Acea celebră întrebare a lui Villon pare să fi trăit experiența sfintei cruci,îmbucătățită fiind în atâtea părți de-a lungul vremii încât o eventuală reunificare a acestora ar face începutul cu totul neîncăpător.De unde,să nu mai adăugăm la ceea ce oricum prisosește,mă întorc eu la o expresie cel puțin la fel de celebră,părându-mi-se că se potrivește și de astădată.
Plecând de la această Bobotează primăvăratecă pe care am trăit-o mai alaltăieri,mi-am amintit vremurile copilăriei,când ”umbla popa cu crucea” din casă în casă,întotdeauna în ajunul acestei sărbători,într-un peisaj copleșit de iarnă,imposibil de redat în niște circumstanțe noi,tot mai fragile parcă și mai aproximativ adevărate,privind dinspre acele vremuri cel puțin,ca iernile însele,cele pe care le-am ajuns ori care ne-au ajuns,depinde.Care atunci începeau de prin noiembrie și care se alungeau până târziu în primăvară uneori,până în preajma Orbanului la noi,undeva în ultima decadă a lui aprilie,când era ziua acelui sfânt Urban din calendarul catolic,dată după care ninsoarea ori înghețul erau cu totul întâmplătoare,știau bătrânii.Au fost cazuri când a fulguit până și în luna lui florar,chiar peste pomii în floare,acea zăpadă a mieilor pe care cei care trecuseră de-acum prin atâtea ierni cât se poate de depline,de grele,o luau ca pe o glumă și care arăta mai degrabă ca un gest de rămas bun al iernii,decât ca o amenințare.Îmi aduc aminte de o a doua zi de Paște,când la noi se pomenesc de când lumea morții și când prunii cimitirului erau cu toții în floare,ca și cum s-ar fi gătit anume pentru evenimentul acesta care avea loc anual înspre iertarea păcatelor celor care își dormeau somnul de veci chiar sub ei,în mormintele peste care cu această ocazie se așezau blidele sau oalele făcute de olarii satului,smălțuite ori nesmălțuite,mai mari ori mai mici,după puterile ori numai după voia celor care le cumpăraseră,cu puțină apă înăuntru,cu pomenele deasupra,pâinile acelea speciale,involte,împletite,făcute din fruntea făinei,coapte în cuptoarele de-acasă,în care era înfiptă câte o lumânare,ca sufletele celor pomeniți să nu sufere de foame ori de sete acolo unde se aflau și să aibă lumină în neștiutele drumuri și locuri de dincolo,condiții esențiale existenței peste tot,se pare.Slujbele de pomenire începeau după liturghie,popa și însoțitorii lui trecând pe la morminte după o anume rânduială,care să nu supere pe nimeni pe cât cu putință și care ,în același timp,să satisfacă orgoliile celor care întotdeauna și peste tot se consideră a fi mai egali decât ceilalți.Totul se petrecea succint,având în vedere că cei care țineau să-și pomenească morții erau destui în fiecare an,lucru care făcea ca peregrinările astea ale popii de la un mormânt la altul să ia ceva vreme.Mai ales,însă,pentru că,după ce totul se încheia în ce-i privea pe cei duși,dincolo de ”părăuță”,părăuță care era de fapt un fel de canal natural de scurgere spre râu a bălților din jur,într-un loc unde nu erau încă morminte,se pornea jocul.Asta pentru sufletele celor vii,ca să-i scoată din gândurile negre și din aleanurile în care i-a prăvălit amintirea celor care nu mai erau și pe care tocmai îi pomeniseră.Vorba ăluia:”Viii cu viii,morții cu morții”, un adevăr care pare că va rămâne ca atare cât va fi lumea și pământul.”Taraful”,deobicei local,se compunea din cel mult doi scripcari,cărora în graiul locului li se zicea ”hididiși”,cu ”d”-ul acela moale,specific,dintre care întotdeauna unul era primașul,celuilalt rămânându-i să țină isonul.