Scriu cronica asta altPHel de aproape zece ani, săptămânal, am prezentat mai bine de 400 de cărți, dar rareori, adică pot număra pe degetele de la mâini, mi s-a întâmplat să am o satisfacție estetică atât de deplină, o emoție poetică atât de profundă și o stare de bine liric atât de complexă ca în fața acestui uluitor volum de versuri – „Oman”, scris de Camelia Iuliana Radu și publicat în condiții editorial-tipografice absolut fastuoase de Karta Graphic Ploiești, la sfârșitul anului trecut.

Surpriza este totală,impactul, inevitabil. Impresia de carte-obiect estetic pleacă de la copertă, realizată de Claudiu Voicu printr-o riscantă combinație de echilibru cromatic și incitare grafică, ce i-a ieșit de minune, fiindcă a exploatat inteligent extraordinarele valențe ale unei simplități pe care a împins-o la minimum posibil, pentru a scoate din ea maximum de sugestie. Cu un asemenea start, normal că „Oman” este o carte care te cucerește înainte de lectură, fiindcă, la început, nu o deschizi ca s-o citești, ci simți doar nevoia să o privești și să o pipăi. O hârtie ca mătasea, o cromatică absolut specială, de parcă deșertul Omanului se revarsă pe masa ta de lectură, dovadă că maestrul tipograf Ion Măzăran a făcut minuni (ar fi trebuit menționat, uite, o fac eu aici, în echipa de tehnicieni care a scos această bijuterie editorială). O tehnoredactare aerisită (Constantin Marin) valorifică superb raportul grafico-volumetric dintre text, inspirat plasat în stânga, sus, și restul paginii (o singură opțiune diferită aș fi avut – ca în pagina de dreapta, rezervată variantei englezești, cartea este bilingvă, traducerea: Sebastian Radu, textul să fie plasat în dreapta sus, în oglindă față de pagina de stânga, astfel încât între cele două texte să se întindă și mai cotropitor nisipul acelui deșert admirabil sugerat de culoarea și calitatea hârtiei).

Ilustrația
(33 de crochiuri, dintre care 26 ilustrează a treia dintre cele patru secvențe lirice ale cărții: „Peisaje din Oman”, „Povestea deșertului”, „Fire de nisip”, „Confesiuni”) aparține autoarei și corijează discret, dar eficient, emoția versurilor, tocmai pentru că nu transpune grafic imaginea poetică distilată prin forța de sugestie a cuvintelor, ci o potențează prin forța de sugestie complementară a desenului. Fiindcă și corectura este foarte importantă într-o carte care își respectă cititorii, sunt onorat să anunț o premieră absolută la cronicile altPHel, aceea că în „Omanul” Cameliei Radu nu am găsit nici o greșeală (mă refer la textul românesc, asupra variantei în engleză nefiind în măsură să mă pronunț). Niciuna, vă vine să credeți? Mie, nu, dar acesta este adevărul, deci, se poate, mulțumesc, Roxana Adoamnei! Pe lângă opțiunea diferită în ceea ce privește paginația, mai am o „contribuție” post factum la această carte, și anume aceea că i-aș fi făcut un colofon ca lumea, cu un istoric complet și detaliat al operațiunilor editorial – tipografice, în care să fie menționate inclusiv numele lucrătorilor care au contribuit la realizarea ei - tipografi, culegători, legători…

Oricum, din punct de vedere editorial-tipografic, „Oman” este ceea ce se cheamă o carte-obiect estetic, o lucrare deșteaptă și bine făcută, o dovadă că în zona asta Karta Graphic a atins un nivel de creativitate și calitate profesională care îi permite să producă astfel de lucrări-etalon pe care nu ți-e jenă să le scoți în lume. Oriunde, în lume!

Ei, și acum,după ce i-am tot dat ocol, e momentul să batem la ușă. Mi se pare normal să intrăm ca la noi acasă, fiindcă, din moment ce a renunțat la ea prin multiplicare, oferindu-ne-o, autoarea nu mai are motive să pretindă că „Omanul” este proprietatea ei exclusivă. Ce vorbești, bre? Dumitale îți aparține de drept doar „Omanul” pe care l-ai scris, dar „Omanul” pe care îl citesc eu este al meu, și așa vor declara toți cititorii, fiindcă fiecare are „Omanul” lui, existând tot atâtea „Oman”-uri câți cititori de „Oman” există. Fiindcă fiecare cititor îl înțelege în felul lui propriu, unic, irepetabil, construindu-și astfel un „Oman” al lui, din material de „Oman” al Cameliei Radu, firește, dar asta nu schimbă prea mult regimul proprietății de „Oman”. Mai mult, “Omanul” meu se reconstruiește cu fiecare nouă lectură, ceea ce, trebuie să recunoașteți, chiar nu mai are nici o dependență față de “Omanul” – prototip al Cameliei Radu. Vreți să facem un sondaj de opinie? Veți fi uimiți ce de „Luceafărul”, câte „Moartea căprioarei” și câți „Mistreți cu colți de argint” pot exista, fără ca reclamanții Eminescu, Labiș și Doinaș să mai poată face ceva pentru a li se retroceda in integrum proprietatea intelectuală la care de bunăvoie și nesiliți de nimeni au renunțat. Tot nu mă credeți? Bine, uite, deschid un proces de paternitate și chem la bară pe martorul Mohammed Al Wadhahi, președintele Asociației Prieteniei dintre Oman și România, care în „Cuvânt înainte” depune această mărturie: „Sentimente stranii și imagini strălucitoare mă pătrund și învăț despre țara mea ca și cum nu aș fi omanez”. E clar că Mohammed are și el „Omanul” lui, da? Deci, n-om fi noi mai mahomedani decât Mohammed, ca să nu admitem că fiecare dintre noi avem „Omanul” nostru, prin grația poetei Camelia Radu, firește.

