(Prefața)


Hai să ne gândim la casa ta ca la un ospiciu. nu.
Hai să ne gândim la camera mea ca la un ospiciu. Aș răni sentimentele acelui loc doar pentru că gândesc normal. Hai să ne gândim la tine sau la mine ca la un ospiciu... nu-mi mai vine să plâng acum, pentru că gândesc normal. Să clipesc sau să nu. Și, dacă aș închide ochii, m-aș interna într-un ospiciu ca să mă externez peste o fracțiune de secundă sau peste opt, nouă, zece ore. M-aș externa peste opt, nouă, zece, ore sau peste nici o fracțiune de secundă ca să mă vindec și să reușesc să mă îmbolnăvesc până la următoarea internare.
În constituție sunt prevăzute drepturi și libertăți. libertatea de a vorbi. libertatea de a vorbi cu mine. Și în ospiciu ai libertatea asta, doar că acolo o arunci într-un colț sau o pui pe-un pat cu cearșafuri albe, te uiți la ea din spatele unui geam cu multe urme de degete. și mergi. pleci, o lași acolo în spatele ochilor umplută până la refuz cu pastile și insulină, și-ți cauți amantă o libertate mai vulgară ce impune capacitatea de a răcni și de a scuipa în același timp; și toate astea fără avertismente și amenzi usturătoare pentru deranjarea ordinii publice.
Și-mi permit să mă comport altfel pentru că mi-am sugrumat rușinea între gene metalice suflate cu fier și-am preferat rugina chiuvetelor împuțite din acest sanatoriu... și ce mai rugină!!! Nici măcar nu are culoare, atât de vulgară e!
Lumea ospiciului e sigilată sub lună. Nu-i nevoie de nimeni să zâmbească frumos și nici de mincinoși calificați în a te convinge că: "Ai dreptate!!!"
Într-o stare de luciditate colectivă pe care toți ne chinuim să o numim realitate, substantivului "ospiciu" îi sunt atașate implicit scaune electrice și curele din piele fabricate pentru imobilizare. Și când e să fii legat începe să-ți placă pentru că aceste curele anulează efectul de asfixiere produs de aerul la comun sau cunoscuta senzație de claustrofobie de viață; și-atunci începi să te manifești asemeni unui "neexorcizat" care strigă și se roagă: "Mai leagă-mă odată, să-mi dau ochii peste cap ca pe-o bluză ce emană naftalină... să-i caut căptușeala și tivul ca să le desfac înaintea nasturilor pentru că a intrat la apă!"

Să fii considerat nebun e un lux. Să te consideri nebun este deja hoție pe față. Și cine te fură?

Să spunem că te cheamă Mircea indiferent de sex. Pe tine te jefuiește Mircea pentru că trăiești într-o lume de Mirci înghesuiți toți în aceeași cameră osoasă, cu prenume diferite numerotate de la unu la infinit.

Să vizitezi un sanatoriu e ca și când ai vizita Machu Picchu sau marile piramide sau, în opinia multora, Triunghiul Bermudelor. Să trăiești într-un sanatoriu e deja un lux pe care puțini ni-l permitem.

