Cea de-a XV-a ediție a Festivalului de Jazz de la Gărâna a fost unul din evenimentele mult așteptate de iubitorii jazzului. Ca și în ceilalți ani, ghidul muzical al festivalului a fost Florian Lungu. El a avut grijă să dezmorțească publicul cu glume insinuante, gustate de unii, respinse de alții.
Gărîna este un loc foarte potrivit pentru acest eveniment: muntele, izvorul, lacul și pădurea, toate creează un peisaj incomplet fără muzica făcută cu dragoste. Singurul inconvenient al acestei aventuri jazzistice este vremea. Când plouă, când e senin, ca un solo de pian foarte capricios și poate nu chiar bine gândit. Ziua sunt șanse să fie foarte cald, dar noaptea frigul intră în oasele melomanilor, testând parcă rezistența lor în dragostea de muzică.Era amuzant să vezi cum la primul tunet, se auzea în public „INCEPE!” și imediat se deschideau toate umbrelele și toată lumea îmbrăca pelerinele de ploaie. Foarte puțini nu au trecut acest test. Printre restanțieri mă număr și eu. Fiind prima ediție a festivalului la care am reușit să ajung, nu am fost pregătită. Maleficul Frig m-a blestemat cu o pneumonie care m-a împiedicat să văd a doua parte din programul de a doua zi de festival și ziua a treia a festivalului. Acesta este singurul meu regret legat de Gărîna, dar, deși nu mă simt chiar bine, știu sigur că la anul am să repet experiența. Cei mai sensibili ar trebui să evite să doarmă la cort.
Un alt aspect al acestui festival a fost partea de promovare. Materialele au fost concepute într-un format atractiv din punct de vedere vizual, deși unele prezentări ale formațiilor erau evident scrise de melomani, nu de muzicieni. Acestea erau mai slabe ca și calitate, din cauza abundenței metaforelor, fără a preciza lucruri esențiale, cum ar fi încadrarea respectivei trupe într-un anumit stil. Acesta este un mare minus al broșurii. În plus, cine își dorea acest program, trebuia să plătească cinci lei. Nu sunt multi bani, dar materialele promoționale ale unul festival ar trebui să fie gratuite. Este de înțeles că nu sunt niciodată bani, niciodată nu sunt destule fonduri și că artiștii trebuie plătiți, așa că nu condamn organizatorii pentru această scăpare.
Afișul a fost simplu, dar a cuprins cu mare claritate programul din fiecare seară. Acesta a fost oferit gratuit. Alte materiale promoționale au fost tricourile și trăistuțele cu diferite imagini care sugerează cadrul natural în care s-a desfășurat festivalul.
Este adevărat că, deși unele concerte nu au fost pe placul meu, cele care mi-au plăcut, m-au inspirat.
În prima seară, Jazzul s-a coborât de pe scenă în sufletele publicului în incantațiile lui Horea Crișovan Quartet, Avishai Cohen, Luiza Zann feat. Liviu Butoi Quartet și Jazzpospolita.
Horea Crișovan ne-a oferit muzica ambientală călduță care ne-a amintit tuturor de ce am venit în Gărîna. Din păcate, piesele nu se diferențiau clar între ele, deși experiența fiecăreia era una asemănătoare unei mângâieri. Soarele se culca în creierii munților, iar noi ascultam o muzică modală care parcurgea o continuă sinusoidă, alternând într-un mod echilibrat momentele mai intense cu cele meditative.
Muzica lui Horea Crișovan a netezit urechile ascultătorilor pentru sosirea lui Avishai Cohen.
În broșura făcută de organizatori, prezentarea lui Avishai Cohen este foarte fadă, scăldată în metafore ieftine care nu reușesc să vorbească despre muzica lui, ci despre părerea unui amator de jazz. Această părere nu este relevantă nici pentru muzicieni, nici pentru melomani. Cei dintâi au nevoie de o descriere obiectivă, iar cei din urmă vor avea ei singuri bucuria de a trăi experiența acestei muzici și să își exprime trăirile în câte metafore vor dori. În afară de această scăpare, justificabilă prin faptul că în România nu se face critică de jazz de către muzicieni, ci de către melomani, apar și greșeli flagrante de ortografie sau greșeli de tehnoredactare („arti?tii”, „vom călătorii” sau numele pianistului din Avishai Cohen Trio, Omri Mor, scris în broșură „Ombri”). Nu e vorba doar de trei situații de acest gen.
Avishai Cohen a fost o prezență cu totul divină. Cel mai reușit moment al întregului festival. Muzica sa, prezentată în broșură ca fiind „prilejul unui adevărat torent de emoții, structura pieselor fiind atent contruită, plină de surprize” (descriere care se potrivește pentru jumătate din muzica jazz), ne-a purtat în lumea folclorului evreilor și a evreilor spanioli. Avishai Cohen este un contrabasist pe care Chick Corea îl consideră genial. Dar, în modestia lui, muzicianul replică „a fost un compliment deosebit, dar nu asta vreau să fie eticheta mea”.
