Unii oameni văd bine numai aproape: ei trăiesc doar pentru prezent. Alții văd bine departe, dincolo de ziua de azi. Liviu Nanu se mișcă dezinvolt și neconvențional, luând á la légére marile probleme ale poeziei, pe calea unor analogii inedite ce le coboară în derizoriu, tocmai pentru a le atenua impactul. Ironic, ba chiar tăios uneori, însă fără agresivitate, spirit polemic și, totodată, tolerant, poetul nu mitizează nimic, ci demitizează frecvent și pe apucate tot ce-i vine la mână. Eros, thanatos, teme recurente, sunt tratate constant în aceleași tonuri opuse sublimului... Și totuși, ,,realist’’ și ,,biografic’’ precum congenerii săi, situându-se constant în zona anodină a contingentului, Liviu Nanu este în fapt un poet grav, persiflarea, spiritul parodic și ludic fiind – în spațiul consacrat liric – mai degrabă reacții de apărare a eului care trăiește hiperestezic ( și toate se petrec / în oglinda întoarsă / a cărnii mele ) aici, la granița dintre nimic / nimic. Matur și lipsit de ezitări la debutul său editorial, pentru Liviu Nanu pariul cu poezia este, cu certitudine, unul câștigat. Cuvinte consemnate de Gheorghe Stroe pe volumul de poezie: Îndemn la nesupunere




Liviu Nanu e poetul actual care se întâlnește cel mai bine cu spiritul poeziei de azi, el are sistemul său poetic. Are puterea să smulgă lucrurilor ceea ce ele știu despre oameni. Cuvintele la Liviu Nanu nu sunt acele grupuri cuminți de litere care dorm în dicționare; poetul, în fiecare clipă, le inventează și le crează, le încercuie conturul prin apropieri succesive, prin aprofundări măsurate. Poezia lui e prețioasă în sensul că e concentrată asupra limbajului. Limbajul e purificat, metafora caută mai întotdeauna zonele însorite ale cuvintelor.


Poetul vorbește despre limbajul timpului său, chiar dacă nu întotdeauna în acel limbaj. Sunt poeți care își elaborează cu imperturbabilitate consecventă poezia ca pe o foaie de cronică a timpului său, idealul lor fiind de a o exprima pe aceasta, uneori în chip explicit. Mai puțin contează dacă el aderă la limbajul deja instituit al vremii sau îl respinge, sub o formă sau alta. Esențial este faptul că se raportează la el, vorbind nu întotdeauna în el, dar fără excepție despre acesta: locuiesc în penumbră stau mai departe de flăcări / casa mea e pe planeta cu picățele o știi / desigur cînd țin discursuri afișez o interfață prietenoasă / trebuie să apeși doar pe tasta any o găsești repede… îngerul țipă nu rupeți rîndurile trenul spre undeva / pleacă în cîteva minute persoanele care au condus pe cineva / primesc bonus mai veniți pe la noi thank you …toate se sfârșesc în Cuvîntări de pe planeta mea.


Universul poetului nu se prezintă ca o armonie de elemente muzicale, ci ca un echilibru precar de forțe divergente ca în Primul vis: Profeții și-au rostit de mult / Noianul de vorbe pe creștetul meu / ca un mălai dureros. / Ursitoarele au plecat buimace / cu limba despicată de rostiri / deșarte… Și toate se petrec / în oglinda întoarsă / a cărnii mele / tot mai tulbure / tot mai densă...


Paralel cu accentuarea fondului intelectual, plasticitatea verbală se estompează; frazarea, bazată pe muzică și ritmuri – devine deliberat incantatorie, de unde o rostire litabică, dar și imputarea de a căuta efecte, Liviu Nanu nu-i poate spune altfel decât: superstiție: de la o vreme ne feream / să rostim / mamă, fereastră, cer / iubire, floare / sau / moarte / ne temeam să ne spunem pe nume / sau într-un fel / aparte / tu mă chemai tu / eu te strigam tu / așa cum unii își spun / iepuraș, pisoiaș, / dovlecel sau rugăciune pentru ziua de duminică: unde / dai / și / unde /rapă / cine / vrei / și / cine / vine / Doamne, dă / să / nu / înceapă / ziua / Ta / fără / de /mine.


