Se aud clopotele. Încă un mort. Pământul își cere tributul. Os peste os, clădim piramide pentru stele.
•
Ce toamnă bogată! Mere de foc purificator. Îmi place să mușc cu sete, să văd sămânța și adevărul. Poate-i o foame de păcat ce ne mistuie pe toți.
•
Regăsim mereu alte și alte lumi. Și dacă nu, căutăm alte valențe pentru lumea noastră veche. Ce dureroasă-i dimineața fără de vise!
•
“Cel care descoperă tainele a pierdut credința” (Isus Sirah 27, 16). Ce mai este atunci căutarea?! Calea spre pierzanie!? Doamne, lasă-mi ochii deschiși și mintea limpede, sănătatea întreagă și inima suspinând la frumos. Ajută-mă să nu te pierd!
•
Limita impusă omului este aceea de a nu putea depăși limitele vârstei sale. Granițele libertății noastre se măresc odată cu îmbătrâ-nirea, iar când libertatea devine prea mare intervine moartea, pentru a ne dezvălui (a ne minimiza limitele) ADEV~RUL de dincolo, Supremul.
•

Ce păcat că e-nnorat și-mi vine-a ploaie. Se făcea că-mi creșteam mâinile să-mi apuc din interior cuvintele și să le întorc spre ceilalți!
•
Unde sunteți? Cine suntem? Ce greu ne vedem! Începe să semene a pustiu. Doar Diogene ne mai face semn cu lumânarea din butoi. Ne caută pe noi? Va fi lumina lui cea care să ne-mbrace (să ne scoată) în (din) umbră? Trebuie că undeva sângele își repetă drumul lui spre trăire! Dar de ce suntem nevoiți să așteptăm? Noi suntem puterea, noi suntem timpul și spațiul!
•
Voi putea să citesc atâtea cărți care-mi lipsesc? Voi putea să scriu atâtea cărți care-mi zdruncină liniștea? Libertatea omului e cultura, iar cultura este izvorul libertății! Un cerc fără centru.
•
Trebuie să fac un foc, mi-am zis, ca ceea ce-i încă înghețat în mine să ajungă să clocotească și apoi să pot să dau afară lava ce-mi va putea distruge sau conserva trăirea. Mă duc spre munte să mă caut. Am așteptat prea mult muntele să vină la mine!
•
Iuda n-a plătit voit. El a fost ales. A făcut ca Isus să-și desăvârșească menirea lui pe acest pământ. Nu e un vânzător; e un recuperator, un înfăptuitor. Cred că e singurul sinucigaș care a fost mântuit și care slujește dreapta tatălui.
•
Cineva îmi citește cartea. Sentimentul posesiei!
•
Dincolo și întru, detașare și implicare până la contopire. Dincolo de lume și întru trăire!?
•
Ce fac aici? Ajut pământul să capete formă, prin gând!
•
Prin artă, avem dreptul la nemurire și obligația de a muri.
•
Unde ne sunt codri frați? Asfalt și piatră; ne roadem tălpile și ne batem drumurile spre un nu știm unde, uneori tânjit, alteori atât de neașteptat. Ne purtăm ființa spre des-ființare prin rar-ființare. Credința în lumină ne menține verticali!
•
Toamnă gălbuie, peisaj ce-mi bate-n coarda inimii, coarda cordului. Piatră și lemn, pământ și frunză...
•
Iubești atunci când te simți părtaș. Împărtășirea înseamnă comuniune. Iubești un popor pentru că-i aparții: ca nație, ca mod de gândire, ca stil de viață, ca obiceiuri. Te împărtășești în fața lui Dumnezeu arătându-i dragostea ta de creștin, căința pentru păcat. Nu există: “Te iubesc foarte mult!”. Există numai: “Îmi place foarte mult”. Iubirea nu admite grade de comparație. Există sau nu există. O iubire care-și pune problema existenței ei, nu există. Există acel ceva dumnezeiesc care-i dă sens. Acel ceva care se naște odată cu noi și care, prin cultură, capătă valențele trăirii nobile. Când iubești participi la fericirea de a se roti a pământului.
•
Uneori simți nevoia unui final. Un cuvânt care să spună un suflet, care să aureoleze, să conchidă întregul. Și atunci închizi ochii și asculți. Ce departe ne sunt munții și tăcerile alpine, muzicalele tăceri ale naturii.