Ce a uimit la acest concert a fost și faptul că celalți doi membri ai formulei, Omri Mor-pian și Amir Bresler-tobe, erau foarte tineri: pianistul avea 21 de ani, iar bateristul 27. Acestea sunt vârste la care jazzmenii încă își caută identitatea. Chimia dintre partenerii de scenă se putea observa în coerența pieselor. Era clar că acest concert a fost rezultatul multor repetiții și al multor ore de studiu. După ce a terminat programul, trio-ul a încercat să părăsească scena. Publicul i-a chemat pe muzicieni înapoi, așa cum se cheamă prietenii dragi care trebuie să plece și nu știi dacă îi vei mai vedea vreodată în această viață. Și prietenii s-au întors. Publicul stătea așezat cam la distanță de patru metri de scenă. Avishai Cohen a spus simplu „Come closer”, iar noi ne-am apropiat cu frică, de parcă minunea avea să se risipească dacă ne grăbeam în vreun fel. Ce a urmat, a durat cam cât concertul propriu-zis. Publicul plângea, Avishai Cohen cânta într-o limbă necunoscută nouă, însă din expresia lui puteai înțelege esența textului. Între piese, dădea mâna cu cei din public. Dădea o parte din geniul lui. Regretul meu este că nu am fost destul de înaltă cât să primesc și eu o fărâmă. Chiar aveam nevoie disperată. A fost un concert despre care îmi este foarte greu să vorbesc, de teamă să nu îl vulgarizez cu metafore nedeme de el. Nu pot decât să îi doresc oricui citește ce am scris să caute să ajungă măcar la un concert de-al lui Avishai Cohen.
Dar tot ce e bun, nu durează. Au urmat Luiza Zann și Liviu Butoi Quartet. A fost un moment foarte haotic, într-o zonă ocultă a modalismului, dar instrumentiștii au fost într-adevăr foarte buni. Poate nu a fost reușită plasarea acestui concert după Avishai Cohen, căci publicul încă trăia cu imaginea lui în minte. A fost totuși un experiment interesant (interesant se spune când nu știi ce să mai spui), dar a părut mai mult o încropeală. Da, a sunat bine, intrumentiștii au fost buni, dar structurile au fost foarte neclare, iar sonoritățile prea întunecate. Poate pur și simplu nu este genul de muzică pe care să îl înghit ușor.
Ultimul concert din prima seara a fost al celor din Jazzpospolita (Polonia). Instrumentiști foarte tineri, de formație clasică și de un nivel tehnic foarte bun. Piesele lor este foarte atent construite, urmărind reguli și principii de compoziție foarte clare. Momentele aride din punct de vedere timbral sunt puse în contrast cu cele bogate, iar cele două principii din compoziția clasică, identitate și contrast sunt folosite foarte bine.
Frederika Krier Quartet a deschis cea de-a doua seară, cu un jazz academic bine structurat, cu un limbaj predominant disonant, ca o expresie a stării de tristețe. Complexitatea pieselor nu a fost apreciată de public. Nici chiar vioara nu a fost pe placul lor, ci ritmurile de drum&bass. A fost un concert prea elitist, dar muzicienii au știut să îi observe cele două calități: rigoarea și expresionismul. Spun că expresionismul a fost o calitate, deoarece a dezvăluit un jazz violent și negativist, care trebuie cunoscut, înțeles și valorificat.
Pianista Hiromi Uehara a oferit un concert plin de forță. Tehnica ei este incredibilă. Când am auzit-o, mi-am dat seama că sunt pianiști care cântă multe note și nu spun nimic, pianiști care pot sintetiza esența trăirilor lor în câteva note (cum era Count Basie) și pianiști care au așa de multe de spus, că nu le ajunge timpul și vor să spună tot ce simt. Hiromi Uehara este clar una din puținele pianiste de jazz care dau dovadă de forță. Formula cu care s-a prezentat, Anthony Jackson-bass și Simon Phillips-baterie, a sunat foarte închegat, plin și cât se poate de hot. Din cauză că nu a venit la scenă ori de câte ori a fost chemată, Hiromi Uehara s-a despărțit de Gărâna în sunetul câtorva huiduieli. Rușine celor care au făcut așa ceva! Un artist nu este un sclav căruia să îi comanzi să cânte cât mănânci și bei ce ți-ai luat de la taraba de lângă scenă. Dar românii încă au de învățat această lecție.
Nu am putut sta și la următoarele două concerte, deoarece mă chema deja pneumonia. Pot să menționez, în schimb, cine a urmat, dar refuz să reproduc părerile pe care mi le-au spus altii, așa că nu voi avea nicio părere. Cei care au urmat au fost Food feat. Christian Fennesz și Mike Godoroja & Blue Spirit.
A treia seară am ratat-o complet, eram prea ocupată cu aceeași pneumonie. Artiștii invitați au fost Mathias Eick Quintet, Nik Bartsch’s Ronin, Froy Aefre Quartet, Mario and the Teachers (with guests).
Ultima seara a festivalului a fost dedicată mai mult experimentelor electronice și fussion-ului. Jan Bang,...and the Poppies from Kandahar, Lars Danielsson Project și M Theory au încheiat într-o notă electro-fussion această ediție a Festivalului de Jazz de la Gărâna.
Privit în ansamblu, festivalul a fost rezultator multor eforturi, care s-au cunoscut în calitatea artiștilor invitați. Din păcate, prea puține au fost concertele în care oamenii să fie duși sus, sus, la adevăratul zeu al Jazzului. Numai că un astfel de festival ar fi fost prea obositor. În plus, nimeni nu spune că dacă nu mi-a plăcut mie, nu a fost bun. Observațiile mele sunt pur subiective și nu țin ca toată lumea care a fost să mi le împărtășească. Știu sigur că aș repeta cu mare plăcere această experiență, poate fără boli, perfuzii, medicamente și alte distrugătoare de chef. Chiar recomand tuturor muzicienilor să participe la festivalurile de jazz, pentru că live se vede cel mai bine valoarea, impostura sau mediocritatea. Și cine are gustul să facă diferența între cele trei, poate spune că a mai făcut un pas în înțelegerea jazzului.