Să-ți cauți libertatea în celulă: cum să îți găsești ospiciul pe noptieră lângă ceasul cu cuc și ochelarii aburiți. E deja jurnalul unui proscris, a unui cine știe ce Robin Hood adaptat acestui univers 3D, mai precis pe punctul al cărui deixis temporal e tatuat "azi". Exact! Univers 3D, unde primul D echivalează cu S-ul traversat de două linii paralele, al doilea e acaparat de luciditatea colectivă despre care mormăiam mai devreme, iar al treilea, și cel mai puțin important, această axă a deixisului temporal.
Mi-am dorit să am o gură-n palmă cu dinți, limbă și alte părți constitutive ale cavității bucale. și mi-am dorit asta pentru că s-ar naște cuvinte noi, dezbrăcate de inhibiții și de principii morale. Rezultatul lor purcede bătrân din haos, la fel de dezbrăcat. Hainele Lui nu sunt decât o invenție a omenirii, o întărire a pronumelui "Însuși", pentru că dacă n-ar fi s-ar numi corupție, sau mai bine zis incompetență divină sau, chiar și mai bine zis, teoria oilor, conform căreia după o oaie înecată va urma, cu siguranță, o alta până la epuizarea turmei. În acest caz, este absolut necesar a se vorbi, într-o primă fază, despre înecarea ciobanului, iar mai apoi, urmându-i exemplul, a blândelor mioare.
Oare din cauza aceasta ciobanii nu conduc decât turme de oi?
Eu, personal, consider că acesta este un veritabil act de egoism, consecință a vechiului complex de inferioritate. Ca de exemplu: ciobanii nu ar conduce niciodată turme de broaște, pentru că sunt perfect conștienți de faptul că propria lor înecare nu va fi urmată decât de pleoscăitul zgomos al unor amfibieni și, în nici un caz, de tragicul final al jalnicei noastre balade populare, o legendă din bătrâni a unor conducători de obști cu lână.
De aceea, nu vreau să am lână, mai bine degete unite și piele udă, cheală și conducător: un broscar ce nu cere judecăți doar pentru neamul "broștesc", ci și pentru El Însuși.

Tovarășe, juri pe Constituție să o respecți și să o iubești, să-i fii fidel la bine și la rău până la următoarea reîncarnare? Căci de nu... te paște, pardonne moi, vei paște doar de Paște, înainte să fii sacrificat și, mai apoi, expus în vitrina cu mezeluri, la categoria "Pastramă".



Nu știu să mă lupt cu norii, și am nevoie, în mod constant, de un mecanism eficace care să îmi strunească picioarele sub forma unor pași anchilozați și să îmi pulseze atmosferă în plămânii schizofrenici. Deci nu pretind să-mi vii cu propriile citate despre viață; în schimb, nu pot accepta lacrimile adresate propriei persoane. Sunt imună la tot ceea ce însemni și afectată de tot ceea ce nu ești. De ce să vreau să mă trăiesc atunci când nimic surprinzător nu trece de gratiile snoabe ale propriilor așteptări? Când descoperi că poate piatra de care te-ai împiedicat provine din orașul pe care Platon l-a pierdut, atunci poate n-o s-o mai înjuri cu atâta foc. Poate doar te vei uita urât la ea, vei mustăci, iar apoi, în sinea ta, te vei bucura de măreția ei de mică pietricică acolo, pe șantierul pietrelor pierdute. S-ar construi poate cel mai mare mister al lumii din toate. un mister mai mare decât însuși moartea. poate că ar avea drept arcade brațele de care duce lipsă o anume statuie, pierdută și ea prin cine știe ce muzeu. Poate că acolo s-ar putea caza moartea și nu ar mai fii nevoie să o căutăm sau să fugim de ea, să bâjbâim orbiți mușcând cu mâinile aer. Și tot atunci, dacă ți-a murit pisica sau mâța sau potaia sau oricine altcineva te-ai duce frumușel și cu un "Cioc! Cioc!" la portița hotelului sau sanatoriului pietricelelor pierdute ai rezolva problema. Cred că ăsta a fost, de fapt, marele lips al perfecțiunii lui Însuși: poate s-a grăbit sau poate a fost oarecum egoist (vezi teoria oilor) sau poate că a fost leneș să mai scoată odată bagheta magică și să mai dea un nume unei zile în care să amintească: nu de unde vin bebelușii, ci de unde vine moartea...