•
Bibliotecă. Foșnetul foilor asemeni frunzișului căzând al toamnei. Am nevoie de cărți! Dați-vă mie, cu tot neînceputul și nesfârșitul vostru. Vreau să pătrund în oasele, în măduva voastră. Să privesc printre cuvinte sufletul pus la pândă, nerăbdător, întrebându-se: “Mă citește!? Nu mă citește!?”. Trebuie să existe ceva mai presus decât ființa noastră. Sufletul acela divin ce se coboară odată cu lumina și-și face loc în inima noastră, printre atâtea drumuri ce ne poartă gândurile, tăria de foc. Zbuciumul perpetuu se atenuează în umbra gândului, domol și blând, așezat între întrebări. Caută-mă! Mă voi ascunde în viața celor care-or vrea să mă asculte. Mă vei găsi în pasul șchiopătând al serii, în murmurul plin de amintiri...
•
Trebuie! Imperativul constrângerii. L-am transformat în: “Þi-ar prinde bine” și-am rămas liber.
•
Securea cuvântului nu vrea să taie capul gândului!
•
Totul există. Creatorul nu mai trebuie decât să aducă lumina. Punerea în valoare poate duce la trăire, prin opere. Artistul e un fin observator cu sufletul. Vibrațiile lui interioare emană prin cuvânt bucurie, frumusețe, poftă de poftele vieții. Puterea de a face dintr-o imagine o pictură. Trăire cu sufletul!
•
Vitalitatea înseamnă creație. Nimic nu trebuie să te facă inferior plopului. Același vânt vă unduie pe amândoi; dar ai văzut oare că vârful înaltului se apleacă, cât timp al tău, omule, rămâne bătând în cer? Și-odată se va deschide! Nostalgie!? Declin?!
•
Mii de amintiri îmi întretaie gândul. O ceață deasă lasă o cernere înceată. Un amalgam. N-a mai rămas decât acum.
•
Trec printre și nu pot pătrunde întru.
•
Fiecare amintire e un strop de veșnicie. Marile culturi te rămân în viață. A fi, a exista, a viețui, a trăi. Stadiile omenirii.
•
Ieri n-am existat. Am trecut prin lume fără să fac zgomot. M-am așezat pe-o piatră și-am trăit fericirea împietritului în clipă. O zi fără consemn în viață.
•
Adam a fost creat matur și nu copil. Dar pur! Astăzi e nevoie de copii (aceste puncte centrale ale creației) pentru a ne aminti de puritatea dintâi!
•
Mi-am tras puțin secundele sub cap și-am stat proptit în vârsta mea. Se făcea că nășteam veșnicia! Limpede și cristalină; totuși, atât de departe...
•
O noapte de veghe literei, ce în lumină capătă umbră cu sens. Patinarea condeiului, dans al ideilor curgând peste albul ce se-ntinde și-nțărmurește.
•
Prima ninsoare. Plăpândă, ca lacrimile unui bărbat lovit de durere. Ușor și puțin. Fulgi mari ce-au întâlnit mai curând soarele decât pământul. A răsărit raza ce-a omorât fulgul.
•
Pentru mine timpul nu mai are substanță, nu mai trăim deodată.
•
Trăiesc și-mi îngândur existența! E o prea dimineață a vieții mele!
•
Moirele își fac datoria. Povestea continuă!
•

Tot așteptând! Godot, până când?! Libertatea noastră în detrimentul libertății ca idee! Nu putem fi și sclavi și stăpâni. E în ființa noastră să devenim, să credem și să murim. În rest tăcere sau câteva cuvinte, gânduri de căldură sufletească. Mireasma inimii printre morminte. Gustul victoriei printre lacrimi. Iubire și deznădejde. La mai multe împliniri. Rămâneți și inspirați minunăția lumii. Bucurați-vă de ceea ce aveți. Să ne credem gândurile și visele. Totul devine astfel mai ușor, mai al nostru. Lumea devine acasă.
•
Suntem în timp, piloni! Susținem timpul prin trăire. Fără noi el n-ar exista, n-ar avea sens. Și totuși?! Ce s-ar face floarea soarelui de n-ar ști că dimineața (un nume devreme al timpului) răsare soarele?
•
Duminica poeziei. Am adunat o armată de poeți și le-am umblat printre gânduri stufoase. S-a scris atâta poezie încât copacii au puterea să reînverzească primăvara în așteptarea altor versuri. Natura e iubita poeților. Se schimbă după imaginația lor, îi cuprinde în brațe și le dă sărutul de Iudă. Dulcea amăgire a nopților cu stele, a zilelor cu ploaie, a înserărilor cu apusuri marine.
