Sunt doar eu, eu si lumea.Curios cum isi schimba cuvintele
intelesul.Ieri lumea insemna oameni,azi ea reprezinta doar
pamint.Cred ca pe cind dormeam adinc toti oamenii au plecat, s-au
risipit,probabil spre nicaieri sau poate in neant.M-am temut de
singuratate, iar sufletul meu, care nu ma asculta niciodata,
incearca sa-mi dea o lectie.Mi-e teama sa ma mai tem!Dar iata ca ma
tem si “el” se grabeste sa-mi arate de ce. Ma tem de imensitati si
de ce ma poate strivi.Alerg la fereastra si privesc cum florile
devin arbori, iar arborii devin colosi, vad si aud ce nu demult imi
imaginam : vad cum creste iarba, cum se deschid porii pamintului si
cum respira.Nu mi-am imaginat niciodata ca pamintul respira
astfel.Atit de lin, aproape ca nu se simte,aproape ca nu se
aude.Credeam ca ceva atit de mare te poate ucide doar respirind.
Ma tem ca voi uita copilaria, ma tem ca voi ramine fara amintiri.Si
iata, casa,muzica,parinti…eu dispar.Nu pot rosti « nu ma tem »,nu
pot vorbi, sufletul meu nu-mi intelege graiul.Ridic privirea
printr-o nevoie disperata de radacini.Soarele !Acesta m-a creat din
multe raze puse cap la cap.Intr-adevar nu stralucesc caci razele
mele si-au pierdut lumina odata cu venirea mea pe acest pamint.Dar
reusesc sa dau culoare acestei lumi, acestor frunze, acestor
flori.Familia mea ?Ei bine, soarele mi-e mama, prieten, confident si
protector ;luna mi-e tata, stelele imi sunt frati, iar eu…eu sunt un
nor de vara pe cerul insorit de vara.
Ma tem de oameni ! N-ar fi trebuit sa ma tem de ei.Acum vor da buzna
in lumea mea miliarde de oameni.Dar de ce nu apar/S-a facut
intuneric si e cumplit de frig, atit de frig incit imi imaginez un
imens cub de gheata de care trupul meu s-a lipit parca
contopindu-se.Iar intunericul devine din ce in ce mai apasator
stergind frica, spaima si inlocuindu-le cu… nimic.Acest nimic este
de fapt fiinta mea.Fara ei nu exist !Ma arde soarele, deci pot
deschide ochii.Intr-adevar, vad lumina.
Ma tem de suferinta, de rautate, de dragoste, de ura, de lacrimi, de
salbiciune, de vulnerabilitate, de viata… de mine…Atitea temeri si
totusi nu se intimpla nimic.Probabil le stiu raspunsul.
Imi doresc…dar vad un virf de munte acoperit de zapada.Este atit de
viu atit de clar incit ii simt raceala.Stiu ca toate dorintele sunt
irealizabile precum si visul meu de a ajunge pe cel mai inalt virf
de munte si de a muri acolo.
Si totusi…imi doresc atit de mult sa ma transform in lumina, sau
intr-un sunet mladios ce poate aduce fericire, sau poate in pasare
sa zbor, sa ajung sus,in vazduh, doar eu, eu si vintul.
Imi doresc enorm sa zbor odata cu fulgii mari si albi de nea.Sa
intru in jocul lor copilaresc si nebunesc, sa imi aud risul asa cum
nu este in realitate :cristalin si vesel, asemeni unui clipocit de
apa.Un joc, sau mai curind un dans pe care-l stiu doar fulgii si a
carui muzica nu se aude,se simte.Un amalgam de sunete care nu sunt
altceva decit viata acelor minunati, dar reci, fulgi de
zapada.Intotdeauna m-am intrebat de ce este atita liniste cind
ninge.De multe ori credeam chiar ca cineva de sus, fiind foarte
obosit, asterne o patura alba peste lume si zgomotele ei.In
realitate insa, oamenii (probabil inconstient) asculta muzica
fulgilor de nea, muzica vietii, muzica lor !(cit de mult timp pierd
oamenii ascultind realitatea !!!!!)
Imi doresc sa le rapesc oamenilor realitatea.Am deveni cu totii
nebunii unei lumi in care neintelesii nu exista.Olume a mea, cu
oameni asemeni mie.Oameni care traiesc cu ideea « stupida » ca vor
muri curind ;oameni care se identifica cu arborii, cu florile, cu
iarba, cu pamintul ; oameni al caror vis este sa pluteasca odata cu
ninsoarea, sa curga odata cu ploaia, sa moara si sa reinvie odata cu
natura ; oameni care sa vorbeasca putin si foarte incet ; oameni
care nu vor sa vada ci sa simta, a caror unica lumina sa fie
miinile. Am fi nebuni, dar nu e minunat sa fii un pic nebun ?Oare nu
e o arta nebunia ?
Furam cite putin din perfectiune ori de cite ori nu vedem si nu
vorbim !