(Urletul)




Azi m-am uitat în oglindă. Și mi-am întors spatele singură. Și mi-am amintit cum e să mă văd plecând fără mine însămi. Am țipat, dar nu s-a uitat în urmă. M-a lăsat să îmbătrânesc singură. Hai, spune-mi că sunt nebună când scuip oglinda pentru că e defectă...
......................................................................................................................................................................
Noi am crescut din greșeală, într-o noapte; și în loc de viori, gândaci se scârțâiau ca unghiile pe tablă. Am făcut imprudența de a închide ochii și m-am compromis când m-am ridicat pe vârfuri și am strâns din ochi mai rău ca să-mi orbesc remușcarea de a nu avea regrete... L-am invocat pe ”Nu cred!” pentru a-l trăda un minut mai târziu. Și-apoi, de la-nălțimi, am văzut cum se reflectă-n lumina lămpilor sori negri și aspirații spre aceeași clipire umedă. Am fost invadată de gândaci stomacali pentru că noaptea fluturii își periază aripile. Dar a fost al dracului de bine și nu al Domnului pentru că e păcat să profanezi pe silabe priviri necredincioase. Se sfârșise stația de autobuz, se sfârșiseră orele și trotuarul. Începuse deja monologul interior și intersecția și copacii pe care mi-am permis să mi-i imaginez ca fiind tei. Am vânat împreună vârcolaci în boscheți și ne-am jucat de-a baba-oarba cu mâini transpirate.
Am exersat filozofie odată într-un an și-am așteptat cu ochii închiși și defecțiuni la sistemul respirator gândacii să mă tortureze.
Totul e doar o afacere profitabilă cu termen limitat pentru că știu că o să vină un sfârșit care nu știe să vorbească pe limba asta. O să mă cert cu el, o să gesticulez, o să mă înfurii, o să fiu isterică, o să-mi țin discursul final în fața unor mâini tremurând. Am vrut un ”remember” și m-am ales cu o adevărată colecție. Am vrut un o singură scenă și m-am ales cu un film întreg. Dar e filmul meu preferat și tot ce-mi va rămâne va fi să-mi mușc mâinile și gândurile brutale care-mi vor asasina somnul. O să-mi pară rău că o sa-mi folosesc nopțile în mod corespunzător...
Mi-a fost ușor să alerg, dar nu mie mi-a fost ușor, pentru că eu n-aș fi alergat așa. Am alergat eu, cealaltă eu, cea care încă improvizează, cea care îndrăznește fără regrete, cea care va uita să se oprească din alergat, iar când va fi forțată să se oprească o să moară cum mor fluturii seara, pentru că ea nu există decât până la sfârșitul cuvântului ”noi”.
Vreau să mă grăbesc, să știu că mai mult de atât nu am cum să obțin, să fiu fericită că am găsit zenitul și să mă bucur de el. Nu vreau deznodământ. Povestea se termină mai frumos într-un punct culminant repetându-se la nesfârșit. Se vor închide ochi, vom despleti împreună degete și o să adoptăm zâmbete incompatibile cu fețele noastre. O să fie o scenă de tot căcatul: vei zâmbi, voi plânge și mă voi gândi că am fost groaznic de proastă pentru că ieri am pornit de la gândaci perverși, azi am ajuns la fluturi sufletiști pe înserate, iar mâine voi blestema tot neamul de insecte doar ca să nu recunosc ce mult mi-a plăcut...


(Ecoul)