•
O noapte de veghe te face, inevitabil, contabilul vieții tale. Te face să-ți pui în balanță profitul și pierderile. Sufletul meu a mai crescut câteva ramuri. Am mai pierdut o frântură de timp...
•
Cine-mi va vrea gândul și dorința de-a pătrunde viața? Dacă va fi cineva, voi scrie pentru el. Dacă nu, voi scrie pentru toți ceilalți. O lume mai bună, prin poezia destinului și a pământului.
•
Destul de limpede. Poate prea limpede. Trebuie o piatră să învolbureze concentric apele ființei mele. Trebuie că există un fluid ce ne face, prin „erupție”, să simțim viața. Și totuși pare că viața e mult mai simplă decât o văd mulți. Un conglomerat de stări, sentimente, idei, fapte și lucruri. Naturi ale omului. Atâta energie consumată în van, în discuții de cuvinte fără adâncime...
•
Doamne, dă-mi tihna seninului tău!
•
Labirintul lumii se extinde mereu. Suntem din ce în ce mai singuri. Încearcă oare omul să-l creeze pe Dumnezeu!?
•
Sângele ne curge mai repede decât gândul și atunci păcătuim, în primul rând față de noi.
•
Degeaba întorc clepsidra. Nisipul curge mereu spre pământul morții și nașterii noastre. Dumnezeu trebuie că are niște mâini aspre, de țăran. Prea ne-a lucrat și ne-a însămânțat cu duhu-i, ca viața noastră să se piardă în netrăire. Doamne, am nevoie de gândul tău!
•
Se caută un trup pentru sufletul meu! Se caută un loc pentru trupul meu! Se caută un pământ pentru locul meu! Se caută un suflet pentru pământul meu!
•
Dreptul la moarte ne-a fost dat la naștere. Dreptul la viață ne-a fost dat la naștere. Nimic nu e întâmplător; doi ochi pot să vadă, să creadă sau să admire. Un dar mai presus de inima noastră întinată de cuvinte și gânduri murdare. O lumină dată spre purificare, spre înțelegere, spre dorință! În ochi stau ascunse locuri nemaivăzute, amintiri de nemaitrăit, scene înfiorătoare sau tandre mângâieri de îndrăgostit. În ochi e lumea pe care am văzut-o. Cu fiecare floare ochiul se face mai rotund; cu fiecare pasăre ochiul se face mai bogat; cu fiecare om ochiul se deschide spre altceva. Ochiul e știință, e determinare și nedeterminare, e libertatea de a face și a înțelege.
Și-atunci vin orbii să ne-nvețe ce frumoase sunt toate pe care el le vede cu celelalte simțuri. Și-atunci vin orbii să ne deschidă ochii, pentru a vedea realitatea cu inima. Cugetul e rece; doar inima e caldă; e caldă de la focul privirii, ce zilnic o încarcă cu amintiri, cu oameni, cu lucruri ce-o fac să zâmbească, ce-o fac să plângă, ce-i dau trăirea-i învrăjbită...
•
Obosiți de monotonia vieții murim în fiecare zi. Natura, nelimitată în varietatea ei, oferă evadarea făcută cu aripi de Icar, într-o zi când soarele a pălit în așteptarea umbrei pe care s-o înghită în sine.
•
Meșteream cuvinte. Le potriveam într-o joacă de sunete, cu sonorități naturale. Îmi părea că “apă” sună a izvor, că “frunză” sună a foșnet, că “om” sună a idee. Am pus sus de tot cuvântul “cap” și coborând “gât”-ul, apoi “umerii”, “trupul”, “picioarele”... Ce minunăție! Dacă reușești să pui imaginile în ordine poți obține mișcarea: calmă sau vuind de prea iute!
Cuvântul pe care iubita-l așteaptă de pe buzele tale și pe care încearcă să-l smulgă cu un sărut! Cuvântul îngropat și păstrat în umbră, nerostitul, prea gânditul! Atâtea cuvinte de prisos! Atâtea lacrimi fără de nume! Atâtea zâmbete fără adevăr!
•
Câte insomnii nu se transformă în vise! Câte lacrimi nu pot deveni mărgăritare! Câte bucurii nu merită împărtășite. Să scriem petale!
•
Suntem mai tineri decât lumina!
•
Diferența dintre un om bun și un om rău este aceeași ca diferența dintre ploaie și zăpadă.
•
Se zice că demult, tare demult, când nu erau încă copii, când veșnicia era mai aproape și fericirea mai deplină, trăia la o margine de pădure un moș împreună cu fata lui.
