Si va veni o vreme…

Pasi repezi o calauzeau peste amurgul care se lasase greu catre aceeasi fantana in care fara prea multe ezitari zvarli cu incredere un banut. Erau multi banuti acolo aruncati de oameni fel de fel. Tresari la gandul ca ea nu mai era ea… era un fir de iarba din vastul gazon care imprejmuia fantana. Fantana ei. Pesemne ca toti turistii treceau pe acolo si cumparau suveniruri, aruncau cate un banut pe furis, isi puneau o dorinta… numai una. Dar nu se gandi la turistii aceea si continua aceeasi poveste cu o moneda pe care o strangea intre degete tot mai abitir. In definitiv, ea era un fir verde scaldat in intunericul de fire vestede. Era inca verde!
Pentru ca banul ei era cel mai aratos, pentru ca ea il potrivise in mana inainte sa-l arunce… pentru ca ea se gandise dinainte la ceea ce-si poate dori cel mai mult.
Ce fel de dreptate mai era si asta? Moneda ii aluneca din mana si vantul il purta in singura crapatura din asfaltul care mai pastra urmele arsitei de pe timpul zilei.
Inca un banut? Inca o dorinta irosita…. Se gandi ea si se indeparta cu pasi iuti, usori ca vantul. Incotro? O mana pe bratul ei paru sa-i stavileasca mersul un moment dintr-o eternitate de vieti si mersul i se domoli constant… dupa care isi relua cursul normal treptat dar sigur. “Un banut pentru gandul tau!” murmura vantul si crengile incepusera sa fosneasca impovarate de lasarea serii. I se parea ca drumul devine mult mai usor de suportat acum ca era despovarata. Si unde parea ca se indreapta? Spre acelasi subterfugiu al copilariei. Toata lumea se intoarce acasa… Din lut ne nastem si in lut ne intoarcem.
Si va veni o vreme cand intunericul va prelua stapanirea asupra franturii de zi. Si lumina se transforma intr-o umbra fara margini inainte ca zorii sa-si lepede vesmantul inchis.
Iar ea se adanci in visare…
Acum erau bratele cele care o purtau spre un loc necunoscut. Scena deveni statica si-i
parea sa se trensforme intr-un mulaj tacit vocile stridente care-i rasunau in urechi n-o readuceau la viata… n-o alarmau. Cand bratele disparura se indrepta incet si sigur pe un munte pe care il urca cu gandul. Isi imagina varful ascutit si pietros si un izvor cae susura facandu-si loc sigur intre pietrele umezite. Fu surprinsa sa constate ca muntele se sfarsea in chip de plafon… un plafon arid. Nici urma de izvor. Ce cauta ea acolo printre atatia pelerini? Locul era plin de pelerini fel de fel. Si totusi ea cucerise cu primul pas pe care mintea o i-o deschise plafonul arid. Privi o clipa spectacolul ce i se deschidea privirii: pelerinii adoptau aceeasi pozitie pe care musulmanii o adoptau inainte pe timpul meditatiei, iar apoi asteptau pana ce focul se desprindea din plafon. Parea ca-i arde de vii si totusi ei nu se impotriveau torturii. Picaturile de ploaie stingeau flacara care se inalta deasupra trupurilor pelerinilor in chip de limbi mistuitoare. Voi sa incerce si ea… insa ceva ce nu-si putea da seama o retinu. Sa se predea flacarilor? Si visa din nou…




Timpul sofistilor
Parca ieri era o culoare… o culoare vie randuita la nimereala pe paleta unui pictor renascentist. Ii era lesne de inteles ce cauta printre atatea culori complementare, mai ales ca uleiul devenise insuportabil de vascos si ea, culoarea suplementara nu-l mai agreea... ea cauta apa. Parca azi si-a departat aripile si a randuit orizontul dintr-o singura privire. A aflat de la un ceasornicar ca timpul nu suporta variatii, si o bataie in plus pe minut e facultativa, un punct A mazgalit stangaci pe o linie de dreapta. Ratiunea ne impinge sa ne cautam propriile limite, cu toate ca ele imbraca chipul umil a unor simtaminte tainuite adanc - o notiune abstracta inventata de un filozof care nu avea alta treaba decat sa mai insemneze un neologism intr-un registru infinit. Abstract dar real, ea nu-l putea intelege pe intelept… avea nevoie de dovezi palpabile, asa ca nu se obosi sa-si reaminteasca decat ce i-a fost dat sa-nteleaga.
Iar maine…maine poate va realiza ca timpul si spatiul nu sunt.
E doar lumina, asa ca ea putea fi orisicine, atat cat si-o doarea.
Momentan, era ploaie si era si dulce cant, era idee si-ntelept cuvant…in universul ei cu regulile stabilite de ea, unde doar vant exista. Si ea se trezise subit din somnu-i dulce de-o varsta cu vantul.
Iar pentru ceilalti, era atat e reala incat mai toti se intreaceau sa-i capteze ateantia cu nimicuri meticuloase, sa-i numere clipele in locul ei sau sa-i explice gesturile, iar mai apoi sa le comunice.Universul ei era insa mic in comparatie cu al lor,si ea fu nevoita sa se complaca regulilor inventate de ei. Nu ezita insa sa muste mana dresorului ori de cate ori se simtea incoltita. Iar cu timpul se obisnui cu gandurile si captivitatea ei si cu toate ca pricepea cu oarecare greutate ca pentru ei ea nu era ea, ci era ceea ce lor le placea sa afirme: un lemn… un lemn frumos.