Imi dau seama ca fiecare iubire din viata mea a fost o oaza in desertul singuratatii .
Am trait-o fiecare, refuzand sa ridic capul sa vad desertul.
Din cateva, refuzam sa ies chiar daca nu mai exista apa acolo, ramneam din inertie sau din delasare, chiar si atunci cand secau.
Ma intreb oare cate au secat singure si cate am secat eu.
Superficialitatea nu m-a lasat, de multe ori, sa vad ca oaza se transforma in desert arid.
Cand se termina cate o iubire , nu voiam sa cred ca s-a terminat, nu voiam sa caut alta oaza.
Aveam nevoie sa merg un timp prin desert, singur, sa ma vindec, sa mi se faca iar sete de dragoste.
Lasitatea imi spunea ca nu o sa mai gasesc niciodata o oaza ca asta.
Desi realismul imi spunea ca exista multe alte oaze , unele chiar mai frumoase , refuzam cu stoicism sa-l ascult poate chiar din frica ca l-as crede.
Acum iar sunt in desert,merg descult afundat pana la glezne in ganduri, steaua nordului nu se vede si ma simt debusolat.
Stiu sa ma orientez, dar nu vreau, prefer sa ma complac un timp in dezorientare.
Paradoxal ziua nu ma ajuta sa vad departe, noaptea ma ajuta sa vad aproape, adevarul de langa mine.
Cand inchid ochii reusesc sa vad mai bine.
Oare de ce nu merg cu ochii inchisi? Mi-e frica de mine?!
Ma gandesc daca e vina mea ca oaza a secat , ma gandesc oare cat m-am hranit cu visele celuilalt.
Sunt constient ca atata timp cat visele noastre nu rezoneaza cu visele persoanei iubite , ar trebui sa incetam sa mai speram.
Speranta e o tarfa nascuta din vise si din realism .
Sperand, incercam sa facem persoana de langa noi sa inteleaga ca visele noastre sunt mai marete si mai aproape de fericire.
N-ar trebui sa daramam visele nimanui cu ale noastre, nici macar sa ne apropiem de ele
Fiecare are dreptul la fericire.
Ma gandeam ca fericirea e tot fica viselor, desi nu e sora cu speranta.
Si deznadejdea e fica realismului si nu e sora cu speranta.
Dar te las acum , intrezaresc in departare o noua oaza . Si poate acolo ma asteapta o alta fata . O alta Fata Morgana