Efectele de sugestie țin aici de fluxul afectiv al memoriei, de temporalizarea peisajului care, devenit instrument de rezonanță, vorbeșre în limba lui. Suntem introduși discret într-o melodie suavă, lucrurile desfășurându-se într-o continuă orizontalitate, oamenii mistuindu-se în timp, fără neliniști, fără traume, fără dramă… Cum se numesc locuitorii comunei Papa? Firește, papi ca în… Papa: Adeseori trecând prin Papa / Mă tulbur și mă trec fiori / Când văd țărani / muncind cu sapa / Să ducă papă-n Roșiori. / Dar Papa ce-o avea a spune / Suflând în supa sa de napi? / Ia uite, Doamne, ce minune... / Mai sunt câteva mii de papi. / Și la așa natalitate / Ei ce-or păpa muncind cu sapa? / Le-ar trebui papalitate / Locuitorilor din Papa / Mai sunt și alții-n sat. Cu mapa. / Plimbând pe ulițe doar acte / O fi aflat și d-ăștia Papa / Că li se zice papă-lapte?


Sensibilitatea poetului tinde spre reverie, realitatea nu ritmează cu starea sa personală. Poetul umple golurile, întregește imaginar, ascultă cu urechea ce-și spun cuvintele: Nu mai văd în păpădiile din grădină, gingașe / decât ochii uimiți ai fecioarei spânzurate-ntr-o seară / de un bec pâlpâind apatic pe jurnalul ei de elevă … Fanfarele intonează prin parcuri doar marșuri / funebre/ de parcă ne-am decis să-ngropăm amintirile. Toți / traversăm plictisiți primăvara, pe zebre… / semafoarele-s verzi dar ajungem / implacabil / sub roți.( primăvară)


Marcat de modernism, discursul liric pune preț pe ideea de echilibru. Dincolo de modulații mai mult sau mai puțin clișeizate, câte un poem să zicem… aduce noi acorduri puse într-un tablou fara subiect: mă apropii cu fiecare respirație de o vârstă / a mugurilor / uneori mi-e teamă să te pipăi am degete / prea fierbinți / împleteam la o margine de coșmar singurătăți colective / plictiseala mă mușcase de umăr aveam urme de dinți / ca un tatuaj I love you forever undeva se stinge / o pasăre / se inchide / o ușă / o nuanță de gri între două țipete albastre de clepsidră / între două rotații de contor / la intersecții cineva plange / poate asfaltul…


Jocul este uneori instrument de mediere între concret și impalpabil. Utilizarea se dă mereu senzorialului, punte spre invizibil, spre imaginar și presimțit. Privire vie, sensibilă, voința de depășire a experienței sensibile are drept corolar la Liviu Nanu dorința de a trăi integral, de a o epuiza: în prima zi am strigat / LUMINÃ / și am privit ore în șir pînă la orbire / după un timp ochii mi-au / devenit / curcubeu / a doua zi am strigat / VIAÞÃ / apoi mi-am odihnit fruntea pe flori / pînă cînd au răsărit din ele / ghimpi / a treia zi am strigat / IUBIRE / și nici măcar nu am așteptat prea mult / pînă ai apărut tu cu / pas mic și / triunghiular / a patra zi am strigat / DURERE / și inima-mi bătea tot mai tare / o pasăre străină într-o / colivie de oase / a cincea zi am șoptit cu teamă / MOARTE / și mi-am / sprijinit capul pe un cuvînt / așteptînd ecoul / într-un tîrziu cineva mi-a răspuns / „mai taci bă în morții mă-tii / nu vezi că unii / doarme?”( am strigat)


Poezia este pentru Liviu Nanu singura care- i iluminează viața. Poetul exprimă voința de a trăi până la capăt într-o luciditate dezamăgită. Peste lucruri, peste lume și timp cerne o lumină ciudată, stranietatea sporind grație rostirii sincopate, eliptice, și în special simbolisticii incifrate: Chiar trimițându-mă la moaște / POETUL X din capitală, / Eu nu-l blestem în post de Paște / Și nici nu îi doresc vreo boală. / Căci DÂNSUL chiar de arvunește / Toți pionierii din lizeanu / Nu i-aș dori, Doamne-ferește, / Să-i cânte popii la boteanu. / Nu vreau să i se-mbolnăvească / De vreo jigodie cățeaua / Sau prin metrou să îl caftească / Toți microbiștii de la Steaua. / Sau să-l zărească domnul gârbea / Cerșind parai la parastase / Și să ne dea afar' din case. / Ci Dumnezeu să-l ocrotească / Punându-i mâna pe chelie / Și muzele să-i împletească / Din propria-i ură...tichie. (antiblestem)


