Schopenhauer spunea în una din carțile sale :’’Îi iubim întotdeauna pe cei care ne admiră și nu-i iubim întotdeauna pe cei pe care-i admirăm.Este dificil să-i iubim pe cei pe care nu-i prețuim, dar nu-i mai puțin dificil să-i iubim pe cei pe care îi prețuim mai mult decît pe noi înșine.’’

Probabil că e o lege a vieții faptul că dragostea adevărată nu se dă niciodată pe față de la început și cere cele mai mari sacrificii, schimbînd oameni pentru tot restul vieții, creînd noi forme psihologice , modele umane cu un grad dublu de sensibilitate și percepere a stărilor emoționale, lăsînd povești de neuitat și experiențe care unesc destine pentru totdeauna.

Dar să nu uităm să remarcăm că dragostea constituie o stare complexă în care se îmbină o varietate foarte mare de sentimente și emoții contradictorii.

Însuși gradul de interpretare a realității e mult prea deplasat de la veridic ceea ce crează de cele mai multe ori un dezechilibru psihologic total, fapt urmat de crize nervoase, depresii, stresuri care în cele din urma constituie focarul diferitor conflicte, certuri, neînțelegeri (în cazurile cînd cuplurile împartășesc concepții cu totul diferite și nu se pot depăși atunci cînd e nevoie). Un alt gen de caracter poartă relațiile în cuplurile în care indivizii deși împartășesc viziuni diferite asupra diferilor lucruri crează o armonie perfectă în relația lor fiind implicați total, integrîndu-se în ’’uimitorul joc al artificiilor’’ fără a mai privi la umbra zilei de ieri.

Nimic nu e mai dureros decît să te știi singură, să te vezi in fiecare dimineață cu ochii jilavi și mereu în așteptare a ceva ce ți-ai creat toată viața și nu mai e.

Nimic nu e mai tragic să afli într-o clipă că persoana la care ai ținut cel mai mult în viață, care te-a descoperit și te-a făcut să fii tu însăți nu mai este, că și-a ales un alt drum pe care privirea ta nu-l mai încape.

’’Durerea cea mai insuportabilă în dragoste nu e atît să fii lipsit de o voluptate, cît să constați că plăcerea pe care o dădeai și credeai că singur poți s-o trezești-nu mai e, ca o clapă care nu sună.’’

Să stai aproape de cineva, să-ți fie dor la nebunie și să taci doar ca să nu frîngi durerea de a nu-l mai vedea, să te deplasezi în spațiu ca într-un deșert căutînd rasuflarea care ți-ar aminti de el(ea) asta cred că e ceva, ceea ce numim dragoste, nu?

Camil Petrescu ne prezintă o altă interpretare, care sună cam așa:’’O iubire mare e mai curînd un proces de autosugestie...Trebuie timp și trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obișnuiești greu la început să-ți placă femeia fără care mai tîrziu nu mai poți trăi.Iubești întîi din milă, din îndatorire, din duioșie, iubești pentru că știi că asta o face fericită, îți repeți că nu e loial s-o jignești să înșeli atîta încredere.Pe urmă te obișnuiești cu surîsul și vocea ei, așa cum te obișnuiești cu un peisaj și treptat îțî trebuiește prezența ei zilnică. Înăbuși în tine mugurii oricăror altor iubiri și prietenii.’’

Și toate-s pînă într-un anumit moment, cînd nu mai e, sau...cînd nu mai ești...