Îmi împreunez mâinile către Cer, în Ziua de Rusalii și-mi aduc aminte de „Moși”, de hăinuțele pe care ni le lua mama. Privesc o fotografie. Eu și fratele meu în două sacouri „pepite”, el, mai bucălat, dar întotdeauna pus pe șotii. Doamne! Câte trăsnăi am mai făcut! Și câte… „întunericiri neterminate”!
- „De unde ai avut atâta răbdare, dragul meu tată?”, că de răbdarea mamei nu poate fi vorba. Când mama mergea în „călcâie” știam, eu și fratele meu Nick, că trebuie să luăm startul într-o cursă de alergare, simțindu-i respirația în „ceafă”. Cel mai amuzant pentru mama, nu și pentru noi, evident, era momentul când ajungeam în dreptul unui pârleaz, dintre curte și grădină. Era „proba de foc” – acolo, dacă nu eram vigilenți, și nu puteam sări amândoi odată, urma „altoirea” pe care o țineam minte… câteva ore. Uneori, norocul nostru era tata, asta dacă „altoirea” se producea după ce venea de la serviciu. Nu suporta să vadă că mama ne trage câte o „mamă” de bătaie.
Și îmi amintesc cum scrâșnea din dinți, cum își măsura cuvintele, cum pleca cu capul ridicat și pălăria dată pe spate, niciodată cea mai nouă – pe care o păstra pentru nunta mea. Îl revăd și mă plec cu respect în fața unei fotografii îngălbenite, ce parca-mi vorbește.
Doamne! Ar fi trebuit ca în fiecare clipă să-i spun tatălui meu cât de mult îl iubesc! O iubesc și pe mama, dar nu voi putea pune vreodată semnul egal între trăirile și simțămintele mele, cu privire la părinții mei. Tata a murit în brațele mele, așteptându-mă să vin de la serviciu. Datorită bolii necruțătoare îl duceam în brațe ca pe un copil, așa de mult slăbise. Cum aș putea să uit vreodată aceste momente? Privirea lui blândă și lacrimile ce curgeau din ochii lui, pentru ultima oară?
- „Îți aduci aminte, tată?” Mi-ai spus: „Ai venit, eu am plecat!”. Nici un cuvânt din astă lume nu poate însemna mai mult și, nu voi uita niciodată. Erau în acele ultime cuvinte o întreagă viață, o ștafetă pe care mi-ai predat-o, cu părere de rău că pleci. Am simțit toate acele trăiri și, cu siguranță, tu mi-ai fi spus mult mai multe.
Când îmi este greu „vorbesc” cu tine, cu cel mai bun prieten al meu, acum doar o fotografie, cât o viață.
Mereu mă frământă un gând. Ce sfat mi-ai fi dat acum când sunt trist, când corăbiile mele se îneacă rând pe rând, când visele mărețe se împiedică în micile neputințe, când încerc să fac bine primesc… și mai „bine”? Așa ca și tine, nu pot să mă fac a nu vedea anumite lucruri și a le spune „verde-n față”. Îmi spuneai să fiu „Diplomat cu filtru” (erau o marcă de țigări la vremea respectivă), dar încă nu am învățat să nu văd, pentru că tu mi-ai dat agerimea ochilor tăi și tot ce-ai avut mai bun.
Am spus-o mereu, așa cum spuneai și tu: „Ești portretul mamei tale”, și după câteva secunde completai: „Doar atât”. Am „luat” multe de la tine, dar tu mi-ai dat și mai mult. Mi-ai dat un tată! Și pentru el aprind o lumânare. Azi, de Rusalii.