„Oman” este o excepțională carte de versuri, având tot ce-i trebuie poeziei – idee, mesaj, sugestie, emoție, imagine, forță, prospețime, semnificație, unitate, dinamică. Înglobând toate astea și altele asemenea și, pe deasupra, adăugând acel ceva indefinibil, dar sesizabil, „Oman” generează stare poetică. Versurile din „Oman” îți provoacă o stare poetică ce se conturează din conjugarea satisfacției estetice cu emoția poetică și binele liric. E prea complicat? Așa zic și eu, deci reformulez: este o plăcere să citesc o poezie ca asta: „La Shati-al Qurum, pe plajă,/ când ziua își stinge culorile în mare/ și născocește o noapte nouă,/ liniștea este mai consistentă ca văzduhul,/ cade grea peste lume, un adevăr primordial./ Glasurile se topesc fără amintire,/ nici firele de nisip de sub pași/ nu se aud,/ ești singurul locuitor de pe Terra, ești primul./ Glasul tristeții nu s-a auzit încă,/ nici gustul fricii nu e știut,/ liniștea nu este opusul zgomotului” (fragment din antologicul poem „Plaja Shatti-al Qurum – versiunea pentru europeni”) sau: „Pașii se auzeau până departe, pe strada îngustă/ în care luna se multiplică/ așa cum un om care minte/ se repetă la infinit pe el,/ cel care prima oară nu s-a cunoscut” („Miezul de noapte”), sau: „Niciun vis nu rămânea neauzit/ toate se ridicau din poala dunelor/ către rugăciune.// Așa a rămas istoria în picioare/ purtată de colo-colo, ca un ghem de scaieți/ alergând prin deșert/ năucă.// Noaptea,/ asemeni unei văduve triste/ și-a ascuns fiii,/ despre ei doar învățații urcați la cer/ știu adevărul”. („Misterioase umbre în Deșertul Wahiba”).

Nu este o simplă poezie de notație, adică acel tip de versificație seacă ce seamănă mai mult cu un proces verbal de consemnare a incidenței realității înconjurătoare asupra eului liric, fără a rezulta de aici vreo transfigurare artistică, vreo semnificație specială, vreo emoție neașteptată sau cine știe ce valoare lirică. Sunt poeți care, copleșiți de un iremediabil mimetism imagistic, consemnează în versuri ceea ce le scoate viața în cale, experiențele proprii, carevasăzică, fie că e vorba de cunoaștere, de amor sau de alte bucurii,(...)
În privința asta, la fel procedează și Camelia Iuliana Radu, în sensul că „Omanul” ei are ca punct de plecare un episod de viață trăit în îndepărtata țară deșertică din Peninsula Arabică: „o vacanță cu familia mi-a oferit ex-periențe într-un spațiu diferit de tot ceea ce știam, cu un senzorial rafinat”, transformat apoi într-o experiență poetică: „îmi apar în minte imagini și peisaje, gânduri și am început să le scriu” și, de aici, mai departe, în stare lirică: „și nici acum nu cred că am terminat”.

În fond,
poezia din „Oman” ar fi putut să rămână una de simplă notație, într-un registru minor: „Am băut apă la marginea mării și am călcat pământul,/ am adomit sub umbre vechi de când lumea”, marcată de un exotism déjà-vu: „Labirint de mătăsuri/ de ambră și tămâie”. Ar fi putut să rămână la un simplu nivel constatativ, o consemnare în versuri, chiar inteligent făcută, dar fără miză lirică majoră, a unui spațiu cultural incitant pentru noi, prin simpla sa îndepărtare într-un orizont inaccesibil sensibilității și interesului nostru intelectual de europeni, la care ne-am fi uitat ca olteanul la girafă: „În vitrine, aurul nu strigă/ l-am văzut/ îți prelinge privirea dincolo de sticlă/ într-un clinchet de șarpe captiv/ de parcă ar fi o flamură de soare/ într-un vânt inventat”.