Pentru Liviu Nanu poezia nu este o îmbrățișare tinerească a materiei în febra creației, e o detașare de lucruri, o scrutare îndelungată și severă a lor: Eu, tolomacul versurilor cioante / Iscate din provincia obscură, / Un elefant dansând grotesc pe poante / V-am plictisit, observ peste măsură. / Așa că dragi prieteni, cer iertare, / Prezența mea devine desuetă / Și versurile mele oarecare / Vor face-o necesară piruetă. / V-am obosit destul cu fandoseala / Lipsită de substanță și gregară. / Închei aici, cuminte, flecăreala. / La revedere…ura…și la gară.( Final cu mea culpa din provincie ) Există o putere de răzvrătire, e acel strigăt… iar… Omul este obiectul ultim și sursa poeziei.


Liviu Nanu este piatră printre pietre; este acel poet, adică acel surplus de cuvânt în care sclipește, fără apel. Poezia nu este numai confidență subiectivă, e o descifrare simbolică și așa apare Omul problemă: Când lumea-i guvernată de nebuni / Și muzică ascultă doar cei triști / Cea mai urâtă zi e cea de luni / Cel mai banal e faptul că exiști / Să scuipi ai vrea, dar nu mai ai motiv / Afișe-apar din patru-n patru ani / Salariul îl primești retroactive / Și-a doua zi te împrumuți de bani. / Semnul rușinii nu-l percepem toți / Dacă refuzi să te-ncadrezi în schemă / În ochii lor senini, de patrioți / Devii fără să vrei, omul-problemă.


Surprinde absența erosului în poezia lui Liviu Nanu… el cultivă o erotică spiritualizată foarte profundă. Poetul are daruri, tot ce atinge se preface în cuvinte, naște poezie, ușor meditativă ca în primul sărut: Buzele ni se-ntâlneau pentru prima oară. / Ale tale, desigur, erau mult / mai ferme / în apăsarea lor. / Un joc / între două și moi epiderme. / O gimnastică ciudată exersau gurile noastre / două animale nesățioase / scăpate din lesa / unei logici absurde. / Sclipeau albastre / luminile ochilor noștri, zălude.


Reflexivitatea în poezie valorează în măsura în care e sublimată, reîmbrăcată metaforic, ridicată la nivelul plastic sugestiv:Doamne, / cred că în timp / ce mă mîngîiai / pe creștet / m-ai scăpat printre degete / că prea mă doare ființa / de am ajuns / eu însumi / durere )


Formularea, realmente memoriabilă, atribuie poemelor o forță fără egal - Madrid, 11 martie eram adunați într-un cerc / și trupurile noastre erau tot mai slabe / moartea ne striga numele, rar / pe mai multe silabe / ochii noștri străluceau curioși / înspre apele acelea luminoase / care curgeau / înapoi fără sens / printre pietre și oase / nimeni nu strigase absent / ceasurile toate mergeau înapoi / și nu erau pasageri clandestine / printre noi / ea venea lunecând ca un vierme / învățam fără să știm, / cum se moare / afară cădeau stele de-argint / ca un fel de ninsoare


Liviu Nanu vrea să ne împărtășească momentele sale de beatitudine. Concepția sa estetică este de natură morală: se scurg / prea greu aceste încercănate zile de toamnă / așa cum fructele ochilor tăi / își preling plictiseala / între noi există mai degrabă un spațiu / al / fremătând în prelungirea tăcută / a unei somnolențe polare / construiesc din regrete / un fel de / iglu semănând mai mult cu o criptă / afară se petrece o lume frunzele refuză căderea refuză moartea / e un fel de revoltă a lor împotriva firii spui tu / le putem da ca exemplu /doar în oasele noastre rămân urme / cum rămân petele de vin pe pahar / ai auzit vreodată / paharul vorbind pe limba lui / de cristal? / sună a cântec îngânat de șaman / ce alungă spiritele / ne regăsim în culori eu bat mai mult spre albastru


Ceea ce reprezintă pentru un pictor a picta aerul este pentru un poet a gîndi timpul: timpul nu e rotund / doar așa / îl vedem noi / timpul e o iluzie un fel de-a / zgîria linii drepte / pe oul perfect / poate că este parfum de femeie / cînd își deschide tremurînd genele / a primăvară nouă / după iarna grozavă / a remușcărilor / eu nu știu ce e timpul / eu știu ce e ficatul / sau gaura cheii / eu o știu pe vecina matilda / de la 2 / timpul e cucul / din ceasul de buzunaram putea face schimb de fluide și gînduri.