Și dintr-un dubaș,deobicei un intreprinzător tot local,care atunci când i s-a prăpădit potaia,și-a zis că dacă face din pielea ei o dubă,o tobă adică,s-ar putea ca treaba asta să-i aducă la vremea ei ceva venit,cât o fi acolo,oricum mai mult decât nimic,cum s-ar fi întâmplat dacă ar fi lăsat-o și pe ea viermilor.Mai trebuia doar ca insul să fie dăruit de natură cu un cât de cât simț al tactului,autodidacticismul făcând și aici legea,ca în atâtea alte domenii care-i priveau pe consătenii mei,niște inși de un pragmatism cenușiu-prozaic aproape în tot ceea ce întreprindeau,dealtfel.Popa și cu ai lui își terminau treaba,își luau banii(se plătea aparte,ca orice serviciu în afara slujbelor obișnuite care aveau loc în biserică)bani așezați peste colacii care li se cuveneau încă din capul locului,cei chiar de sub cruce,cei prima din toate punctele de vedere,după care se mutau la un alt mormânt,aproape în fugă,lăsându-i într-ale lor pe cei care împărțeau și pe cei cărora li se împărțea restul pomenelor,aceștia din urmă fiind deobicei săracii satului,inclusiv singura familie de țigani pe care acesta o avea în componență și pe care se străduia de bună vreme să o integreze,cu o bunăvoință de care nu l-ai fi crezut în stare,cu atât mai mult cu cât natura ălora se opunea de la sine,ei considerând pesemne că este prea obositor,că este o sarcină care-i depășește de departe,aceasta de a fi,de a trăi ca toți ceilalți,pe propriile picioare, adică.Ãstora tuturor li se dădea și câte un pahar de vinars,băutura aceea făcută deobicei din prune,cu o tărie de mai bine de cincizeci de grade,pe care în preajma Crăciunului o făcea aproape toată lumea,în alambicurile cărora pe aici li se zicea ”căldări”,care nu lipseau din niciunul dintre satele din jur și care,la vremea cuvenită,erau cele dintâi instituții de prin părțile locului,dacă este să o luăm astfel și să mai și respectăm adevărul.Când,numai pentru o destul de scurtă vreme,zahărul n-a mai fost o problemă,venind cu îndestulare pe filiera Cuba-URSS-țările satelite,se ”crămpălea” votca,băutură de aceeași sorginte dar mai slabă în grade-tărie,adică se turna peste zahărul caramelizat în cratița în care se prepara bunătatea,votca despre care este vorba,după care compoziția se dregea cu tot felul de mirodenii,în vreme ce era lăsată să fiarbă din scurt,ca să nu dea peste și să i se ducă puțina tărie,astfel încât la urmă să iasă un fel de lichior pe cinste.Asta în primul rând pentru a se veni în întâmpinarea femeilor,care așa erau scutite de a mai face fasoanele de rigoare,când se izmeneau înaintea sticlei cu tărie,o băutură destinată îndeobște bărbaților,înainte de a da dușca regulamentară pe gât,devreme ce pomana nu se refuză,știau ele,sacrificându-se cu falsa lor cumințenie dintotdeauna.”Îmbrăcarea” mormintelor,cu vasele și cu pomenele despre care s-a vorbit,începea întotdeauna cu cel puțin un ceas mai înainte de a se termina slujba din biserică,o grabă pe care n-am înțeles-o niciodată,mai ales în cazul ălora care își așteptau rândul ultimii,de fiecare dată.Sau poate că abia în cazul lor exista o rațiune,oamenii nutrind te pomenești în sinea lor nădejdea că la un moment dat lucrurile se vor schimba,că cei din urmă vor ajunge să fie cei dintâi,după cum glăsuiau Scripturile și voiau să se arate pregătiți inclusiv pentru o astfel de minune,la o adică.Ei,la un așa ceas,la data cu pricina,când în biserica de-alături mai răsunau încă sfintele cântări,în ziua limpede și înaltă de început de mai s-a pornit din senin un vânt tăios ca și o lamă de oțel,care a început a se învârteji cu turbare în lărgământul cimitirului,căutându-și victimele parcă și care a adus cu sine de dincolo de păduri,dinspre munte,un nor negru și amenințător ca un balaur,care a înghițit cerul cu soarele și cu lumina lui cu tot, aducând,în numai câteva minute,un întuneric scămos dincolo de care se pregătea cu siguranță ceva nu de bine,sub privirile holbate ale asistenței de-acum zgribulite,în