Lecturi la zi:
RETRAGEREA ÃŽN POEM
În memoria noastră pasivă Bianca¤ Marcovici se înscrie ca enfant prodige al școlii române de violonistică, ceea ce ni se confirmă în pagina de "Date biografice" a volumului recent de versuri Amprente, Ed. Papyrus, Tel Aviv, 1999. Aflăm totodată că în paralel cu concertele și turneele în țară și străinătate, aplaudată solistă urma cursurile Facultătii de Construcții din orașul natal (Iași, 1952), ceea ce îi va prinde bine în noua sa patrie adoptivă, Israel, unda va emigra în 1991.
Ceva inapelabil a intervenit în cariera sa artistică, dacă Bianca Marcovici a trebuit să renunțe, fiind totuși omologată ca inginer constructor la o firmă din Haifa. Fapt e că anamneza muzicală este o permanentă a scrisului său, dovadă și această carte de "poezii apărute și inedite", un fel de florilegiu ce întrunește texte noi, dar mai ales publicate în volume sau periodice din tară sau străinătate în ultimii zece ani. Sigur că autoarea are circumstanțe atenuante în cel putin două privințe: nu s-a dedicat trup și suflet poeziei în înteles profesionist, deși este membră a USR, a USI etc.; a întrerupt fortamente contactul cu poezia românească la zi, nu numai prin plecarea sa în Israel, ci și prin asumarea unei alte vieți, cu un alt praxis, cu o altă limbă, altă tablă de valori. Tocmai prin acest joc subtil între integrarea sa civică, familială și socială în Israel și dorul fundamental, indeniabil de patria părintilor ieseni, de Iașul și Bucureștiul copilăriei și tinereții sale glorioase, poezia Biancăi Marcovici convinge, este atașantă; detasându-se totodată în concertul poeziei de limbă română a coreligionarilor prin febrila alternare, confruntare între rațiunea practică și rațiunea inimii sau vocea interioară. Semnale ale integrării în patria adoptivă se dau atât prin poemul ce deschide antologia, "Bunicul frunzelor", un omagiu adus lui Ithak Rabin, asasinatului simbol al păcii, cât și prin textul de încheiere, "Recunoaștere". Formal vorbind, avem de-a face cu o poezie modernă, alertă, accidentată ca relief prozodic, tentată mai mult de comunicare și identificare prin recurs la idee, scenariu pilduitor, imperativ moral. Ceea ce nu exclude devoalarea unei subiectivităti autentice, sfâșiate între două lumi, două vieti, două vârste. Cea a visului de autoedificare ca protagonistă a unui destin de excepție, și cea a descinderii în arena comunitară. Fie că e vorba de războiul din Golf (1991) sau de realitătile capitaliste șocante pentru poet: "în țara în care "cheia succesului" se plimbă pe sârma ghimpată / în țara în care transparentele / poetului / sunt interpretate descurajant (...)", problema supraviețuirii este pentru Bianca Marcovici un leit-motiv ce adesea se încarcă polemic dar și nostalgic: "am prins rădăcini la etajul zece / văd sinagoga reformistă / văd o parcare / n-are cine să-mi picure mir / pe gaura cheii, n-are cine / să mă apere de mine / aici în Haifa zidurilor de sprijin. /ascunsă mi-e inima de tine, / grădina mea a rămas Dincolo / mi-am luat cu mine semințe și frunze, / le-am împărțit pe la prieteni / să prindă rădăcini undeva..."
Cicatrizarea feluritelor răni, cea a dorului de Dincolo sau cea a contratimpului cuplului, se face prin retragerea orgolioasă în poem, în memorialul dedicat figurii paterne, Saul ("ucis de un doctor beat / din Iașul anilor agonizanți") sau în scenarii de interiorizare a dramei sale artistice. Revin martelant detaliile biografice ale înstrăinării, ale unui sfârșit de partidă, ale unui sacrificiu asumat: "levana, levana... numele meu în ebraică /nu-l murmură nimeni aici. / fâlfâie steagul în care mă învălui / de o bucată de vreme / un cer insipid / doar fetele mele au prins trenul / speranței, / mă împac cu mine / îmi aduc aminte de pactul esecului / cei de dincolo mă recunosc." De dincolo de zidurile de sprijin ale Haifei se aude răspicat cuvântul latin al elegiei Biancăi Marcovici la răscrucea dintre două lumi.
Geo Vasile
¤
a nu se confunda cu violonista SYLVIA care nu scrie poezii