Nu există cunoaștere a-priori; nu una demnă de a înlocui certitudinea. Există numai o acceptare voită a unor idei în urma fenomenului de judecată, datorată imposibilitații de a proba fizic un fapt. Totuși există opinii evident acceptate și susținute independent de o cunoaștere a-posteriori; aceasta se datorează unui efort pe care creierul uman îl face având ca scop iluminarea și uzând ca mijloace de intelectul conștient asociat cu intuiția și o analiză riguroasă dar subconștientă. Astfel de cazuri, pe care nu le putem numi nici fericite, nici nefericite, sunt susținute adesea de o mare doză de sugestie. Dacă este să credem în toate acestea – și de ce să nu o facem, câtă vreme logic, ar trebui să admitem că orice lucru posibil este normal să existe și există cu siguranță, tot așa cum lucrurile care nu există sunt prin ele însele o dovadă a imposibilitații lor fizice – spuneam deci, că dacă ar fi să credem în raționamentul de mai devreme, atunci, în măsura în care însușirea cunoștiintelor nu este posibilă la modul a-posteriori, cea mai bună cunoaștere a-priori pe care o putem avea, este paradoxal tocmai aceea al cărei subiect este cât mai necunoscut cu putiință; fiindcă făra să uzez de dialectică în maniera lui Kant – mult prea complicat pentru mine și omul de rând – voi apela la o lege a bunului simț – în care dealtfel, cred chiar mai puțin decât în Kant – și voi spune ceea ce știm cu toții și anume că aparențele înșeală. Ori, fie că e vorba de un fenomen, fie că e vorba de un lucru în sine, cu cât este mai îndepărtat și mai obscur, cu atât ne ferește mai tare de aparențe. Firesc ar fi deci, ca o cunoaștere care este cu precădere intuitivă, să fie cu atât mai exactă cu cât este mai ferită de aparent. Pe de altă parte însă, dacă simțurile noastre percep lucrurile, ființele și evenimentele așa cum apar, asta înseamnă că primul contact pe care-l avem mijlocit de simțuri cu realitatea, este în întregime aparență. Ar fi o prejudecată să nesocotim rostul aparenței din cauza unei zicale – deci spun că simțurile, percepția, joacă un rol important și incontestat în drumul către cunoaștere și înțelegere. Dealtfel o altă zicală, la fel de notorie zice că: “eu cred, ceea ce văd!”. Adevarat, este cel mai demn de crezare lucru acela care îți pătrunde în conștiință intrând prin ochi. Nenorocirea aș zice eu că vine din nesocotiința cu care tratăm celelalte simțuri, sprijiniți pe credința că văzul le întrece pe toate. De exemplu, e dovedit faptul că ochii ne înseală cu mult mai rar decât intuiția; cu toate acestea, există o mulțime de lucruri pe care ochii nu le pot vedea, dar intuiția o face, onorabil. Putem afirma deci cu certitudine că simțurile sunt complementare, doar în masura în care este nevoie ca unul să-l suplinească pe altul, forțat de conjucturi. Pentru o imagine cât mai clară, este nevoie de uzul maximului număr de simțuri pe care omul le are la indemână. Dacă m-aș oprii aici, discipolii transcedentalului imaginat de același Kant, poate că m-ar îmbrățisa văzând dovedite lucruri pe care până acum se simțeau numai obligați să le creadă prin natura convingerilor, dar nu erau în stare să abdice cu totul de la îndoială. Ei bine, chiar aici am să mă și opresc – nu înainte însă să spun că… nu cred o iota atunci când este vorba de un lucru ale cărui coordonate mi le însușesc numai din teorie.