Trăiau acolo singuri, printre misterele negre ale pădurii și erau fericiți. Mama fetei murise la nașterea ei și de-atunci cei doi, tată și fiică, își trăiesc iubirea printre flori și păsări. O au pe mamă aproape, îngropată sub stejarul din spatele casei... În fiecare zi, după trudă, se adună toți și-și spun gândurile. Mama le povestește viața ei prin foșnetul frunzelor. Era frumoasă, cum frumoasă îi dăduse Dumnezeu și fiica. “Trebuie ca în fii să se regăsească părinții. Altfel, la ce bun atâta sudoare?!”, obișnuia să-i spună bătrânul. Moarte și naștere în același timp au fost primite de el cu bărbăție, cu acea cruzime a muntelui, în lina lui întindere sub cerul albastru.
E în locuitorii înălțimilor ceva din misterul omului și a lui Dumnezeu. Așa crescuse fata și a învățat să iubească de la animalele pădurii, de la copacii falnici, de la diminețile cu rouă și de la apusurile în flăcări.
Doamne, am uitat povestea! Ce s-a întâmplat oare cu copilul acela crescut printre lacrimi și sudoare? Să fie el Omul!? Mai aștept Doamne, mai aștept!
•
Orice am face și orice n-am face, vor exista consecințe!
•
Starea e o consecință imediată a sentimentului. Iubind, vei fi fericit. Nefiind iubit, vei plânge. Nebunia ta din acea clipă – când pare că lumea se năruie într-un hău adânc, când nimeni și nimic nu mai există (decât clipa amintirilor, fracțiunea în care apar momentele dragi și de neînlocuit) – e focul ce mistuie. E starea ce poate naște monștri sau genii. E o nirvana a nebunilor!
Să poți atunci, Doamne, să-ți cânți dragostea! Și va veni altcineva, și vor rămâne regrete, se vor naște speranțe...
•
M-am trezit cu imaginea lui Dumnezeu: mii se sâni imenși de la care miliarde de suflete sugeau însetate, mii de ochi scânteietori din care izvora lumina curcubeului, mii de urechi încărcate de muzica sferelor, mii de guri ce rosteau un singur cuvânt: ADEV~RUL, mii de nări adulmecând mirosul cerului, al mării și-al pământului, mii de brațe deschise întru întâmpinarea inimilor, mii de picioare străpunse cu piroane de păcate, mii de inimi segregând IUBIREA! “Curat suntem chipul și asemănarea Lui”, mi-am zis!
M-a contrazis o tânără, doar cu două picioare, doar cu doi sâni, doar cu doi ochi încărcați abundent cu spoială: “Dacă Dumnezeu s-ar farda, nu i-ar mai ajunge veșnicia și-ar deveni muritor!” Nu m-a înțeles. Mi-a zâmbit și m-a întrebat: “N-ai un foc? Sau crezi că norii nu-s din trabucul lui Dumnezeu!”.
•
Am atâtea drumuri, că mă rătăcesc în libertate!
•
Nu grăbiți timpul, făcându-vă vise! Va veni vremea când vă va grăbi el pe voi!
•
Mai groaznică decât constrângerea nu poate fi decât aflarea zilei în care vei muri!
•
Veșnicia poate fi mereu altfel. Femeia coace în pântecul ei viața!
•

Drama conștiinței umane: existența lui Dumnezeu!?
•
Trăim în vrerea de-a fi altceva. Ne lamentăm, ne plângem, ne pre-facem!
•
Lectura e boala și anti-boala sufletului. Frumosul e însuși natura intimă a spiritului.
•
Mi se întâmplă că vreau să scriu. O chemare spre foaia albă, ca o întâlnire cu o mireasă sau cu întâia zăpadă.
•
Unde locuiesc eu în mine? Ce craniu port printre gânduri?!
•
La teatru. Sssst! Intră sufletul! Liniște! Deodată sunetul unui celular...
•
Diminețile par a semăna între ele! Doar oamenii sunt alții: mai adânc în viață!
•
Ideea – lacrima creierului! O formă de plăcere sufletească, o înmulțire a ființei prin participarea la actul creației. E ca o împreunare a spiritului cu lumina. Se naște curcubeul, purtătorul păcii divine, a iertării lui Dumnezeu.
•
Noaptea e o altfel de zi. O zi mai neagră. E ca diferența dintre viață și moarte.
•
Gândul e arcașul ce trage săgeți în suflet!
•
Războiul e o prelungire a vânătorii. Subjugând animalul, omul devine animalic.
