Birmania. Undeva în apropiere de calea ferată Ye-Tavoy.

Copilul gemea stins. Era uimitor cât de puțin zgomot putea să facă. Era întins pe jos, apăsat de un bocanc de militar pe șold în timp ce doi alți militari îl loveau metodic, cu patul de lemn al armelor. Era de asemenea uimitor cum puteau să-l lovească, ritmat, de parcă ar fi lovit o tobă.Armele nu erau nici măcar AK-47, erau pur și simplu niște pușcoace vechi, antice. Copilului i se zdrobeau oasele pieptului. Simțeam asta. Loviturile erau date astfel încât să-l chinuie cât mai mult, nu ca să-l omoare dintr-o dată. Minunații soldați ai juntei pentru dreptate socială-cunoscută și ca Tatmadaw tocmai erau în plin proces de distrugere a unui copil de 13…14 ani.
Iar noi, șapte europeni în frunte cu trimisul special ONU în ținutul Karen stăteam ascunși. Stăteam ascunși ca niște lași în iarba înaltă, fără măcar să avem curajul de a face ceva. Stăteam ascunși, știind foarte bine că datorită lașității noastre acel copil este pe punctul de a muri.Nici unul dintre noi nu știa birmaneză. Avusesem un ghid originar din Nagaland.Totul fusese bine până când aflase că vrem să trecem în teritoriul karen. “No karens, no,no…killing with burmese soldiers…bad killing” repetase el îngrozit. După care fugise. “Fact finding mission”-ul nostru s-ar fi terminat acolo dacă n-ar fi fost el. Băiețașul acela cu ochi foarte serioși, de om mare. Acel băiețaș pe care nici nu l-am fi luat în seamă dacă nu s-ar fi apropiat serios de noi să ne spună că ne poate ajuta.Acel băiețaș extrem de serios și de bun camarad care ne ajutase până atunci. Să trecem fluviul Irrawady ascunși pe fundul unui șampan la adăpost de vedetele rapide ale birmanezilor. “Ajutor chinezesc” încercase să glumească unul din colegii francezi. Vedeta aproape că tăiase pupa șampanului,oprindu-se amenințător. Îi auzeam motoarele duduind și îmi închipuiam soldații luând poziție de luptă la pușca mitralieră de 12 mm. Îl crezuseră pe băiețel totuși. Așa cum îl crezuseră și cei doi țărani care ne-au luat cu ei în carul tras de boi atunci când Enkind (trimisul ONU) suferise o criză severă de malarie.
Și eram acum, aici, într-un sat părăsit din apropierea lagărului Zin Bar. Urmărind la scenă deschisă cum e omorât un copil. Tatăl copilului fusese pe vremuri conducătorul satului “Fiecare casă din Tavoy trebuie să plătească o taxă de cărăușie de 500 kyat. Dacă nu, o persoană trebuie să meargă să lucreze în lagăr.Pentru tata acest lucru ar însemna moartea…” ne spusese copilul atunci când apăruseră cele două jeepuri hârbuite pline de soldați la marginea satului. Unul din ei avea un megafon. "Goyat Shimpor!!!" "Goyat Shimpoor!!!" “Îl cheamă pe tata”, făcu copilul. “Spun că nu s-a mai colectat taxa de două luni și îl cheamă pe tata să lucreze în contul ei…stați aici și ascundeți-vă. O să vină cineva mâine dimineață să vă conducă…”