Se întoarce cu fața spre ea, dar fotoliul gol a pierdut până și ultima dâră de căldură. Inexistența ei îl doboară din balamalele ruginite ale propriului creier. Își flutură mâna străvezie în lumina bolnavă a unei dimineți de septembrie. Ieri existase o ”ea”. Azi exista un ”el” fără balamale și o ”ea” fără prea multă materie în compoziție. Se împotmoleau în aerul îmbâcsit al camerei înjurături și interjecții vomitate pe podeaua din lemn de stejar roșu, torturate până la os de raze nenorocite de toamnă ce se strecurau perfid printre draperiile murdare. Îl împungeau în stern plămânii masacrați de sunete cu miros de depresie, iar camera se rotea ca un carusel al morții pe buza prăpastiei. Tâmplele i se vărsau printre degetele scorojite: se dezintegra în țipete îmbibate cu mărgele de sudoare. De ce să încerce să-și revină? Sticla verde păstra încă rujul furat de pe buze, doar că buzele ei nu erau așa rigide și reci, însă sticla cu pricina îl asculta liniștită în poziție orizontală; obosise și ea în infinta-i căutare de cearșafuri. Se căutau unele pe altele în camera ai cărei pereți neinhibați își dezvăluiau fără prejudecăți venele negre. Strâns în pumnul de ciment al propriului apartament, își găsise în sfârșit claustrofobia clipocind furtunos în nuanțe de bej. Candelabrul înalt își unduia pelvisul spânzurat duios de buricul tavanului. Ave, ție, rockstar al tuturor păcatelor, Dumnezeu al tuturor blasfemiilor! Prin gaura cheii se propagă culoarea roșie al unui ceva. Din spate împige albul. Doar că nici într-un astfel de context nu poate gândi roz. Rozul nu-l citești decât pe prăjiturelele în formă de inimioară cu emblema ”St. Valentine” și pe Purgatoriu: ambele un mare fals pentru cei care și-au ancorat capul în gât.
Știa să caute sub unghii și ultima geană de căldură. Sigur ea o rătăcise când clipise cu bulburuci de săpun pe marmura rece a obrazului.
***
Ce pigment are tenul unui gând sumbru? Cum urlă degetele când se rătăcesc între ele? De ce unghiilor le place să existe doar ca paraziți pe mâini? Nu simți cu unghiile. Utilitatea lor e oarecum inutilă între magneți. Unghiile își găsesc utilitatea îngropate în carne, când mărșăluiesc furioase printre vertebre, când urcă scara celor șapte trepte pentru ca mai apoi să se înece între valuri de păr. Când mâinile plâng sărat de fericire e ca și cum se-nțeapă două stele pe biciclete: una are șaua prea sus, celeilalte îi lipsește schimbătorul de viteze și de aici se conluzionează ceresc înțepături în coaste. Stelele transpiră? De aici ploile de vară…
Am citit în cafea de dimineață că azi orga hidraulică de pe acoperișul vecinilor o sa cânte din instinct melodia mea preferată. Am citit azi în ceaiul de ieri că mâine o să mă împiedic de o furnică și că o să mă îndrăgostesc până peste cap de ea. Aș locui într-un mușuroi, într-un palat de pământ, aș bea multă bere cu greierii vara în cârciumă, aș consuma conservele iarna la minus douăzeci de grade, întreținut fiind de… ”ea”.
Mărturisesc drept că m-am înșelat și vreau să șterg praful de pe cer cu norii de deasupra copacului meu cu șapte frunze…….


(Concluzia)


În salonul numărul 3, pacientul doarme cu ochii întredeschiși, parcă vrând să spună: "Te văd!". Dar doarme profund în interiorul paralelipipedului care, de câteva zile încoace, constituie universul alb-medicamentos al unui adolescent în vârstă de 18 ani. Pe patul cu roți a întins la uscat lacrimi de plictis și omoară gândaci de Colorado imaginari. Fizicul îi e alimentat de perfuzia suspendată deasupra capului și cu fiecare picătură de glucoză injectată forțat în venă, volumul paralelipipedului intră și el la apă. Devine alergic la atâta alb, are mâncărimi, îl arde fiecare fir de păr, dar, chiar și cu lumina stinsă, albul e la fel de necruțător. Închidea ochii, cândva, dar negrul din spatele ochilor a trecut rapid prin toate nuanțele de gri și s-a materializat în același alb nemilos.
Visează rece ca un lapsus vizual cu ecou. Știe că e acolo, undeva, dar nu-și amintește nici gustul, nici mirosul, nimic. E cald și pute surd fără foșnete.

.