•
Ca să te naști, nu trebuie să suferi. Ca să mori, nu trebuie să suferi. Merită să suferi pentru iubire!?
•
O pasăre în zbor... Câteva fâlfâiri de aripi, apoi un planaj, o curgere... Exact menirea gânditorului: odată gândul găsit te introduce în acea lentoare a planării spre nori.
•
Dacă tai ramura unui copac, e posibil ca ea să crească din nou. Din punctul de vedere al copacului, omul nu poate merge decât spre moarte!
•
O primăvară încă neînverzită, sentiment de dragoste nedezvăluit... Miros de ramuri arse, sfântul miros de tămâie!
•
Mergând spre casă am întotdeauna sentimentul unei reîncărcări de suflet. Doza mea de supra-viețuire (viețuire înaltă).
•
Aburesc geamul să mă amăgesc a iarnă. Să pară că dincolo e altceva. Poate și Dumnezeu își trage norii, să nu ne mai vadă așa cum suntem.
•
Mesaj pe o cruce (după Sorescu): “Știi ce somn adânc te prinde? Un somn de n-ai treabă!”. Și pleoapa coboară în întuneric.
•
Mă mai citesc din când în când cu lacrimi în ochi că, Doamne, tare-am îmbătrânit!
•
Cred în iubire cu un gust amar. Pășesc cu teamă pe covorul de flori al inimii. Doamne, de ce n-ai pus omului sufletul în frunte, că ochii tare-i mai închide?
•
O jumătate de oră într-o capelă elegantă și discretă. O tăcere în care se-auzea picurând gândul lui Dumnezeu, ca o ploaie mănoasă și caldă de vară. Noaptea sta să coboare peste fețele sfinților, rămase la fel de luminoase și după două mii de ani. Culorile căpătau din ce în ce mai mult nuanțe de gri și, din toate astea, amestecându-se, ca-ntr-un puzzle uriaș, se-nfiripa chipul luminos al lui Hristos. A-nceput și inima să-mi măsoare tăcerea. Mi s-a făcut frică de-atâta singurătate cu Dumnezeu. Simțeam că prea mi-a coborât adânc în suflet și fiecare păcat era scos acum la întuneric. O noapte a ființei mele se lăsa. Dumnezeu zâmbea jalnic, cuceritor și iertător deopotrivă. Mi-a luat sufletul, l-a sărutat și atunci am simțit lumina; o cea mai dintâi culoare a vieții mele, lumina primordială, cea de după nașterea lumii.
•
“La început a fost cuvântul!”. Cuvântul care dezmiardă, cuvântul care ucide. Ucide suflete. Vraja, melodia rostirii împreunată cu misterul luminii – enigma vieții. Stăpânii cuvântului și ai iubirii sunt locuitorii raiului ceresc. O putere care stă în fiecare. Nu vă fie greu să rupeți din voi cuvinte ce vi se par gratuite. Omul are nevoie de comunicare, cum nevoie are de lumină.
•
Ceva nu mergea conform planului. Omul începuse de la o vreme să crească strâmb; era timpul unui nou turn Babel, că prea se năpustea omul spre cer. Și atunci a făcut Dumnezeu inima, ca oamenii să nu se mai înțeleagă.
•
Am crezut că dragostea mă va apăra de ură. M-am înșelat și-am suferit. Am crezut că ura îmi va da putere și stabilitate. M-am înșelat și-am puțin trăit. M-am întors într-o caldă iubire de oameni și am întins o mână. Au sărit flămânzii de suflet s-o apuce, să iasă din adâncul singurătății. M-am necăjit că aveam doar două ajutătoare mâini, nebătătorite palme...
•
O dată pe an, Dumnezeu iartă întreg poporul său. Coboară lumina harului divin în suflete și ascultă, zâmbind, vibrațiile inimii. Strălucește chipu-i de iertare în durerea răstignirii pentru păcat. O dată pe an putem spune: “Hristos a înviat!”, cu o bucurie fără de care n-am fi oameni.
•
Laudă gândului și cuvântului; laudă omului, ființându-le!
•
Fără de aripă îmi fac mâna poezie și degetele cântec!
•
Lui Dumnezeu, oamenii-i sunt la fel de dragi precum oamenilor sensibili micuțele animale, pe care, uneori, le mai pleznesc! Cum bietele ființe nu știu ce-au greșit (poate), așa și noi păcătuim, crezându-ne curați. Învață-mă, Doamne, mila ta!
•
M-am născut pe o planetă greșită. Micul prinț n-a vizitat-o încă!
