burgheziei și moșierimii, a acelor „clase retrograde“ aflate „în descompunere morală“. Iată de ce, Călinescu a ales prezentarea „aristocrației de sânge“ și a marii-burghezimi în tușe voit caustice și grotești. Mai mult chiar, încă de la primele pagini ale romanului Scrinul negru, Călinescu caută simboluri evidente ale decrepitudinii „lumii vechi“, precum cel al cimitirului Herestrău, ori al Talciocului, simboluri prin care sugerează că locul acestor clase sociale este la groapa de gunoi a istoriei. Personaje resuscitate din Bietul Ioanide, la care se adaugă alte familii aristocratice decăzute până la condiția unor telali de haine vechi, vor exprima acum clara distanțare a autorului lor de orice nostalgică sau admirativă privire aruncată peste umăr acelei „ideologii imperialiste“, de care îl acuzase Vitner în studiul citat mai sus: „ Noi nu ne putem împăca cu asemenea idei și nu se va supăra nimeni, și nici [nota bene] d. G. Călinescu, dacă vom spune că ele sunt manifestarea decăderii totale a gândirii burgheze, a descompunerii acestei gândiri, manifestată în ceea ce reprezintă mai acut ideologia imperialismului“. Din Nu la urmă, lipsa fundamentului ideologic marxist, pe care i-l imputa Vitner, și formația de „gânditor idealist“ a lui Călinescu, argumente suficiente în epocă pentru epurările staliniste care te puteau trimite fie in fața plutonului de execuție, fie în temniță pentru mulți ani, au fost combătute cu vizitele de lucru în uzină, „printre oamenii simpli dar adevărați“, pe care le întreprinde eroul său, convertitul arhitect Ioanide, cel catalogat cândva de „jandarmii culturali“ ai P.C.R. drept o victimă a „apolitismului“ autorului său. Cu cenușa pe care Călinescu și-a pus-o în cap în timpul acestei spectaculoase volt-face ideologice, a reușit să scape aproape miraculos de epurări și chiar să prindă poate ultimul tren cu avantaje și sinecuri împărțite între ei de membrii masoneriei socialiste. Vechile sale legături de familie cu frații ajunși acum în activul central de partid si de stat – Sadoveanu, I.G. Maurer, chiar Ralea - au contribuit și ele la scoaterea lui Călinescu de pe lista neagra a indezirabililor. Însuși Vitner, cel pentru care Călinescu nu fusese decât „poetul care ieri omagia pe Rege și astăzi pe președintele republicii“, va deveni un fan al marelui critic. Din fericire, o dată cu exegeza adulatorie s-a perpetuat, dar și profanat, știința romanului polisemic, exersat acum pe noile mituri proletcultiste ale „epocii de aur“, care vor da doar impresia profunzimii textelor, iar din funcția conotativă a simbolului nu va mai rămâne decât „șopârlele“ unor conjuncturale retușuri ideologice. De aici încolo însă se scrie o altfel de istorie… În marginea ei, autorul acestor rânduri nu poate decât, parafrazând un cap încoronat, să lase poporului român libertatea de a-și alege modelele și eroii… Note ---- cf. G. Călinescu, Lucifer, Viața literară, nr. 90/1 dec 1928, p. 1-2. v. J. M. Ragon, Rituel du grade de maître, Paris, Collignon [1860], p. 9. cf. idem, Orthodoxie maçonnique, suivie de la Maçonnerie oculte et de l’Initiation hermétique, Paris, E. Dentu, Août, 1853, p.102. v. G. Călinescu, în Jurnalul literar, nr. 43/03.12.1939, p. 4. cf. idem, Originile Masoneriei, în Jurnalul literar, nr. 48/26.11.1939, p. 4. v. Monitorul oficial, Dezbateri parlamentare, 28 aprilie 1928, p. 1358. Al. Rosetti provenea dintr-o lojă de familie, Loja C.A. Rosetti din O.M.B., ai cărei membrii au făcut din ultimele rânduri ale testamentului patriotului pașoptist, un jurământ de credință: „Recomand tuturor, și mai cu samă fiilor mei, să iubească poporul și pe săteni și să lupte cu iubire pentru fericirea tuturora“. v. G. Călinescu, articol pe prima pagină a Jurnalului literar nr. 19/7 mai 1939, p. 1. v. Revista Fundațiilor Regale, nr. 6/iunie 1940, p. 543-548 Informat fiind de unul dintre capii mișcării legionare, Zizi Cantacuzino-Grănicerul, care era și mason, că în capul listelor negre întocmite la Congresul legionar din 1936, figurau masoni importanți și foarte cunoscuți. Ralea a fost inițiat, se pare, în 1921 în loja l'Action socialiste din Paris, orașul unde doi ani mai târziu obținea titlul de doctor în litere cu teza Ideea de revoluție în doctrinele socialiste. În perioada de care discutăm, Ralea publica deja cu citate ostentative din Marx, considerând că „socialismul ridică societatea omenească întreagă“ – Scrieri din trecut, vol. 3, Buc. 1958, p. 37. Nota a fost citată și de A. Leon, G. Călinescu la Iași, în Cronica, nr. 10/7 martie 1970, p. 3. G. Călinescu, Program, în Tribuna poporului, nr. 1/15 sept. 1944, p.1. Călinescu, Actualitatea, în Lumea, nr. 8/11 noiembrie 1945, p. 1. idem. G. Călinescu, consemnat de Jurnalul politic al lui Ion Hudiță, secretar adjunct al P.N.Þ., s.v. 24 mai 1944. v. Ion N. Bălănescu, Problema frumosului în artă. Răspuns la „Datoria criticii“, articolul d-lui prof. G. Călinescu, în Contemporanul, nr. 106/8 oct. 1948, pp. 4, 8. cf. I. Bălu, Opera lui G. Călinescu, Buc. 2001, p. 583. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy