Tristete regala

( fragment dintr-o carte nescrisa, de pe vremea regilor filozofi )

De ce ai facut Doamne, tristetea?
Ce stare e asta?
Unde merge gandul nostru, spre care rai, sa ne aduca vise goale.
Tristi, nu santem nici in cer nici pe pamant,
suntem trecatorii nouri.

De unde ne vine tristetea?
Din ce parte a trupului sau din ce parte a gandului.
Sau din ce urechi ne zboara spre minte, ca o muzica.
Unde ai ascuns covata in care ai framantat Doamne tristetea,
inainte de a o pune in aluatul lutos al nostru.

Cata tristete ai lasat Doamne sa cada,
mai multa decat ploaia si zapada la un loc.
Parca lumina soarelui asa ai parfumat-o.
Sa ne faca sa ne trezim din fericire si din suparare, la fel.

Cate zile ne lasi, Doamne, sa nu fim tristi.
Parca cu un bici stai sa lovesti peste patul
in care ne astamparam in uitare trupurile.
Adancimea cerurilor tristete. Si gustul vinului iar.

In tristete ai ascuns, Doamne, mestesugul nostru.
Pe munte daca alergam sa cadem in prapastii,
nu ne lasi sa scapam de gandul tristetii.
Ne lasi sa fim regi asa, schiopi si orbi pentru noi insine.

Piatra si zidurile sunt mai fericite, Doamne.
Le-ai dat maretie fara sa le ceri la schimb.
Noua pietre ne ceri sa fim si sa ne unduim ca trestiile.
Si in toate sa vedem ca e tristete.

Azi ne rugam pentru ieri, ca ne-ai ascultat,
si maine ne vom ruga pentru azi.
Sa nu cutezam spre maine.
Noua ne spui asta, pentru a noastra regeasca tristete.
Sa aratam lumii ca suntem mai presus, dar sa nu fim.

Pe un munte mare ma duc Doamne, sa vad pana la izvor.
Acolo sa ma vindec de a regilor fara leac tristete.
Sa ma intorc si asa cum sunt, sa ma bucur.