E ceas de primăvară. E timpul ochilor de a-și întoarce privirea spre suflet... Tac și-mi ascult sufletul... apropie-te, Europă, mamă... de sufletul meu de copil... de sufletul tău.
Aceste rânduri sunt brațe prin care doresc să te cuprind cu toată iubirea. Sunt brațe prin care curge sângele “celor mai viteji și mai drepți dintre traci”, sunt dorurile gânditorului de la Hamangia răsfirate în gesturi simple de tandrețe...
E timpul, Europă mamă, să vezi ceea ce există dintotdeauna: floarea românească a ochilor tăi, inima de român făcută “zid apărătoriu“...
Aceste rânduri sunt bărbații neamului meu care “într-o mână țineau sabia spre apărarea ta și în cealaltă condeiul spre a scrie mărețele lor fapte“.
Aceste rânduri sunt mănăstirile în care rugăciunea a devenit scară de suflet spre unicul Dunmezeu, mănăstiri cu trup de femeie, femeie ce plămădește din clipe de istorie, din ea însăși fumusețea.
Din interior cresc spre tine, Europă , în coloana lui Brâncuși și mă mistui în lumini.
Am fost poiana în care se-adună vulturii la cină și-n miez de sânge, am fost floarea–soarelui ce caută mereu, mereu lumina adevărului ascuns printre rânduri. Am făcut din munți și câmpii leagăne inviolabile pentru cărturari, hrănind cuvântul cu speranța seminței că va fi-mpodobită cu roua sferelor albastre și mierea stelelor răsărite pe iarba valurilor...
În seri blânde, îmi creșteam pruncii în armonie cu “codrii de aramă“, împleteam romantismul și clasicismul cu spice de aur - izvoare de inspirație vie care să-ți poleiască, suviță cu șuviță, visul despre tine...
Ascultă-ți sufletul, Europă și lasă-mă să întorc lumina vieții cărări... să picur petale pentru a nu rătăci drumul spre mine, spre tine.
În acest loc, îngerii își spală aripile în mare, Eminescu pune Luceafărul cunună pe noaptea ta, iar eu, floare românească, mă-ntind spre tine făcând din Traian Vuia aripi, dau viața primei rafinării și, în ceas de taină, aprind cu sângele pământului Bucureștiul, iluminez Timișoara și, din degete sfioase, creez ultimul tronson al podului de cale ferată Fetești – Cernavodă...
Îți dau trupul meu de țară să mă pictezi în culorile lui Grigorescu, Andreescu, Luchian, rapsodie și vioară să fiu... Sculpteză-mă în sufletul tău cu firave oase de narcise și fă-mă gând. Gândul înseamnă creație...
Aceste rânduri, fiori născuți din pântec de femeie, mă arcuiesc spre pruncul ce-și trasează în palmă linia destinului, timidă ca o ploaie... mă arcuiesc spre tine. Aceste rânduri, ca niște păsări dragi sufletului meu făcut cuib, se arcuiesc spre tine.
Ca un preadolescent, stângaci, mă-ndrept spre tine. Cine sunt? Ce rol am? Cum mă privesc ochii tăi?
Îți dau ochii mei, Europa mea, să–mi vezi trecutul prezent în viața ta... Îți dăruiesc florile ochilor... ele sunt calea spre sufletul meu, spre sufletul tău...
Suntem personalitate în măsura în care ne-am integrat într-un sistem de valori sociale și dăruim energie vieții sociale, societății. Confruntând opinia mea despre mine cu opinia ta, Europa mea, se conturează conștiința de sine. Nu este suficient să exist în conștiința ta, ci îmi doresc ca existența mea să fie să acceptată, dorită și prețuită de tine... Calea spre mine însămi este prețuirea ta care făurește sentimentul autoprețuirii și mă apropi de mine...
Eu sunt parte din trupul tău, din inimă poate... Dacă nu mă vezi, mă simți, dacă nu mă simți, mă destram în triluri de privighetori și numindu-te, de mine îmi reamintesc. Dacă nu mă vezi nu înseamnă că nu exist... Și cum vom găsi drumul spre viitor dacă ne renegăm pe noi înșine? Ne vom topi, ca niște lumânări fără rugăciune, vom fi păsări Phoenix cu gloanțe înfipte în memoria ancestrală...
“Coloana vertebrală a întregului pământ și a poporului român“ - spunea Grothe, sunt Carpații... Eu sunt Carpații... eu sunt România.
Þipătul meu de iubire se-ntinde cu brațe de istorie spre tine, Europă, și-ți torn în cupă apa vie a păcii sufletești... Pacea este speranța... Speranța moare ultima.
Mi-am întors ochii spre istorie și, la fântâni cu ape cristaline, femeile dace își umpleau ulciorele, copiii, luminițe celeste, ne amintesc că avem același leagăn sub cerul greu de stele. Dincolo de suflete, se vede dorul, cuvânt pur românesc, apărut să ne tulbure în sentimente.
E ceas de primăvară. E vânt duios în noi. E timpul ochilor de a-și întoarce privirea spre suflet. Tac și-mi ascult sufletul, suflet de țară, suflet de copil, de floare.
Vocea florilor, plină de culoare și vrajă, ne arată calea pentru a ne descoperi pe noi înșine …Să învățăm arta de a trăi.
Eu sunt România, floare europeană.
Aceste rânduri sunt florile gândurilor mele îndreptate din cuvântul dor spre tine, Europă.
Floarea este calea spre sufletul meu, al tău, al vieții. Floarea este iubirea, începutul și sfârșitul, desăvârșirea. Floare românească și europeană sunt.
Purtând primăvara, ca pe o floare la ureche, Europa se oglindește în ochii mei și... nu știe dacă este aievea sau Dumnezeu a creat-o pentru că iubește .
Zâmbește-ți, Europă, când citești aceste preadolescente rânduri și hai să ne trăim bucuria de a fi împreună!