•
Sunt atât de veșnic, încât trebuie să mor!
•
Þipăt de lacrimă pe obrazul pământului.
•
O liniște adâncă la umbra unui arțar. Parcurile sunt popasuri pe calea amintirii.
•

Regăsirea noastră în ceilalți, ce vin să ne-aducă apusul!
•
Fire de liniște peste tenebrele nopții. Umbre de gând!
•
Dimineața prevestea o zi caldă. Oamenii vesteau o altă zi! Mai bătrână!
•
Cred în Dumnezeu în măsura în care Dumnezeu a crezut în mine, dându-mi viață!
•
Suntem părelnice chipuri ale cuvântului prim!
•
Scriitorii ar trebui izolați. Odată cunoscuți ca oameni, își pierd aura de idoli pe care, atât de greu, au dobândit-o prin cuvintele lor gânduite.
•
Cei mai periculoși sunt oamenii pentru care viciul devine un mod de viață; cel mai periculos și mai frecvent viciu este minciuna...
•
De ce scriu? Ca să uit că trăiesc!
•
A scrie înseamnă a te pune de acord cu propria-ți natură, a te metamorfoza în cuvânt.
•
Fericirea pământească e ca fumul casei. Dacă faci foc, el se va înălța spre cer. Dar, vai, ce puțin durează! Se risipește mai repede decât apuci tu să guști din dulceața-i.
•
Decât să ne chinuim să ridicăm moralul, mai bine am încerca să ne ridicăm morala!
•
Căutăm personaje pentru a scrie Viața.
•
Particule de praf dansau în lumina caldă de august. Brusc, m-a cuprins acel fior spasmatic al gândului morții. Ce banal e totul în lumea asta! Și ce ireversibil. Plecăm întru o căutare neștiută, o enigmatică chemare spre alte începuturi. Ne spunem sau nu sentimentele, ne trăim sau amânăm bucuriile, înaintăm poticnindu-ne de lucruri, de oameni, de cuvinte. Ce minune să auzi și să vezi ființa pământului, plămădindu-ne hrană și mormânt. Ne bucurăm la aniversările noastre criminale, care ne mai fură o amintire, ne mai îngroapă cu încă o fărâmă în propria noastră viață, în propria noastră moarte.
•
Până la urmă îmi voi găsi cuvintele? Că prea sună a “moarte” moarte. O muzică a silabelor ce începe din străfundurile ființei noastre și se revarsă spre alte mișcătoare suflări. Misterul privirilor din nopți fără lună, când oamenii se caută muți și cu spaimă, cu setea unor întâlniri fără sfârșituri, cu dorința unor... Dar mai bine să lăsăm viața să-și facă jocul ei, de-a râsu-plânsu, cu sufletele noastre, nobile sau moarte. Să ne tragem fiecare corabia spre maluri, să poposim cu gândul în larg, un larg al izbăvirii noastre. Cârma va fi lăsată în voia valurilor, pentru că noi știm să mergem pe ape. Nu există naufragiu; există doar naufragiați. Prea n-au crezut în jocul acesta bun-rău. Răsare un soare, soarele nostru. Apele devin parcă mai lungi în nesfârșita lor chemare. Plouă!
•
Oricât de mult ne-am iubi, trebuie mai întâi să ne respectăm sentimentele.
•
Trăim o inversare a normalității!? Ne-am obișnuit să privim lucrurile din exterior. Secolul vitezei devine un secol al egoismului. Durerea rămâne o chestiune personală, care pe ceilalți, care oricând pot fi și ei loviți, nu-i mai interesează. Senzaționalul se transformă, încetul cu încetul, în normal. Setea de extra-ordinar a fost astâmpărată de maculatura ziarelor de scandal, de știrile despre inundații, incendii, tâlhării, care par că nu se vor mai sfârși. Nimic nu mai miră pe nimeni. Și atunci? Ajungem să privim durerea, nedreptatea, minciuna ca pe ceva normal, care nouă trebuie să ni se întâmple. Mai așteptăm, tăcuți...
•
Coexistă în noi puterea de-a fi fericiți și triști deopotrivă. Soarele răsare atunci la fel, oriunde și oricând am fi. Nu putem să existăm și să murim deopotrivă. Nu putem să zâmbim, când inima plânge. Fluviul trăirii trebuie adus la cota de liniște a minții înțelepte și raționale. Numai așa ne vom înțelege pe noi și pe ceilalți.
