Femeia și harismele ei [1]







Încercând să se rupă de vechile șabloane păgâne, femeia zilelor noastre încearcă să se afirme ca persoană umană în deplină egalitate cu bărbatul. Dacă adeseori femeia și feminitatea au fost marginalizate, astăzi se încearca o redescoperire a valorii femeii, o revalorizare a feminității.[2] Este nevoie de o recuperare istorică a demnității ei. Această recuperare poate însemna salvarea civilizației, care astăzi s-a abrutizat atât de mult prin "geniul" masculinului.

Dacă salvarea omului din căderea în păcat a protopărinților noștri a venit prin femeie, tot femeia este chemată acum prin vocația ei să salveze societatea contemporană de căderea la care asistăm, parcă, neputincioși. Lumea în care trăim fiind mult prea masculină, harisma femeii fiind uitată, este din ce în ce mai mult o lume fără Dumnezeu.

Femeia încearcă să protesteze împotriva societății hedoniste în care trăiește și care face din ea un instrument de satisfacere a dorințelor egoiste, iar din dezgolirea ei un "vulgar bordel al imaginarului" ce-i distruge taina. În puritatea sa, femeia are puterea de a pătrunde în existența bărbatului, corijându-l și împlinindu-l, căci, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel, "femeia este slava bărbatului" (I Corinteni XI, 7).

Darurile femeii trebuie puse în lucrare tot mai mult : avem nevoie de armonia și echilibrul ei, în această lume dezorientată în care domină dezechilibrul și întâmplarea, avem nevoie de delicatețea femeii, căci barbaria iși face tot mai acută prezența, avem nevoie de frumusețea femeii, într-o lume care își pierde frumusețea cu fiecare clipa ce trece.

Feminitatea nu înseamnă doar delicatețe și gingășie, ci și sfințenie și maternitate. Femeia este, în general, mai aproape de Dumnezeu decât bărbatul și la acest lucru o conduce maternitatea sa. Prin darul ei, femeia generează și ocrotește viața, pe care o ridică apoi către Dumnezeu cu mâinile ei materne. Nașterea Domnului din Femeie "mărturisește harisma oricărei femei de a-L naște pe Dumnezeu în sufletele pustiite" (Paul Evdokimov, Taina iubirii.). Tocmai în aceasta stă vocația pururi actuală a femeii: în a-L naște pe Hristos în lume. Iar acest lucru devine datorie, după cum ne spune Sfântul Ap. Pavel: "Fiecare, în chemarea în care a fost chemat, în aceasta să rămână" (I Corinteni VII, 20).

În Biserica Ortodoxă în registrul iconografic median de deasupra ușilor împărătești se reprezintă de obicei icoana Deisis: Hristos în slavă, înconjurat de Maica Domnului și de Sfântul Ioan Botezatorul. Evdokimov vede în aceste două figuri imaginile simbol ale masculinului și femininului. Ioan Botezatorul este "violentul" (pe linia Sfântului Ilie), care "pregătește căile Domnului", iar Maica Domnului este "cea care naște dumnezeirea pe pământ și umanitatea în cer", împlinind astfel maternitatea duhovnicescă. Prin urmare, spune Evdokimov, vocația spirituală a femeii este aceea de a naște pe Dumnezeu în sufletele devastate.

Cuvântul Sfântului Apostol Petru este hotărâtor în acest sens, conținând adevărata teologie a femeii și definește foarte precis condiția și misiunea ei structurală: "nașterea omului cel tainic al inimii- homo cordis absconditus" (I Petru III, 4).





prof. drd. Ștefan ZARÃ











--------------------------------------------------------------------------------

[1] Publicat în revista "Paradox", an III, nr. 1 - 2 (22 - 23), ianuarie - februarie 2002, București.

[2] Acest articol nu este o apologie a mișcării feministe, ci dimpotrivă. Prin egalitatea femeii cu bărbatul nu ințeleg identitatea lor, ci completarea lor reciprocă în funcție de specificitatea structurală a fiecăruia.

Masculinizarea femeii, pe care o dorește, de fapt, mișcarea feministă contemporană, încearcă să ne ofere o femeie fără identitate. Oricărui bărbat cred că ar trebui să-i producă repulsie femeia-miner, femeia-tractorist, femeia-zidar, născute de această mișcare feministă, dar antifeminină.