hainele-i prea subțiri dintr-odată,care nu înțelegea ce se întâmplă.Simțind și el pesemne că afară se petrece ceva neobișnuit,popa a scurtat slujba,arătându-se în măreția propriilor odăjdii în cadrul ușii mici a bisericii,cea care da într-o latură a cimitirului și pe unde intrau deobicei femeile,veșnicele păcătoase dintr-un punct de vedere al credinței pe care nu l-am înțeles cu adevărat niciodată.Femei care și înăuntru își aveau locul lor bine stabilit,într-un fel de pronaos foarte aproximativ,într-o împărțire ea însăși cam aiurea,făcută cu vreo două veacuri în urmă de niște meșteri locali,niște zidari oarecare,care probabil s-au depășit pe sine,dovedind un curaj ieșit din comun în știința lor aproape inexistentă într-ale ridicării unor astfel de construcții,atunci când au purces la înălțarea lăcașului.Chiar în momentul acela a început ninsoarea.O ninsoare nemaivăzută,cu fulgi grei,care la un moment dat păreau a fi cât palma,cât hulubul,o surpare de zăpezi care amintea într-un fel de ruperile de nori din timpul verii,ceva nemaiîntâlnit nici măcar de bătrânii cei mai bătrâni aflați de față,dintre care câțiva nonagenari cu mințile nefiresc de limpezi la o astfel de vârstă,care își aminteau până la amănunt mai ales întâmplările care s-au petrecut atunci când majoritatea celorlați nici măcar nu se născuseră.Oamenii se împrăștiaseră între timp care pe unde,la scuteală și în tăcerea albă dimprejur,ca și pustie,au început să se audă niște pocnete ciudate,ca niște rafale,ca niște salve de arme.Erau pomii care,involți,copleșiți sărbătorește de flori până nu cu mult înainte,de-acum încărcați de zăpada aceea grea,apoasă,până dincolo de limitele suportabilității,se frângeau pe rând sub povară,gemând parcă din străfunduri atunci când atingeau pâmantul cu frunțile ori în parte,cu părți mai mici ori mai mari dintr-înșii,cei care erau mai norocoși,cine știe,oricum cei rămași încă în picioare,chiar dacă arătau de-acum ca niște oșteni schilozi,cu câte un braț ori cu ambele lipsă,supraviețuitorii unei bătălii care nici măcar nu a avut loc,care nu le-a dat nici o șansă.Care pământ,de fapt?Pentru că,între timp,zăpada se așternuse de-un genunche,acoperind oalele și ulcelele de pe morminte,cu pomenele de deasupra cu tot,acoperind o întreagă lume,până la cer,parcă.Oamenii,adunați pe sub streșinile bisericii,se uitau uluiți,nevenindu-le să creadă ceea ce le vedeau ochii.În timp ce popa încremenise în cadrul strâmt al ușii aceleia scunde,semănând cu o păpușă stricată și fără sens,abandonată de propriul păpușar,în odăjdiile sale parcă dintr-odată țepene și mai ales în nemișcarea aceea ca lipsită de viață.Spectacolul ce i se arăta privirii,trimitea cu gândul la un Dumnezeu care s-ar fi mâniat dintr-odată,din motive numai de el știute,ștergând de pe fața pământului toate cele de mai înainte,de parcă s-ar fi hotărât dintr-odată să ia lumea de la început,cu un burete pe care numai unul ca el îl putea avea la îndemână.Poate că înșiși cei care urmau să fie pomeniți,se gândeau unii,au vrut astfel,nesuferind să le fie tulburată veșnica odihnă cu tot felul de mofturi,de nimicuri de-ale oamenilor,sâcâitor de repetabile și fără de rost,până la urmă.”Lucrul dracului” și-au șoptit bătrânii în bărbi,închinându-se,în vreme ce își aduceau aminte de vechea superstiție după care,atunci când Paștele se nimerește să fie în luna lui florar,diavolul capătă niște slobozenii anume de fiecare dată.”Iată!”,numai că nu strigau ei înspe cei care se arătau ușuratici când venea vorba de credința din bătrâni,”iată!”...
Destul că atunci s-au prăpădit mai bine de jumătate din pomii satului.În vreme ce oamenii au uitat degrabă întâmplarea,luați cu ale lor ca întotdeauna,așa cum le este năravul și cum,într-un fel,le stă bine.