Până aici,notație curată. Citită așa, pe fragmente, poezia Cameliei Radu poate să lase această impresie înșelătoare, deși cunoscătorul aude torentul care vuiește prin subsolul versurilor. Citită integral însă, această poezie te izbește prin substanța ei densă, păstoasă, mustind de sentiment și de mesaj, de semnificație și de emoție, de sugestie și de prospețime, toate acestea reușind să facă din ea o poezie de viziune. Camelia Radu cultivă poezia de tip „ansamblu funcțional”.
Asta înseamnă că poeta creează o lume artistică, un univers liric complex și suflă asupra lui suflare de viață lirică, punând în mișcare un sistem poetic. Nu imaginile poetice, oricât de frumoase: „ziua își stinge culorile în mare”, interesează aici, ci modul în care ele sunt asamblate într-un sistem dinamic de reprezentări lirice ale unei realități pe care o lasă cu mult în urmă, ceea ce nu se întâmplă în cazul poeziei de notație, care nu se îndepărtează de modelul real mai mult de o jumătate de pas.
La Camelia Radu, între „imaginea” încă tributară realului și valoarea sa spirituală, se țese o rețea de semnificații, de idei, de sentimente, de emoții, care se pot defini sintetic prin „stare poetică”. Este semnul poeziei de creație, de atmosferă, de viziune.
Ceea ce vreau să spun este că, în „Oman”, Camelia Radu a reușit să sintetizeze, să definească și să comunice acel „spiritus loci” – sufletul locului, de care vorbeau anticii, Omanul real – cu plaja, cu marea, cu palmierii, cu oamenii, cu orașele și palatele, cu deșertul, cămilele și curmalii, cu istoria și obsesiile, cu tradițiile, miresmele și culorile, cu vântul, cu spaimele și singurătățile sale… devenind un Oman poetic – o sublimare lirică de cea mai curată esență, care surprinde și transmite sentimente și emoții în imagini poetice originale și puternice, de o remarcabilă forță a sugestiei, de o excelentă calitate intelectuală, de o neașteptată sinteză interculturală, chit că vorbește despre incompatibilități și incomunicabilitate: „Cum să te fac să înțelegi, prietene,/ liniștea nopții la malul mării, în Shatti-al Qurum? (…) Glasul tristeții nu s-a auzit încă,/ nici gustul fricii nu e știut,/ liniștea nu este opusul zgomotului.// Acolo, în Shatti-al Qurum te deschizi, descoperindu-ți nesfârșirea./ Atingi depărtările și ești.// Va trebui să îți scriu mult,/ să urmez conexiuni mitologice,/ simțurile tale cunoscute, patternurile lingvistice,/ etichetele verbale ale înțelepților la modă (…) Doar pe malul mării, la Shatti-al Qurum,/ ești absorbit de univers,/ doar acolo atingi noaptea de dincolo (…) Pipăi depărtări/ cu cea mai neștiută ființă din tine (…) Mă tem că nici un sens nou/ nu mai încape în tine./ Ești casa mobilată greoi, înghesuită de cultură” (din remarcabilul poem „Plaja Shatti-al Qurum – versiunea pentru europeni”, capabil să impună de unul singur un poet în centrul deplinei consacrări).

Sigur că,pentru astfel de cărți „tematice”, cu modelul la vedere, pentru o astfel de poezie definită prin circumstanțe precise în timp și spațiu, există un pericol mortal – contextualitatea. Există precedente. Și mă refer la „Surâsul Hiroshimei” de Eugen Jebeleanu, de exemplu (mai sunt și altele – „1907. Peizaje”, de Tudor Arghezi), în care poetul „face” o carte de versuri plecând de la o realitate dată, riscul fiind acela de a lăsa impresia unui meșteșugar care execută o comandă socială, care se supune unui imperativ exterior, politic sau de altă natură. Evident, nu este cazul „Omanului”, deoarece contextualitatea acestei poezii este una care ține strict de trăirea poetică, de inspirația lirică și de finalitatea artistică. Care nu încearcă să demonstreze ceva, fiindu-i suficientă emoția pe care ți-o dă pura plăcere a cunoașterii gratuite.

Asta îmi place și asta apreciez la Camelia Iuliana Radu – capacitatea de a recrea realul obiectiv în idealul artistic, concretul peisajului în abstractul imaginii estetice, lumea aievea în universul virtual. Și totul, prin har poetic. Deși nu mă pasionează, uneori sunt totuși tentat să fac prevestiri literare, iar acum mă aflu în fața unei asemenea provocări. Căreia nu-i rezist, aventurându-mă, așadar, să întrezăresc în poezia Cameliei Radu una dintre frumoasele certitudini ale literaturii române de azi și de mâine.

autor: M. Ghiță Mateucă