apusul
bate la poarta senină a cerului palid
ca trunchi de copac
dezvelit de frunzele sale
extazul dispare
flămând
îl înghite un dulce-ntuneric
grăbit să atingă
hulpav
insondabilul

zborul lugubru
ce mușcă din carnea albă și
neîntinată a văzduhului
unde
pe un nor rătăcit
o pescărușă
ruptă din ceruri
salvată de ape
purtată de vânt pe șuvoaie
în tremur adânc

țipă-n tăcere să tulbure
undele
visând
să-și înece în ele
zbuciumul