Crezi că m-ar putea opri cineva să povestesc întâmplarea? Cine poate ști. Pasărea însă nu-și frânge zborul din lipsă de aripi. Întâmplarea m-a petrecut acum o mie de ani. Eram tânără și mă simțeam frumoasă. Aveam aripi. Visam un zbor lin. S-a petrecut într-o iarnă. Totul încremenise și fiecare suflare aștepta începutul. Undeva auzisem de un sfârșit al lucrurilor ce precede orice început. Se întâmplase sfârșitul. Nimic nu îmi anunța începutul și prinsesem a crede că ceea ce auzisem era doar un zvon al păsărilor fără aripi ce simt din instinct zborul. Era o părere că marea e veșnic udă. Străinule, apleacă-te ușor peste suflete și ascultă întâmplarea ce m-a petrecut acum o mie de ani. Pas cu pas am urmărit un sfârșit pentru a ajunge la începutul lucrurilor. Pas cu pas mi-am dorit o întâmplate a mea pentru a mă petrece acolo unde păsările mor lângă aripile lor stranii. Gheața din sufletul meu se va fi topit când, fără să vreau, am întins mâna. Era acolo. Întâmplarea mea. Am tresărit. Atât de aproape, atât de caldă în toată iarna asta absurdă. Înaltă și demnă, răbdătoare și tristă mă așteptase atâta amar de vreme. Să întind mâna. M-am sprijinit de umărul ei și am încercat să o sărut. Parcă aș fi îmbrățișat marea. Păcat. O teamă nebună mă zgudui încercând să mă trezeasca dintr-un somn de o mie de ani. Doar o închipuire? Mă dor rărunchii sufletului absent și sper să fie doar o întâmplare a mea. Acea întâmplare pe care o visa oricine acum o mie de ani. Fericirea va fi fost a mea. Întinsesem mâna.