da în sfârșit ai priceput
mirosul de după plecarea ta e o ploaie puternică
nu-mi permit nici un delir am în mine senzația tragică
de a mă vedea dispărând de fiecare dată la capătul fiecărei țigări fumate
mi-am îngrămădit toate dorințele în palmele tale



aerul zace nemișcat
lacrimi de bărbat se rostogolesc pe muzica îngălbenită de vreme
nimic din ceea ce simțisei nu dispăruse și nu avea să dispară niciodată

uită-te în ochii mei și spune-mi

te privesc nemișcată și toate intențiile de-a te lua în brațe se împiedică în rațiune
am zăcut acolo neștiuți (lumea se uita ciudat)
insomnia nopții ajunsese până la amiază

nu mă pot normaliza - ar însemna să trec din nou din ieri în azi
să fiu mereu atât de ocupată
ce bună-i amăgirea asta care trăiește cu noi și se repetă și se repetă și se repetă
noi atunci în momentul acela nu am fost niciodată mai fericiți sau mai nefericiți
tu ai avut întotdeauna iubire și eu am avut nevoie de ea

fă din trupul meu un copac
castel construit să nu intre oameni castel să nu iasă oameni

capcanele tind să se închidă foarte încet
uneori leacul e o conștiință limpede ca tăcerea în care intră corpul ca ultim refugiu
când singurătatea s-a uzat până la capăt rămâne un răgaz pentru amintiri
nu știu ce trebuie să fac cu gândurile mele cu logica asta adânc răvășită

toți
toți avem destinul apei