Uneori poetul scrie poeme, incisive, revoltate, cărora le slujesc drept pretext evenimentele cotidiene - Aleea promisiunilor: În orașu-n care plouă cu promisiuni deșarte, / Un oraș ce de-un deceniu este dat mai la o parte, / Apăru o nouă stradă, nici prea mare, nici prea mică. / Ca un fel de ulicioară, o alee va să zică. / Garnisită cu panouri și afișe colorate / Cu stridență ne îndeamnă să le urmărim pe toate. / Ne privesc de prin chenare mutre noi, încrezătoare / Să-i alegem, și orașul o s-arate ca o floare! / Tinerii nu bagă-n seamă, ei parcurg cu nepăsare / Respectabila alee ce te-ndeamnă la visare / Alții se opresc, discută ore sau minute-n șir / Neștiind ce să voteze: săgeată sau trandafir? / Și apoi consilierii, cu figuri îngândurate / Frămîntați de soarta noastră, au soluții minunate. / Mai cunoaștem câte unul, parcă-l știm, e gospodar / Pîn-ajunge-n fruntea urbei. Apoi îl vedem mai rar. / Iar în drumul lor spre piață gospodinele grăbite / Se opresc să-și facă cruce închinându-se smerite / Nu la „sfinții” din afișe, ci la Dumnezeu Preabunul. / Să le lumineze mintea, să voteze doar pe unul. / În orașu-n care plouă cu promisiuni deșarte / Un bătrân și o bătrînă, oameni cu un pic de carte, / Se opresc și se întreabă, văzând mutrele solemne: / Îi alegem noi la vară, dar la iarnă, ne-or da lemne?


Liviu Nanu devine de nerecunoscut, folosește cuvinte alese, mergând până la revelații. Cuvintele sunt cele care spun, care încearcă a defini vise călăuzitoare, cuvinte ce îmbracă priveliștea în diverse culori: în locul acesta cu arbori și flori / m-așteaptă ascunse maligne ninsori / o, vino cu mine mi-e frig și mi-e teamă / să nu mă îngroape ninsoarea vicleană / și strânge-mă-n brațele tale. apoi / aprinde o lampă am inima sloi / și ia-mă de mână prietene ca să / găsim împreună un drum spre acasă / dar glasul mi-e șoaptă zadarnic te strig / și pasul mi-e șubred și tare mi-e frig.( călăuză)


Uneori oferă imagini ochiului cu o grijă constantă de a da vieții o nouă lumină printr-o posibilă trecere: aș putea spune ce nu ești tu / ai putea spune ce nu sunt eu / în felul ăsta nici nu mai inventăm definiții / voi deveni cîndva un curcubeu vegetal / stînd agățat ca un banner între oasele noastre / roase pe alocuri de colții tociți ai unei iubiri / cu nuanțe sepia / sau o lacrimă din plînsul tău circular / căzută în momentul T al / scurtei noastre treceri prin dinamica sentimentelor.


Arta în genere, arta unui poet în special, ar fi totuna cu a impune celui de lângă tine delirul tău. Poetul își trece fraza prin filtre cerebrale diverse...modernitatea nu e ruptură, ci abolirea distanțelor dintre vechi și nou.


Liviu Nanu nu e creatorul unui nou limbaj, ci un continuator, un remarcabil mediator între modelele consacrate și exigențele artei moderne. El modelează cu mână de olar frumuseți duse spre miraj, dar toate sunt sub semnul relativității. Imaginea poetului e a unei personalități ilustrativ – unificatoare, aliaj de clasicitate și spirit modern.


Ar fi oare prea mult să-l numim pe Liviu Nanu un arheolog al clipei datorita anatomiei poetice a acestuia ?



Un gând sfânt în haina poeziei e ca o icoană îmbrăcată cu argint




Imaginea este prelucrată de Bogdan Gagu - inoni