•
S-au scris și s-au spus multe. Atât de multe încât ne-ntrebăm dacă simpla noastră existență nu plagiază o alta. Ne suntem exemple și contraexemple. Ne căutăm idoli și ne iubim personalitatea. Am vrea ca totul să fie croit după dimensiunea sufletul nostru. Am vrea ca binele, ca-n basmele copilăriei noastre, să-și treacă lumina peste întunericul răului, dar Doamne, ce umbră deasă e-n ură!
•
Nietzsche: “Muzica pătrunde uneori acolo unde nici nebunia nu poate ajunge”. Acolo unde sălășluiește Dumnezeu.
•
Oamenii mor liniștiți. A sosit ceasul pustiului lor și i-a luat. Pentru vii au lăsat amintirile să-i mistuie, ca-ntr-un rug al credinței în moarte. Puțin câte puțin, ne-afundăm trecutul în lacrimi. Atunci sufletul urcă să mai respire viața, pe care pașii noștri o mai lasă în urmă. Odată, devine deopotrivă trecut și viitor. Am fost odată, vom fi odată, suntem o dată!
•
Dacă poți să crezi că lumina ta îți ajunge, te înșeli. Ai mereu nevoie de lumina celorlalți ca să vezi drumul spre înainte. Prăpăstios, ca-ntr-un labirint, se desfac drumuri care duc la pieire. Fără lumina curată și clară, bogată, nu vom ajunge niciodată în inima visului sacru. Că, Doamne, multe vise mai are omenirea și nu puține-s îndreptate împotriva voinței tale. Viața nu prețuiește nimic, atunci când țelurile-i sunt minore. Inima te învață să iubești ceea ce Dumnezeu a lăsat frumos și adevărat. Pentru tine și ceilalți, nu uita că poți să faci bine și că binele tău e parte din totul ce guvernează, nevăzut și preamărit, legile omenești. Ochii se deschid și se închid în lumină. Stă în puterea noastră să învățăm a-i ține ațintiți spre puritatea atâtor zăpezi, spre căldura atâtor primăveri, spre inimi calde și sincere!
Am știut să cred în tot ce poate spăla sufletul meu de multele-i păcate. Mi-am zis că există o justiție mai presus de cea lumească și că Judecata de Apoi nu trebuie precedată de o altă judecată, cu atât mai puțin de una în care tribunalul este format din oameni, cu dorințe și vreri necurate.
•
Se va lumina de trezirea noastră. Să fim cu toții primeniți, cu suflet și faptă, spre întâmpinarea bunului celui mai bun, frumosului celui mai frumos, adevărului celui mai adevărat.
•
Îngerii sunt sufletele noastre. E ca-n mitul peșterii. Aici pe pământ avem umbrele lor: le purtăm, le murdărim, le spălăm... Acolo, în grădina lui Dumnezeu, îngerii-i sunt flori; flori pentru cununi de sărbătoare, flori pentru cununi de spini.
•

Ai, în primul rând, libertatea de a fi liber. Dacă vrei să fii liber, alege calea mântuirii.
•
Cititorule, mă auzi? Sunt aici, eu, sufletul. Descătușează-mă și vâră-mă în inima ta. Mi-e frică de iarna uitării!
•
Scriu pentru oameni. Pentru a le da acea undă de speranță de care au nevoie, pe care și eu am simțit-o atunci când le-am scris. Pentru oamenii care vor această liană să scape din agonie, și a căror cuvinte nu pot să vină din cer ca, escaladându-le, să ajungă la lumină. Dacă din prea-plinul meu pot să ofer cuiva doar o idee care să-l mângâie, să-l bucure, să-i ajungă în adâncul inimii sale și, de-acolo, în vrerea lui, atunci sunt îndreptățit să cred în puterea cuvântului.
•
Moartea e ceea ce ne rămâne după ce-am trăit. Dacă viața ne-a fost cumpătată și-am știut să-i gustăm cu aceeași sete și mierea și pelinu-i, moartea nu vine decât ca o împăcare cu Dumnezeu. Dacă l-ai văzut pe Dumnezeu în pietre și flori, în oameni și-n lucrurile mărunte, vei aștepta ca sufletul tău să ajungă înainte-i cu același calm cu care Socrate a ridicat cupa cu cucută.
•
Lumina e ochiul lui Dumnezeu, deschis pentru adevărul ochilor noștri. Trăim în întunericul neștiinței adevărului vieții și-al morții, dar putem afla misterul ce înconjoară lucrurile, dându-le contur, un adevăr al inimii, al cerului și-al credinței noastre în lumina ce vede, luminează și încălzește. Ce blând privește Dumnezeu spre florile sale. Clipește din când în când, surâzând, și atunci mi se face somn, somn de viață!
•
Ce e urâtul? Urât ne e dorul aspru și lung, urâte sunt crimele dure și lașe, urâte mizeriile unui suflet de om, urâte sunt umbrele gândurilor străine, urâtă singurătatea nopților reci, urât e șirul vorbelor fără noimă, urâtă e ura ce poate umple o inimă...
•
Prietenii sunt începutul veșniciei noastre. Să știi să-ți iubești aproapele, cum albina iubește floarea și vei gusta din mierea vieții. Prietenul tău, oglindă să-ți fie sufletului, ce deschis să-l dai lui.
•
Dac-aș putea să simt în fiecare zi, cu aceeași vibrație lăuntrică miracolul ființării! Dac-aș putea să văd sufletul universului, alb și neprihănit. Dac-aș putea să beau din fântâna dorului de iubire, să adulmec tăria parfumului vieții, trăind cu sentimentul unei prime dimineți a lumii. Și toate stau în puterea credinței visului nostru, culoare de smarald!
•
Am crezut și cred în inimă. Dragostea e cea mai grea încercare pe care omul trebuie s-o încerce. Și nu-i ușor lucru să știi să iubești. Harul și patima dragostei noastre! Respirația trăirii, curgerea sângelui cu ființa și întru-tot ființa noastră! Doamne, ajută inimii mele să ajungă lumină harului tău! Călăuzește pașii nevrednicului tău rob spre împărăția veșnică și fără de păcat. Fă-mă rană pe crucea izbăvirii noastre! Fă-mă lacrimă în ochii mamei ce-și vede fiul răstignit pe cruce!
•
Oare iertarea umană intervine numai odată cu uitarea? Suntem prea mici și egoiști pentru o suferință christică!
•
Nu mai ai unde fugi iubito. Te-am închis între geana de sus și geana de jos, te-am dezmierdat cu lacrimile și te-am îmbrăcat în lumină.
•
Într-o lume prea plină de dorul terestru, învățăm să fim oameni!
•
Dureroasa plăcere de-a fi!
•
Bogăția zdrobește inima. Umilința o-ntărește!
•
Ce inspirație l-a făcut pe Dumnezeu să creeze omul? Dumnezeu nu are gânduri. El este gând. Dumnezeu nu are inimă. El este inimă. Dumnezeu nu are Dumnezeu. El este Dumnezeu.
•
Anotimpurile sunt niște veșminte ale sufletului. Aud plângându-mi toamna ultimele tristeți netopite-n poezie, prin foșnetul părăsirii. Simt frigul iernii străpungându-mi osul cu ninsoare și înălbesc la tâmple de gânduri. Iubesc în primăvară, curat și verde, pregătit să-mi vând inima încă o dată, la fel de timid. Dezvelesc sufletul în vară, să audă șoapta mării, să descopere lumina. Ne iubim și ne trăim anotimpurile, diminețile și apusurile noastre.
•
Gândul a început să caute creiere. Îi era foame, iar lumea nu mai avea timp să-l hrănească. Era prea ocupată cu munca. Născut din familie bună (tată - Timpul, mamă - Memoria), gândul e un supus loial, un actor perfect, jucând rolurile cele mai interesante și mai ingrate: iluzie, lacrimă, speranță, bucurie, fericire, mister, bun sau rău... Și chiar rolul său, acela de Gând (cu â din a)! Viața nu are greutate! Sau are greutatea sufletului. Gândul poate să facă sau să desfacă viață. Gândul este duhul sufletului nostru.
•
De la un timp vârsta nu mai interesează. Contează numai
înțelepciunea ei!
•
O bunicuță adunând frunze de toamnă; ce mult își cer oamenii dreptul la vârstă!
•
Toamna mă gândesc mereu acasă. E un legământ de frăție pe care l-am făcut cu frunzele. M-am depărtat de tulpină, dar lutul meu va face arborele să crească. Există în fiecare din noi o casă, fie ea și numai visată.
•
E noaptea cristalelor; visul sună a clopot de deșteptare.
•
Sărbătoarea semnifică pătrunderea în spațiul sinelui. Cultura este nașterea și învierea spiritului uman.
•
Azi am avut cu sufletul prima lecție de zbor.
•
Când am scris prima carte mi s-a părut greu și obositor, dar era o căldură de nerăbdare. Căutam cuvintele, le meșteream cu uneltele mele de om. Apoi au început să mă caute ele pe mine. Și de atunci nu mai am liniște!
•